Întrebare: Se spune că credincioșii ar trebui să prezinte o sârguință Profetică, pe de o parte, și să vadă totalitatea eforturilor proprii doar ca un act de subordonare pentru a reuși să câștige buna plăcere a lui Dumnezeu, să slujească omenirea și să facă o invitație Providenței Divine. Ați putea, vă rog, să detaliați această idee?
Răspuns: Credincioșii ar trebui să fie devotați unui ideal nobil în ceea ce privește intențiile, eforturile, proiectele și planurile pe care le fac; ei ar trebui să fie gata să sacrifice totul dacă este cazul. Acest lucru poate fi descris drept sârguință Profetică. Căci, modalitatea de a exercita o influență de durată asupra inimilor depinde de însușirea caracterelor nobile ale Profeților, adevărații îndrumători ai omenirii. Atributele lor, precum neprihănirea, vrednicia, perspicacitatea și transmiterea adevărurilor divine sunt profunzimi spirituale ale acestor distinse figuri ale omenirii. Atributele lor mărețe reprezintă structura lor spirituală. Datorită ansamblului de virtuți, Dumnezeu le-a acordat desăvârșirea; o educație religioasă desăvârșită nu ar putea fi asigurată de persoane imperfecte. Dumnezeu Cel Atotputernic a poruncit: „În ziua aceasta, am desăvârșit religia voastră și am împlinit harul Meu asupra voastră” (Al-Ma’ida 5:3) și a îndeplinit porunca prin Profeții Săi. Așadar, cei care urmează calea profeților trebuie să caute desăvârșirea în credință, practicarea islamului, sinceritate și zel.
„Dacă voi fi îngâmfat…”
Trimisul lui Dumnezeu l-a desemnat pe Abu Bakr imam, în noaptea dinaintea zilei în care a încetat din viață. Așa cum a fost un privilegiu deosebit pentru Abu Bakr, Dumnezeu să fie mulțumit de el, să își îndeplinească noua misiune[1], tot așa a fost un privilegiu deosebit și pentru congregație să îl primească ca imam. Orizonturile largi ale Companionilor le-au înlesnit să jure credință noului lor conducător fără mari dificultăți sau confuzii. Între timp, nobilul Profet a dat cortina la o parte și și-a văzut discipolii rugându-se cu seninătate în spatele conducătorului lor binecuvântat și a tras cortina, zâmbind cu satisfacția de a-și fi îndeplinit datoria.[2] Cortina a fost trasă și pentru lumea întreagă. Dar Mândria Omenirii, pacea și binecuvântările fie asupra sa, s-a bucurat în timp ce părăsea această lume; grupul distins de oameni care urmau să ducă cauza credinței se afla în prezența Divină într-un spirit de unitate. Cum acesta a fost scopul vieții sale binecuvântate, Prințul celor două lumi a coborât cortina peste această lume în seninătate și mulțumire. Observăm aceleași gânduri și sentimente nobile după întâlnirea pe care a avut-o cu djinnii pentru a le transmite învățăturile divine. Abdullah ibn Mas’ud a povestit că, după această întâlnire, Mesagerul lui Dumnezeu a afirmat că primise promisiunea că oamenii și jinnii vor accepta credința, că oamenii au crezut, iar acum și djinnii au acceptat credința; astfel, promisiunea a devenit realitate. Prin urmare, misiunea sa se încheiase și a dat de înțeles că în curând va pleca din această lume.[3] Prințul celor două lumi a considerat că misiunea sa este chiar scopul șederii în această lume. De îndată ce aceasta s-a încheiat, el a dorit să fie eliberat din temnița trupului și să-l întâlnească pe Adevăratul Prieten.[4]
De fapt, un astfel de gând nobil ar trebui să fie obiectivul tuturor celor îndrăgostiți de Coran, al tuturor celor care caută să trezească la viață omenirea. Un erou al revirimentului trebuie să-și dedice viața acestui nobil ideal. Ar trebui chiar să fie capabil să spună: „Dumnezeul meu, până acum m-ai onorat lăsându-mă să slujesc pe calea Ta, care este un mijloc de înțelegere și unitate între oameni. După această zi, dacă voi acționa egoist și voi provoca disensiuni și conflicte din cauza preocupărilor mele egoiste, Te rog să-mi iei sufletul la Tine, astfel încât să-l salvezi de la prăbușire și ruinare”. Ar trebui să îmbrățișăm în permanență această abordare nobilă și să ne rugăm lui Dumnezeu după ce mergem la culcare în fiecare seară, având în minte următorul gând: „Dacă trebuie să slujesc credința în vreun fel, atunci șederea mea în această lume are un sens; altfel, nu are”. Un credincios trebuie să caute să fie asemenea Profeților; un credincios trebuie să fie înzestrat cu virtuțile celor nobili și să spună: „Dumnezeul meu, Tu poți transforma potențialul. Tu ai puterea absolută și hotărârile Tale pot schimba orice destin;[5] dăruiește-ne puteri nemărginite și oferă-ne realizări cu totul noi! Fă-ne să interpretăm și să evaluăm totul mai corect!”
