Pentru că nu am putut împăca urmărirea lumii cu aflarea sinceră pe calea lui Dumnezeu, devotamentul față de mulțumirea Sa a devenit singura noastră opțiune obligatorie. Pe drumul pe care am mers, am mers mereu pentru alții, și gândurile de a-i ține pe alții în viață s-au aflat întotdeauna înaintea dorințelor noastre de a trăi. În afara însoțirii piepturilor credincioase și pline de iubire, n-am simțit și n-am gustat nimic pe seama plăcerilor lumești. Nu am avut nici mari, nici mici dorințe legate de această lume și, în ceea ce privește aspectele ei lumești – inclusiv politica –, ne-am străduit în mod deosebit să păstrăm distanța. Considerând că gândurile despre funcții și ranguri tulbură curăția mulțumirii divine și dăunează relațiilor noastre de slujire față de Domnul, am socotit astfel de dorințe și așteptări ca o pată asupra vieții noastre lăuntrice și spirituale și ne-am ferit mereu de ele.
Da, noi așa ne-am purtat de la început; însă unele cercuri care vor să-i facă pe oameni datori lor și să folosească această datorie ca pe un atu, precum și unii despoți bolnavi care, deși nu au niciun serviciu pozitiv, aleargă după a-și însuși tot ce e frumos și vor să apară în fața fiecărei fapte bune, nu s-au ferit să recurgă la calomnie, acuzații și tot felul de defăimări împotriva unor activități naționale considerate de fapt meritorii și a reprezentanților acestora – chiar dacă conștiința colectivă ar fi spus „da”. Prin astfel de comportamente au vrut să ne rănească onoarea și să ne condamne la neant în fața conștiinței publice. Poate numărul celor care au făcut astfel de lucruri nu a fost mare, dar calitatea și persistența lor au fost destul de înfricoșătoare. Toate acestea erau lucruri jignitoare și de natură să rănească profund oameni care au trăit cu demnitate. Totuși, pentru un credincios dedicat neamului său, acestea erau lucruri la care trebuia, cu necesitate, să se răbdă. Din acest motiv, în opinia mea, oamenii inimii trebuie să întâmpine asemenea ieșiri necuviincioase, așa cum au făcut-o în trecut și cum vor face și în viitor, cu zâmbetul pe buze și să spună:
„Tot ce vine de la Tine îmi este drag,
Fie veșmânt de onoare sau giulgiu,
Fie trandafir proaspăt sau spin,
Îndurarea-Ți e dragă, dar și mânia-Ți la fel.”
și să rămână mereu drepți.
Pentru noi, important este neamul nostru și onoarea lui. Dacă neamul este decăzut, masele suspină în sărăcie și nevoie, societatea cade pradă dezbinării, mulțimile se devorează unele pe altele, iar hoția este promovată și fărădelegea aplaudată, atunci se cuvine să plângem… Da, un suflet altruist, dedicat neamului său, nu intră în neliniște pentru agresiunile și umilințele la care el sau apropiații săi sunt supuși, ci atunci când sunt atinse religia, credința și valorile sacre; atunci, asemenea unui pompier, strigă „soluție!”, aleargă încoace și încolo și, asemenea celor îndrăgostiți orbi la altceva, dacă e nevoie își sacrifică totul, dar niciodată nu lasă ca valorile naționale și religioase să fie pătate. Drumul pe care merge a fost mereu drumul celor oprimați și nedreptățiți; toată viața a suferit și n-a gustat nicio plăcere lumească; a trăit în exil, a fost lăsat să putrezească în închisori; a fost supus mereu presiunilor și a fost tratat mereu ca un tâlhar și un bandit… Nu dă importanță la nimic din toate acestea; ba chiar consideră că și gândul la asemenea lucruri este o risipă pentru minte și zi și noapte caută soluții pentru problemele neamului.
Este supus nedreptății și asupririi; dar nu se uită la asupritor și nu se oprește asupra celor care îi fac rău; își încredințează starea Celui care știe totul – „Allâmü’l-Guyûb” – și merge mai departe pe drumul țintit spre mulțumirea divină. Pe drumul pe care merge, necazurile vin unul după altul, calamitățile cad în rafale peste el. Totuși, toate acestea le pune, în ceea ce privește relațiile cu Dumnezeu, pe seama propriilor greșeli și lipsuri; se gândește că necazurile prin care trece vor fi ispășire pentru păcatele sale; chiar și când suferă, se bucură cu speranța că se curăță, fie și parțial, de greșeli; și, cu gândul că toate acestea pot avea și rezultate surprinzătoare, consideră șirul acestor necazuri și încercări drept pante ale drumului spre Paradis; chiar și în cele mai cumplite situații unde alții plâng și gem, el strigă cu recunoștință și spune:
„Nu mai plânge nenorocirea, ci fă-ți încredințarea lui Dumnezeu; căci plânsul, în nenorocire, e o greșeală în nenorocire.
Dacă L-ai găsit pe Cel ce dă nenorocirea, să știi că în nenorocire este bucurie, fidelitate și dar.
…Când lumea e plină de necazuri asupra ta, de ce te plângi de unul mic? Fă-ți încredințarea lui Dumnezeu.
