Epoca în care trăim, alături de lucrurile pozitive și frumoase pe care le-a promis, a fost pentru noi mereu o epocă a suferinței și a frângerii. Și nu doar pentru noi; popoarele care au făcut cunoștință cu ea fără a-și fi încheiat încă pregătirea inimii, sufletului, minții și științei, asemenea unor îndrăgostiți înjunghiați în piept înainte de a-și atinge dorințele și visurile, și-au văzut speranțele transformate în disperare și dorințele arzătoare în dezamăgire, și au rămas gârbovi. Mai ales starea poporului nostru este cu totul sfâșietoare.
Da, timp de secole a trăit în angoasa de a fi smuls din echilibrul puterilor statale, de a fi obligat să devină „picior” după ce fusese cândva „cap”, și a dus o viață de purgatoriu. În această călătorie nefastă, trăită în stranii și ciudățenii ce nu se potrivesc cu cadrul niciunui popor sau societăți, a fost asemenea unui jucător de noroc care, pierzând de fiecare dată, spune: „poate câștig data viitoare… încă o dată, încă o dată…”, și astfel, cu această stare sufletească de risipă, s-a rostogolit din faliment în faliment. Măcar dacă ar fi câștigat o dată în tot acest timp, sau dacă ar fi existat o mică speranță de câștig!.. Dar nicicum… mereu a pierdut, și pe măsură ce pierdea, cu atât mai mult, orbit de dorință, a devenit campionul amăgit al acestui joc cu rezultat incert.
Odinoară, capetele îndreptate mereu spre dincolo, în căutarea transcendentului, mâinile ridicate la cer cu rugăciuni și inimile convinse că sunt create nu pentru a primi, ci pentru a dărui altora decât Lui, au ajuns să fie niște rătăciți care cerșesc umili la porțile unora și altora. Templul, pe care strămoșii noștri îl socoteau rampă de urcuș spre veșnicie, a fost transformat într-un drum al multor morminte mișcătoare, prin răstignirea spiritualității, prin întunecarea transparenței către Dumnezeu cu ceremonii și prin sacrificarea sensului și conținutului în favoarea formei. Școala, unde odinioară existența era interpretată ca o carte, contemplată ca o galerie și cercetată ca un laborator, s-a transformat într-o pivniță întunecată a dogmelor rigide și a șabloanelor mucegăite, impuse minților. Lumea materială a fost disprețuită, natura a fost interpretată greșit, echilibrul ecologic a fost distrus și lumea a fost transformată într-un iad de nelocuit. Generațiile care nu s-au putut hrăni cu templul, nu s-au putut lumina cu școala și nu au putut fi în comuniune cu universul – și care, în consecință, nu au găsit orizonturi care să reverse speranțe în inimile lor – au început să caute consolare în nebunii și distrugeri. Da, generațiile de azi, în mare parte, par să fi pierdut cu totul aptitudinea și capacitatea de a contempla eternitatea și trăiesc în lipsă de orizont, fără ideal, fără trecut și fără viitor, încorsetate într-un timp îngust și simțind frustrarea acestei strâmtori.
Pentru generațiile care au deschis ochii la viață în surogatul fără suflet și fără gust ce a luat locul vechii patrii, vechiului oraș, vechiului cartier și vechii case – și care, încă de la început, au făcut cunoștință cu banii, faima, pofta, ipocrizia, setea de confort și egoismul – ar fi fost, probabil, doar o iluzie să ne așteptăm la altceva. Acești oameni, întâlnind viața într-un astfel de mediu, au socotit trupul și materialitatea drept totul, au crezut că acestea răspund tuturor aspirațiilor omenești și s-au legat de ele ca de o religie, predându-se poftelor și dorințelor.
În acest timp, faptul că unii reprezentanți lipsiți de ideal, de iubire și de entuziasm ai spiritului islamic au căutat profit („hakk-ı temettü”) în aproape tot ceea ce făceau sub numele religiei și credinței, a întunecat cu totul spiritualitatea religiei noastre sfinte, împingând masele ezitante și firiile curate, deschise către credința adevărată, spre alte căutări. Mai mult, unii care și-au închipuit că vor sădi credința în inimi cu săbii și pumnale, și alții care au politizat religia, au schimbat complet sensul și conținutul acestui drum spre Dumnezeu și Rai.