Cu excepția cazului în care este împuternicită de Divinitate, nicio persoană nu poate ajunge la nivelul profeților, cărora li se conferă abilități speciale astfel încât să poată îndruma omenirea. Chiar este foarte dificil pentru o persoană obișnuită să se ridice la nivelul marilor imami, precum Imam al-Azam Abu Hanifa, Imam Shafi, Ahmad ibn Hanbal, Awzai și Sawri. Imamii celor patru școli sunnite sunt figuri cu un statut deosebit de excepțional, depășind chiar marii sfinți (aqtab). Pe lângă faptul că au contribuit la realizarea unei revigorări deosebit de importante prin cărțile pe care le-au scris și prin discipolii pe care i-au învățat, ei și-au îndeplinit o îndatorire foarte importantă prin menținerea unei continuități a sentimentului și a gândirii privind revirimentul.
Presupunând că reușim să renunțăm la ego-ul nostru
Chiar și încercarea de a călca pe urmele profeților (într-un sens mai restrâns) este o sarcină prea dificilă pentru oamenii obișnuiți ca noi. Dar, în ciuda tuturor așteptărilor, credincioșii ar trebui să țintească întotdeauna spre orizonturi cât mai înalte în ceea ce privește relația lor cu Dumnezeu Cel Atotputernic și slujirea pe calea Sa. În timp ce cerem de la Dumnezeu aceste virtuți deosebite, trebuie să îndeplinim sarcinile care ne revin cu sinceritate. Eforturile întreprinse pentru a urma calea Profeților și a altor mari îndrumători care i-au urmat pot fi înțelese drept o invitație pentru providența Divină. Acest lucru poate fi comparat cu situația unei persoane care nu știe să înoate, dar totuși sare în mare și acolo se ostenește. Cei care sunt martori vor exclama în mod natural: „Uită-te la acel om! Pare că nu știe să înoate. Haideți să-l salvăm”. În același fel, o astfel de persoană care încearcă să meargă pe calea marilor îndrumători poate spune: „Dumnezeule, este peste puterile mele să îi dau acestei căi ceea ce i se cuvine, dar am pornit la drum în această direcție. Văd că toți Profeții și sfinții au fost capabili să înoate în apele acestei mări. Chiar dacă nu știu să înot, sunt hotărât să le urmez exemplul.” Odată exprimată această intenție, săritul în mare va fi o invitație pentru providența Divină. Dumnezeu Cel Atotputernic nu îi dezamăgește pe cei care se întorc la El din toată inimă și îi salvează de la înec. Apoi El deschide noi orizonturi în fața lor, transformând un atom într-un soare și făcând din nimic un întreg pentru acei slujitori ai Săi… cu condiția să ne debarasăm de ego, cu condiția să ne debarasăm de pretențiile trufașe. După cum știți, zero nu are nicio valoare în sine. Dar dacă punem o cifră lângă el, atunci acesta capătă dintr-o dată o valoare de zece ori mai mare. Din acest motiv, credincioșii ar trebui să depună efort, dar și să rămână smeriți, recunoscându-și adevărata poziție și veghind cu atenție la pașii lor. Nu ar trebui niciodată să își atribuie frumusețile care le-au fost acordate și nici să uite că nu ei sunt sursa originală, ci doar servesc drept vector al acestor binecuvântări pentru restul lumii. Nicio frumusețe care ne este conferită nu este proprietatea noastră esențială. Asemenea spumei mării care oglindește reflexia soarelui, uneori, frumusețile se manifestă prin noi, însă alteori nu; toate aparțin Creatorului tuturor frumuseților. Oamenii cu o astfel de conștiință își pot valorifica eforturile cu adevărat. Ei sunt martorii împlinirii poruncii „Dacă veți fi mulțumitori, vă voi înmulți (binefacerile Mele)” (Ibrahim 14:7) și se bucură de tot mai multe binecuvântări Divine.
[1] Sahih al-Bukhari, Adhan, 51; Sahih Muslim, Salah, 90–97
[2] Sahih al-Bukhari, Adhan, 94; Amal fi’s-Salah, 6; Maghazi, 83; Sahih Muslim, Salah, 98
[3] At-Tabarani, Al-Mu’jamu’l-Kabir, 10/67
[4] Sahih al-Bukhari, Fazailu Ashabi’n-Nabi, 5; Maghazi, 83–84, Da’awat, 29; Riqaq, 41; Sahih Muslim, Salam, 46; Fazailu’s-Sahaba, 85
[5] În teologia islamică, frazele originale (qadar, qada, ata) folosite de Gülen sunt legate de destin. Întrucât destinul îi aparține lui Dumnezeu, acesta poate aduce la viață lucruri decretate (qada) sau poate schimba ceva destinat să se înfăptuiască (ata) după cum dorește El.