Întâmpină nenorocirea cu încredere, zâmbește-i ca ea să-ți zâmbească; și zâmbind, se va micșora și va deveni altceva.”
(Bediüzzaman, Mektubat, p. 22-23)
Apoi se cercetează pe sine. Cât timp unii aleargă din nedreptate în nedreptate, își întunecă viața cu ură, dușmănie, dispreț și dorință de răzbunare, el își urmează drumul propriu; încearcă să respingă furia cu blândețe; transformă chiar și cele mai crude atacuri în neputincioase cu zâmbete; nu se satură să manifeste mereu atitudini omenești; în ciuda tuturor lucrurilor, pune cele ce i se întâmplă pe seama dreptății destinului căreia mila i-a lăsat loc și le întâmpină cu acceptare; apoi se ridică imediat, își revine, caută să-și vadă greșelile și, încă o dată, își planifică viața în conformitate cu o frumoasă finalitate, continuând drumul spre mulțumirea lui Dumnezeu.
Cât despre cei care nu pot descoperi adevăratele cauze ale celor ce li se întâmplă, aceștia caută vinovați în jur, uneori aruncă pietre înspre destin; dacă mai au vreo legătură cu Dumnezeu, și aceea este afectată, și ajung să trăiască mereu în eroare… iar apoi, prin noi greșeli, deschid ușa către alte nedreptăți.
Toate aceste situații valabile pentru indivizi sunt, la fel, aplicabile și pentru societăți: astăzi, pe pământ, nedreptățile se țin lanț; cei puternici îi strivesc pe cei slabi; cei care dețin puterea atacă fără milă pe oricine le iese în cale. În astfel de atacuri și agresiuni, o mulțime de nevinovați cad victime, mulți mor sau sunt supuși robiei, iar toate aceste evenimente, la suprafață, se desfășoară într-o manieră care rupe inimile. Totuși, privite prin prisma destinului, lucrurile nu stau deloc așa; noi ne putem întrista câteodată, dar realitatea este că în toate există dreptatea destinului: înainte de toate, asupritorii de ieri își primesc azi pedeapsa pentru nedreptățile lor, iar oprimații și apropiații lor se răcoresc și se consolează prin credința în fericirea veșnică.
Da, până acum acei asupritori au strivit pe oricine le-a ieșit în cale, au făcut să curgă sânge celor care nu gândeau ca ei și nu s-au gândit niciodată că faptele lor vor atinge odată onoarea divină. Cei zdrobiți și disprețuiți își alină neliniștea neputinței doar încredințându-i pe aceștia lui Dumnezeu. Ani la rând au trecut ca niște luni Muharrem, iar lacrimile au curs ca râul Revan… apoi cele făcute au atins onoarea divină și Dumnezeu i-a pedepsit, îi pedepsește și îi va pedepsi pe asupritori, pe cei care aplaudă nedreptatea și iubesc asupritorul, precum și pe cei care tac în fața nedreptăților. Strămoșii noștri au spus: „Cine se ridică prin nedreptate, își va sfârși rău drumul.” Iar istoria este plină de sute de exemple. Mai mult, există o Zi în care de la acul cel mai mic până la cel mai mare lucru se va cere socoteală, și atunci vai de acei asupritori…!
Noi, acum, încredințând totul Stăpânului, să spunem din nou:
„Dacă asupritorul are nedreptatea lui, cel asuprit are și el pe Dumnezeu.
Astăzi poate fi ușor să nedreptățești oamenii, dar mâine este Judecata lui Dumnezeu.”
Dumnezeu, așa cum i-a pedepsit pe asupritorii de ieri, îi va pedepsi cu siguranță și pe tiranii de azi, într-un viitor foarte apropiat. Cei care astăzi trăiesc ca niște regi, mâine vor fi sfâșiați de chinuri și vor înghiți în sec în mijlocul mizeriei. De când există lumea, ea a fost întotdeauna pe jumătate lumină, pe jumătate întuneric. Cei care astăzi trăiesc în întuneric, în viitorul apropiat – dacă își folosesc bine dinamismele încredințate libertății lor – vor păși către lumină, iar cei care întinează timpul prezent cu păcatele lor se vor rostogoli în întuneric.
Astăzi nouă ne revine să suspinăm noaptea ca păsările zorilor și să batem la porțile cerului cu gemete și lacrimi. Cine știe, poate că problemele care nu se rezolvă prin tunuri și puști vor fi rezolvate, într-un mod neașteptat, într-o zi, prin lacrimi și rugăciuni către Dumnezeu. Dimpotrivă, dacă nu ne întoarcem cât mai repede la noi înșine și nu ne punem în mișcare valorile și dinamismele proprii, vom continua să ne zvârcolim mult timp în lipsuri și suferințe. Da, cei care astăzi se complac în comoditate sunt condamnați să fie leneșii prezentului și decăzuții viitorului. Cei care își petrec viețile insensibili și inerți, când vor începe să sune trâmbițele morții în jurul lor, vor fi mereu cuprinși de neputință și uimire; dar la ce bun să plângi și să te căiești iarna, dacă ai pierdut prilejurile verii și primăverii…!
Omul trebuie să-și trăiască prezentul astfel încât în viitor să nu ajungă să spună „ce păcat, ce păcat” și să se străduiască să nu-și întunece ziua de mâine.
