Adevărata valoare a vieții se adâncește și se spiritualizează prin idealul de a da viață; ea capătă o dimensiune care se ridică la nivelul existenței celor cerești. A trăi legat de un asemenea țel suprem înseamnă a transforma viața personală într-o existență cu mai multe straturi, încredințată viitorului și veșniciei; îi conferă o asemenea profunzime, încât o conștiință trează se simte de parcă ar fi trăit mai multe vieți deodată, gustând necontenit un extaz lăuntric, și percepe această lume strâmtă ca pe o atmosferă largă, senină, a eternităților. Aleargă neîncetat pe calea suflării de viață tuturor… cu fiecare renaștere de care devine mijlocitor, el însuși trăiește un nou „ba‘sü ba‘de’l-mevt” (înviere după moarte); i se înalță inima până aproape să se oprească, în elanul de a fi viață pentru alții. Se înalță, căci în urechile inimii sale răsună neîncetat versetul Coranului care socotește ridicarea unui singur om echivalentă cu readucerea la viață a întregii omeniri.
Dacă viața unui singur om, în această existență vremelnică, are o asemenea importanță, nu este deloc o exagerare să spunem că o strădanie universală pentru un „ba‘sü ba‘de’l-mevt” (o renaștere generală) este de o greutate ce poate „frânge cântarele veșniciei”. Da, un ostaș al renașterii, cu trâmbița insuflării de viață pe buze, trăiește la fiecare pas, în fiecare clipă, cu conștiința că este creat „în cea mai frumoasă alcătuire” (ahsen-i takvîm); simte starea celor paralizați lăuntric și spiritual ca pe niște tablouri ale toamnei; și, spunând „Nu mai am voie să stau!”, aleargă să vină în ajutorul celor în agonie, ca și cum ar trece dintr-o secție de terapie intensivă în alta, înălțând din limba inimii sale melodii de renaștere asemenea sunetelor de ney.
El nu mărește în ochii săi această alergare până la epuizare și nici pintenii ce-l îndeamnă; dimpotrivă, le socotește ca parte firească a condiției de om adevărat, orientat spre țelul suprem al idealului. Un astfel de om, plecând pe drumul numit „ideal”, devine ghid pentru cei care nu știu drum și cale; suflă energie celor obosiți de mers; este busolă pentru masele fără țintă; le șoptește celor ce și-au întors spatele soarelui și s-au agățat de umbra lor să se întoarcă mereu spre sursa luminii; le devine sprijin celor gata să cadă; își deschide aripile pentru cei zdrobiți de necazuri; se străduiește să aline plânsul care răsună din toate părțile; își împărtășește durerea cu cei doborâți de suferințe; îndură felurite pribegii cu hotărârea de a fi tovarăș celor străini și părăsiți; se așază între zarva asupritorilor și suspinele celor asupriți; cu „pompa” în mână, aleargă mereu dintr-un incendiu în altul, stingând focuri; trăiește lăuntric acest simț al vieții, acest spirit de sacrificiu, cu grija de a-l duce mereu pe orbita sincerității și a mulțumirii divine, și încearcă în toate să arate un comportament plin de spiritualitate.
Cu acest sentiment și gând care amintesc de orizontul și sensul expresiei „seyr anillah” (a privi lucrurile prin Dumnezeu), el este mereu într-o tensiune metafizică: suspină cu melodii de bucurie oferită altora în loc de bucuria proprie; în loc să caute râsul și distracția, se străduiește să aducă liniște în inimi; privește viața întotdeauna prin prisma suferinței și bucuriei altora; aprinde făclii de-a dreapta și de-a stânga celor care merg în întuneric; vede atingerea țelului dependentă de a-i duce și pe alții la țintă; socotește indiferența față de suspinele și gemetele de pretutindeni drept „diabolism mut”; și leagă însăși viața de a fi viață pentru alții, mergând pe calea profeților sub oblăduirea Măritului Călăuzitor.
Această mișcare și energie din sufletul luptătorilor renașterii dau, la vremea lor, roade atât de surprinzătoare, încât, asemenea unui grăunte care se transformă într-un spic cu douăzeci-treizeci de boabe, ei, îmbrățișând pământul ca o singură sămânță, transmit milioanelor mesajul „Fii pământ, fii pământ!..” și, fiind doar unul, răspândesc în jurul lor zâmbete cu sutele.
