Literatura este limbajul elocvent al devenirii spirituale a unei națiuni, este o lume de idei și o lume a culturii. Cei care nu înțeleg acest „limbaj” nu se pot înțelege nici unul cu altul, chiar dacă aparțin aceleiași națiuni.
Prin materialul pus în lucru și modurile sale specifice de expresie, fiecare gen literar este un limbaj unic și chiar dacă toți înțelegem cumva acest limbaj, numai poeții și scriitorii îl folosesc și îl vorbesc cu adevăratele sale înțelesuri.
Tot așa cum făuritorii de podoabe de aur și argint știu ce este aurul și argintul, făuritorii de cuvinte știu ce este un giuvaer literar. Viețuitoarea înghite floarea și omul nepăsător o calcă în picioare și merge mai departe, dar cel care are cu adevărat însușiri umane îi respiră parfumul și și-o prinde de haină sau în păr.
Sensul este elementul esențial în literatură. De aceea, cuvintele trebuie să fie puține, dar bogate în sens și hrănitoare pentru minte. Unii oameni simt nevoia să-și explice gândurile prin comparații, metafore, aluzii sau vorbe de duh. Cuvântul cel mai plin de sens izvorăște însă din sufletele înflăcărate, din imaginațiile profunde, care cuprind în îmbrățișarea lor întreaga existență, și din mințile cu putere de analiză și de sinteză, minți însuflețite de credință, care știu să privească lumea de aici și Lumea de Dincolo ca două fețe ale aceluiași adevăr.
Gândurile nobile și subiectele elevate trebuie să îmbrace o formă de exprimare care să pătrundă mintea, să însuflețească inima și să bucure sufletul. Altfel, oamenii vor vedea numai veșmântul sărăcăcios care îmbracă înțelesul și nu vor căuta sub el comoara.
Cuvintele sunt unul dintre cele mai bune mijloacele de transmitere a ideilor. Cei care știu să-l folosească vor regăsi curând în ceilalți gândurile pe care le-au semănat și vor dobândi nemurirea prin ideile lor. Cei care nu știu, vor pieri fără urmă, luând cu ei suferința pe care mintea lor a cunoscut-o pe când erau încă în viață.
