Omenirea s-a pornit la drum purtând în ea ură și dușmănie. Poate că mai potrivit ar fi să spunem că „se rostogolește”… E destul de greu de prevăzut de pe acum care va fi deznodământul și unde va duce acest mers. N-ar fi corect să ne arătăm excesiv de pesimiști și să spunem că sfârșitul este Iadul, dar nici să afirmăm că este Paradisul n-ar fi decât un optimism exagerat. Piepturile bat de mânie, orgoliile sunt duble, gândurile sfâșiate, judecățile risipite. Căutările de dialog sunt extrem de artificiale și urmăresc interese; adunările de discuții și dezbateri seamănă mai degrabă cu câmpuri de luptă, cu linii de foc și arene sălbatice… Tot ce e nevoie pentru a împărți societatea în tabere și a crește tensiunea dintre grupuri este prezent. Comportamentele sunt grosolane, expresiile agresive, mulțimile sunt nemiloase unele față de altele.
„Nu e loialitate, nici respect pentru promisiuni, încrederea e un cuvânt gol; / Minciuna are trecere, trădarea e pretutindeni regulă, dreptatea e necunoscută…”
Se bucură dușmanii, iar cei ce plâng sunt ai noștri, poporul nostru.
Pentru a spune „stop” acestei derive și a opri această rostogolire, este nevoie de piepturi care bat cu dragoste, de inimi care stau și se ridică cu toleranță… de suflete care și-au dedicat existența fericirii pământești și veșnice a omenirii, de inimi credincioase și pline de iubire, care să poată spune:
„În ochii mei nu e dorință de Paradis, nici frică de Iad; dacă văd credința neamului meu în siguranță, sunt gata să ard în flăcările Iadului.”
Dragostea este o limbă universală, fără cuvinte, care se adresează sufletului omenesc. Ea este o putere magică ce vrăjește inimile și le atrage, în fața căreia nimeni – nici chiar cele mai sălbatice spirite – nu pot rezista și se predau. Chiar și beduinii neștiutori înțeleg ceva din limba ei blândă și liniștită și se lasă cuceriți.
În iubire se află puterea și farmecul influenței profetice. Când, prin expresia ce-i este proprie, începe să pătrundă în adâncurile ființei noastre, simțim în toată profunzimea sufletului lucrurile ce vor să fie transmise și devenim pregătiți să primim mesajul.
Când inimile bat cu iubire, chipurile se luminează cu sinceritate și ochii se lasă purtați de acele zâmbete fermecate, chiar dacă omul nu rostește niciun cuvânt, se poate spune că a transmis semenilor întreaga carte a lăuntrului său cu toate capitolele și paginile ei.
Respirația iubirii, în funcție de gradul sincerității și căldurii, ne înflăcărează imediat simțirile și ne ridică de la încredere la predare, de la predare la acceptare, de la acceptare la siguranță, șoptindu-ne în suflete sensuri atât de profunde pe care nici cele mai alese cuvântări și nici cele mai celebre cărți nu le-ar putea transmite.
Melodiile tainice ale iubirii se aud pe coastele sufletului mereu asemenea unui cântec de privighetoare și ne învăluie întreaga ființă cu puritatea unui cântec de leagăn… atât de mult, încât în fața ei simțim nevoia să ne prăbușim de bucurie ca niște copii și să plângem cu sughițuri.
Iubirea este o fântână magică ce, asemenea căldurii sânului matern și farmecului cheilor ce deschid orice ușă, varsă în inimile noastre esența întregii existențe și sensul oricărei legături lăuntrice. Pe măsura în care putem gusta din acel izvor limpede al iubirii, simțirile noastre se înalță, sufletele noastre se înfierbântă și fierb, încât avem impresia că tavanul ființei noastre se rupe și pășim spre bucuria veșnică a cerurilor.
Inimile, pe măsură ce respiră aerul dătător de viață al iubirii, se curăță în cascadele iubirii, se îmbrățișează în iubire, miros iubire și respiră iubire, în aceeași măsură simt și transmit profunzimile de a fi om, înțeleg tainele de a fi destinat veșniciei și, după măsura iubirii, cercurile afecțiunii și legăturilor se lărgesc până cuprind întreaga existență; merg chiar până la infinit, capătă culoarea infinitului și, spunând pretutindeni „din pricina Lui”, răspândesc iubire și bunăvoință, devenind ei înșiși pretutindeni căutați și iubiți.
Iubirea a existat și înainte de noi. Ea este prima melodie care a trezit omenirea la existență și primul leagăn în care a fost legănată. Noi nu facem aici decât să murmurăm din nou, sub altă formă, un cântec vechi cu o nouă șoaptă, o melodie veche cu un nou ritm, cu o mică diferență de pronunție și o simplă schimbare de stil, cu gândul de a corecta strigătele de ură, dușmănie și asprime ale tonului… Cine știe câți alții, după noi, vor murmura și ei cântece aprinse, vor cânta doine pline de jale, vor împrăștia lumini asemenea artificiilor de la serbări… și mereu se va gândi iubire, se va vorbi iubire, se vor căuta inimi cunoscătoare de iubire.
Odată ce omul pășește pe calea fermecată a iubirii, care este „ușorul imposibil”, urcă cele mai abrupte piscuri ale urii și dușmăniei, trece peste mările de sânge și puroi care-i stau în cale, umblă prin climatele de primăvară asemenea povârnișurilor Paradisului, se îmbrățișează cu suflete ce răspândesc iubire, își petrece viața mereu într-o atmosferă caldă ca un cuib de pasăre și sigură ca pieptul mamei, și trăiește toate avantajele de a fi om.
Astăzi, când oamenii cad pradă răzbunării și dușmăniei, când mulțimile sunt împinse la încăierări și lupte, când dreptatea este redusă la tăcere în fața forței, când cei puternici se poartă cu cei ce gândesc altfel asemenea tiranilor, când asupritorii și necruțătorii sunt aplaudați și flatați, iar cei oprimați și nedreptățiți sunt împinși și loviți, dar în această stare de zdruncinare păstrează încă o așteptare plină de speranță, noi spunem încă o dată –mai înainte de toate și după toate– „iubire”. Spunem și credem că iubirea va schimba ritmul vieții noastre; ne va ridica de la banalități la excepțional, de la zbaterile în simplități la un nivel deasupra tuturor; și hrănim speranța că vom regăsi încă o dată acele visuri curate pe care le-am trăit în copilăria noastră timpurie.
Pe măsura în care ne vom împodobi orizontul sentimentelor și gândurilor cu iubire, respect și înțelegere, cred că și mediul nostru se va schimba… culoarea lucrurilor și a evenimentelor va fi alta… adevăratele valori umane vor ieși la iveală… avantajele dobândite prin a fi „coroana creației” nu se vor mai irosi… toate frumusețile religioase și naționale care au intrat în patrimoniul istoriei vor învia și se vor întoarce la noi; ba chiar vor fi din nou ale noastre… și vom retrăi cu viața de azi ceea ce am trăit ieri; vom simți toate bucuriile și desfătările care trec dincolo de timp.
Ah, de ne-am putea trezi și noi, asemenea celor dintâi, la acea credință și la acea profundă iubire!