În timp ce pretindeau că sunt precursori ai unei civilizații care este rodul rațiunii, științei și revelației, nu au omis să recurgă la ostilitate, ură, invidie și agresivitate; ba chiar au prezentat asemenea comportamente ca și cum ar fi cerințe ale religiei, sacralizând într-un fel imoralitatea. Dar astfel de oameni nu puteau fi nicicum slujitori ai lui Dumnezeu; cel mult erau niște criminali care își alimentau crimele cu poftele lor – și ceea ce făceau era expresia acestui caracter. De fapt, gândurile lor, care răzbăteau uneori și în declarațiile lor, le trădau imaginațiile: ni-i evocau pe acei nebuni sângeroși, cu ochii plini de sânge, gata să pună în funcțiune la fiecare colț de stradă sisteme automate de execuție, cu sentimente spumegând de sânge. Și cum am fi putut aștepta altceva de la aceste suflete tulburi pe care le cunoaștem prea bine, în inimile cărora nu se află iubire, loialitate, aprecierea credinței și respect față de om?.. Da, este zadarnic să aștepți de la asemenea oameni încredere, respect față de adevăr și recunoașterea drepturilor tuturor.
Pe lângă toate aceste aspecte negative, o parte din mass-media – care, atunci când vrea, ridică în slăvi pe cine dorește și, atunci când dorește, îl cufundă în abisuri; care are o putere de sugestie asupra minților curate, prin felul în care prezintă falsul, chiar mai înspăimântătoare decât în science-fiction și aproape magică – devine, parcă, sare și piper peste această mie și una de negativități. Da, astăzi, tineri și bătrâni, femei și bărbați, educați sau nu, aproape toată lumea este o jucărie în mâna acestui rotitor nemilos, un pion faimos al acestui vrăjitor. El poate face ca trupuri fără viață să pară vii, să arate urâtul frumos și frumosul urât, să facă aplaudate micimile și blamate mărețiile; ridică trupul și materialitatea deasupra sufletului și inimii, aruncă acid pe conștiință și amorțește sensibilitatea umană, oferind credit bârfei, calomniei și zvonului și crescând dependenți de defăimare.
În fața, în spatele sau alături de toate aceste negativități, se află și „semi-iluminații”, care amintesc mai mult de boierii aroganți ai vechilor vremuri, cu piepturile pline de medalii, cu hainele brodate și ținutele împodobite cu șnururi, care defilau cu trufie. Cei mai mulți dintre aceștia au o limbă mai mare decât mintea; judecata lor e încredințată șabloanelor străine; respectul față de om este în măsura respirațiilor pe care le iau și le dau pe nări; relația lor cu problemele țării este proporțională cu interesele lor; iar planurile și proiectele lor pentru viitorul națiunii sunt în concordanță directă cu mintea și eforturile lor limitate. Totuși, se pare că și ei vor primi partea ce li se cuvine din schimbările și transformările generale din lume.
Pe lângă toată această întunecime, există și o „generație de aur”, cu credință, speranță, hotărâre, iubire și dor arzător, care, în ciuda tuturor, urmărește scopul de a ridica viața la valori mai presus de valori, de a adăuga sunetul respirațiilor spiritualilor la existență, de a pune câte o pană de înger pe umerii tuturor. Ei, despărțindu-se de mulțimile care până acum au trăit în coșmaruri și au alergat după himere, își construiesc monumentul propriului suflet. Cu chipurile lor purtând culoarea sfinților, a înțelepților și a profeților, cu sufletele arzând de febra eternității, duc pretutindeni spiritul profetic al iubirii, pasiunii și veștilor bune și dau glas, în patru zări, spiritului și sensului de o mie de ani al istoriei. Având în mâini un nou izvor de înțelepciune și în inimile lor febra Adevărului Profetic, rup vălurile ignoranței, nepăsării, bigotismului și indiferenței, care, de câteva secole, ne-au acoperit pe noi și pe întreaga omenire și au paralizat sensibilitatea umană pretutindeni, și, stropind cu apă drumurile ce duc spre punctul unde mila se va întâlni cu adevărul, se străduiesc să ușureze curgerea evenimentelor care ne vor duce la destinul nostru luminos.
Sperăm că, pe măsura în care aceștia își deschid inimile, cu credință și iubire, către Milostivul fără margini, harul divin le va întinde mâna și le va deschide căile spre transcendent – lucru care ne va fi suficient tuturor. Această treaptă, unde dorințele se înalță la sentimente superioare, iar acestea la revelație și la rațiunea sănătoasă, este punctul de întâlnire cu voința divină universală; iar când îi va veni vremea, fiecare va simți o astfel de întâlnire în adâncul conștiinței sale și va înțelege că, pentru un asemenea rezultat, toate încercările și suferințele au fost de fapt foarte neînsemnate.
