Prin credință, speranță și profunzimile ei orientate spre viața de apoi, această lume are pentru cei care au avut fericirea s-o cunoască o mărime și o vrajă încă neexplorate pe deplin, o curăție și o atracție neatinsă, încât celor care o simt și o trăiesc în vastitatea ei le devine cu neputință să se mai despartă de ea. Cei care înainte au făcut cunoștință cu alte concepții, alte gândiri și sisteme, găsesc credințele lumii noastre și armonia din aceste credințe atât de fermecătoare, încât se răpesc pe ei înșiși și parcă sunt izbiți de adâncimile ei lăuntrice. Iar noi, din pricina obișnuinței și familiarității, socotim totul ca făcând parte din ordinar și ne purtăm zeflemitor, în timp ce alții o găsesc pe această lume atât de vrăjită, atât de extraordinară, încât, parcă urcați pe treapta uimirii, privesc totul cu o bucurie a contemplației cuprinzătoare și trec dintr-o încântare în alta.
Din cele spuse de mine nu trebuie să se înțeleagă că nu am înțeles niciodată și nici nu vom putea înțelege valorile acestei lumi care ne aparține. Prin aceste afirmații vreau doar să subliniez că, în neamul nostru, obișnuința, familiaritatea și deprinderile stau înaintea pătrunderii și cunoașterii, înaintea conștiinței și a simțirilor lăuntrice. Altfel, și în această lume există destui care trec valorile noastre prin prisma înțelegerii și cunoașterii și care simt totul, în puritatea sa, în adâncurile sufletului: aceștia trăiesc ca și cum și-ar petrece viața în coridoarele Raiului și viețuiesc asemenea celor din Paradis.
Fie cei „noi”, care călătoresc mereu pe orizonturi distincte ale gândului și gustului prin noutățile lor, fie cei „vechi”, cei dinăuntrul lucrurilor și „de demult” care au dobândit farmecul de a nu se învechi și valorifică toate avantajele de a rămâne noi – toți aceștia simt în fiecare zi, încă o dată, frumusețile ce ne aparțin, cu bucuria unei zile noi, ca la răsăritul soarelui; mereu se gândesc la fidelitatea pământului și a celor de pe pământ față de ceruri și dincolo de ceruri, o inspiră, o respiră… și apoi, sub luminile credinței și ale razelor cu lungime de undă a vieții de apoi pe care credința le făgăduiește, se încordează cu speranță și iubire, tresar cu respect și măreție.
Aproape întotdeauna, această lume în care cerurile și pământul se află în pace și se întrepătrund adesea se așază cu toate revărsările ei asupra sufletelor noastre ca un har al Celui pe care-L iubim și se îmbracă într-o frumusețe atât de fascinantă, încât uneori socotim aceste înzestrări lăuntrice care depășesc cuprinderile noastre și nu încap în lumile fizice drept un vis și, treziți din acest vis plăcut, tremurăm cu teama că totul s-ar putea risipi.
Mai ales uneori, în minutele și orele, zilele și nopțile în care pretutindeni domnesc, într-un chip neștiut, haruri extraordinare, totul se schimbă deodată… atmosfera generală capătă un farmec parcă rivalizând cu cerurile… iar în această ambianță luminoasă, sufletele care ating profunzimi dincolo de fizic și simțirile ce se spiritualizează în spațiu își întind frunțile dincolo de hotarele care ne despart de ființele cerești, trăiesc umbra înălțării (mi‘râj) și vorbesc cu păsările eternității (îngerii).
Acest ocean de visare, uneori ca un izvor de plăcere și încântare, cuprinde inimile deschise către dincolo în așa măsură încât piepturile celor ce ajung la aceste vastități se lărgesc, devin nelimitate, până a îmbrățișa universurile cu luna, soarele și stelele lor și devin o oglindă strălucitoare a Tronului Milei… iar locuitorii recunoscători ai cerurilor dau fuga să-i contemple ca pe niște stele risipite pe pământ; cei de pe pământ, la rândul lor, între contemplare și încântare, ca și cum ar privi cele mai minunate priveliști în limbajul acestei liniști vii și ar asculta o poezie de cea mai înaltă sfințenie, se plimbă înainte și înapoi și țes dantela veșniciei vieților lor.
