Oamenii inimii caută întotdeauna să redea cuvântului adevărata sa valoare. Ei își aruncă plasele și încearcă necontenit să prindă simțirile lăuntrice și ideile ce izvorăsc din inimile lor, rămânând închiși în fața gândurilor care nu primesc viză de la mecanismul conștiinței. Vocile și cuvintele care nu țâșnesc din inima lor, oricât de melodioase ar fi –chiar dacă ar semăna cu cântul unei privighetori– sunt lăsate uitării într-un colț al sufletului, iar în fața unor astfel de gânduri ei trăiesc mereu o veghe tăcută.
Conceptele pe care le rostesc cu siguranța că izvorăsc din inimă și care se sprijină pe o reflecție autentică, chiar dacă par otravă pentru logica exterioară a minții, le preferă în locul unor izvoare cristaline care nu se ridică din limbajul inimii și nu se colorează prin graiul stării. Le preferă, pentru că nu sunt în căutarea unei liniști lumești sau trupești; chiar dacă pe drumul lor –legat de lumea reflecțiilor lăuntrice– ar întâmpina mii de lipsuri și privațiuni, ei rămân mereu orientați către direcția arătată de acul inimii și, la nevoie, sunt gata să se uite pe ei înșiși, chiar să rămână „toată viața” necunoscuți. Nu urmăresc nici faimă, nici renume, nici avere, nici bunuri. Dacă, pentru ceea ce fac, se confruntă necontenit cu nerecunoștință sau sunt mereu lipsiți de sprijin, nu se supără, nu se mâhnesc și nu acuză pe nimeni de nerecunoștință. Ei consideră o astfel de atitudine ca pe o cerință a credinței lor și o caracteristică a drumului pe care merg; în fața adversităților rostesc un simplu „fie!” și continuă să înainteze pe această autostradă a profeților.
De-a lungul istoriei, toți discipolii Coranului au gândit astfel și au mers pe acest drum. Ieri și astăzi, călătorii acelei căi luminoase au jurat să fie urmașii Ghidului Etern al acelui drum, au respirat mereu iubire, au murmurat dragoste și afecțiune față de ceilalți, i-au îmbrățișat pe toți cu sentimente de fraternitate și –după expresia lui Bediüzzaman– au privit universul ca pe un „leagăn al fraternității”. Au vorbit prin limbajul inimii, au colorat ceea ce spuneau prin graiul stării și au ajuns la punctul care desparte efemerul de Cel Etern, desenând prin sentimentele și emoțiile lor un tablou aparte.
Aceștia sunt cei care, la cel mai mic semn din jur, simt sufletul și esența întregii existențe; dau formă celor trăite prin sugestiile chipului lor și prin semnificațiile ochilor; intuiesc, printr-o percepție spirituală, tainele profunde ale existenței și încearcă să ofere tuturor celor întâlniți, asemenea unei „mese cerești”, semnificațiile care se revarsă torențial în inimile lor. Umblă din vale în vale, căutând piepturi pregătite cărora să le dăruiască frumusețile care au încolțit în credințele lor și, când întâlnesc un suflet deschis, trăiesc un adevărat praznic. În sentimentele lor sunt cu totul inocenți, lipsiți de pretenții chiar și în fața celor mai mari reușite, închiși față de orice fel de așteptări; dar plini de entuziasm și dor arzător.
Zi și noapte se află mereu în căutarea unui secret… împărtășirea acestui secret este cea mai mare dorință a lor. Ceea ce simt în inimile lor încearcă să trezească în inimile altora emoții; sufletelor familiare le oferă, din simțiri și gânduri, din voci și cuvinte, cântece fără versuri care n-au văzut niciodată cerneala tiparului. Sunt animați clipă de clipă de entuziasmul lucrării lor; nu cunosc nici deznădejde, nici mâhnire, nici ezitare, nici frustrare; sorb gustul și plăcerea faptelor și acțiunilor lor în chiar ceea ce fac și nu caută nicio altă răsplată –așa cum o fac cei lipsiți de suflet și inimă. Ei oferă ceea ce au dospit în inimile lor: spirit, sens, acea cunoaștere și iubire de neprețuit. Dacă interlocutorul nu este prizonier al prejudecăților, nu poate scăpa de efectul acestor voci fermecate care, asemenea unor cascade de bucurie, se revarsă pe versanții inimii; nimeni nu poate rămâne neatins de farmecul acestei spiritualități care, izbindu-se de piepturi, răsună în întreaga ființă umană.
În fața acestor declarații ale inimii, influente și considerate ecouri ale expresiilor dincolo de ceruri, nimeni nu poate rămâne indiferent. Chiar dacă noi nu vedem imediat efectul lor, aceste edificii ale exprimării ce izbucnesc din inimă și ajung la o nuanță aparte prin graiul stării, dacă nu astăzi, atunci mâine, își vor arăta cu siguranță impactul asupra inimilor deschise către ele, vor copleși sistemele de conștiință în toată profunzimea lor și, la un moment dat, aceste daruri devenite achiziții ale subconștientului vor ieși la suprafață, chiar printr-o mică asociere de idei, și vor lăsa amprenta lor chiar și asupra celor mai nepăsătoare suflete.
Da, astăzi nici cuvintele rostite prin limbajul inimii, nici declarațiile exprimate prin graiul stării nu se pierd nicidecum. Deocamdată mintea le înregistrează ca pe niște dischete, conștiința le evaluează, rațiunea și judecata le hrănesc și le fac să crească, le toarnă în noi forme și modele și apoi le încredințează unui „timp stabilit”. La vremea cuvenită, poate că acele declarații magice ale inimii și acele urme de neșters ale stării asupra sufletelor vor exprima lucruri nemaiauzite și vor arăta frumuseți nemaivăzute…!