În această liniște visătoare, oriunde v-ați afla, lumea de dincolo și revărsările ei sunt mereu cu voi… pretutindeni culegeți perlele dinlăuntrului și simțiți mereu că vă plouă peste cap. Da, în casa, în așezarea, la locul de muncă, în retragerea și în prezența voastră, le vedeți luminile și culorile împodobindu-vă orizontul ca un curcubeu și vă socotiți mereu mergând sub un „portal” ceresc… și lumina, odată cu iubirea luminoasă, asemenea unei infuzii scurse dintr-un clopot de argint, vă cuprinde din toate părțile, acoperă luminile lumilor materiale, aproape ca un potop de lumină, împrăștie pretutindeni fascicule pline de farmec și visare și îmbracă totul în propria ei lungime de undă.
De altfel, pentru cei care pot contempla necontenit împrejurul cu credință și cu înțelegere, universul este, pe toate laturile lui, o expoziție împodobită cu plăceri spirituale, nevăzută de ochi, neauzită de urechi, dar simțită de conștiință și pătrundere; o compoziție ce vuiește de cântece ale infinitului; un dicționar ale cărui rânduri sunt pline de sensuri ce întrec conținutul multor cărți. Cel care îl contemplă se simte trezit spre Paradis… cel care îl ascultă pare că ia parte la corul hurilor… cel care îl citește are fericirea de a împărtăși punctele de întâlnire și de conlucrare ale celor patru Cărți (revelații).
Priviți: Puterea Creatorului ne-a întins înainte un pământ minunat, cu pieptul ridicându-se și coborând ca un viu, împodobit de sensuri pline de cunoaștere, dragoste și dor, cu veșminte multicolore după anotimpuri! În sânul acelui pământ a făcut să țâșnească pâraie și râuri care ne șoptesc mereu la urechi melodii din infinit, ne tresaltă inimile și, prin murmurul lor, curg spunând „veșnic, veșnic!”; a făcut ca cerurile să devină, prin culori și lumini, un ghem de taine farmecat care ne vrăjește simțurile și ne amețește capetele și ne însuflețește inspirațiile poetice! A împodobit pământul pentru noi ca o cameră de mireasă, scoțând viața din statutul unui mister greu de dezlegat și ridicând-o la nivelul unei plăceri trăite, respirate, mirosite, simțite, dorite mereu; la nivelul unei desfătări lăuntrice așteptate cu speranță și al unei mireasme de rai!
Această lume fermecată este, pe cât putem vedea și întrevedea, aproape o scenă de vis incredibil; iar lucrurile de pe ea sunt asemenea unei coaste de Paradis care își revarsă cu generozitate frumusețile din miezul ei înaintea ochilor noștri. Prin această privire și intuiție deosebite putem noi să depășim plăcerile limitate ale vieților noastre trecătoare și să ne menținem sufletele mereu deschise către infinit, încât, simțind în inimile noastre gustul și graiul veșniciei, să prefacem secundele vieții în ani… da, fiecare suflet, printr-o astfel de clipă sau fracțiune de clipă luminată – în măsura în care reușește să și-o aproprie – poate deveni veșnic prin gândul „subzistenței prin Dumnezeu” (bekā billāh) și se poate împărtăși din plin de revărsările eternității.
Chiar dacă într-o zi toate lucrurile ar amuți, existența și-ar înghiți cu totul limba și n-ar mai spune nimic, ori noi n-am mai auzi și n-am mai înțelege nimic din ele, cu urmele acelei lumini trecătoare care acum ne umplu inimile, sufletele noastre vor alerga mereu după acele clipe strălucitoare și privirile noastre vor căuta la fiecare nou orizont acele secunde și fracțiuni de secundă luminoase, iar piepturile noastre vor străluci necontenit, când cu făclii aprinse de adevăruri, când cu torțe aprinse de speranțe…
