Aceștia au în priviri o viziune de ansamblu; văd drept, gândesc drept și leagă fiecare pas al lor de o reflecție asupra adevărului. Pendulările lor între suflet și ceea ce se află dincolo de fire au loc întotdeauna în jurul acestui principiu fundamental. Ei, la momentul potrivit, își îndreaptă lupa voinței și a conștiinței spre a contempla propria lor lume interioară și se apleacă asupra controlului firii lor originare; apoi, de îndată, o îndreaptă spre dincolo și chiar dincolo de dincolo, deschizându-și sufletul către Creator, aducându-și cererea, reînnoindu-și legământul și așternându-se cu fruntea la pământ. Sunt conștienți că sunt o „oglindă a lui Dumnezeu Cel Veșnic” și că au fost creați ca un rezumat al întregului univers.
Cu această profundă reflecție, asemenea oameni se străduiesc întotdeauna să acționeze potrivit scopului creației… își analizează des lumea lăuntrică… se confruntă cu ei înșiși… se arată vigilenți față de orice murdărire a reflecției lor… se ridică și se așază cu grija de a nu lăsa loc întunecării inimii și ruginii sufletului… adesea, cu îngrijorarea „Le-am murdărit!”, aleargă la izvoarele de purificare ale Îndreptării divine… și suspină mereu cu gândul că nu reușesc să dea pe deplin dreptul măreției la care au fost chemați prin „creația în cea mai frumoasă formă”.
Aceștia, nici măcar în lumea viselor lor, nu își îngăduie să deschidă ușa unor astfel de impurități; în fața celei mai mici murdăriri a visului, a celei mai mărunte pete de imaginație, a celui mai slab abur de stagnare, tremură cu toată ființa și caută noi mijloace de a se apropia de Dumnezeu… și trăiesc întotdeauna cu mâinile pe mânerul ușii milostivirii și iertării, umăr la umăr cu îngerii.
Ei sunt oameni ai apropierii, îndrăgostiți de întâlnirea cu Dumnezeu; iar drumul celor care ard și se mistuie astfel nu poate fi altul decât calea dragostei și dorului de întâlnire cu El. Da, acesta trebuie să fie și traseul elicoidal prin care, depășindu-și depărtările, ajung la prezența Celui mai Apropiat dintre cei apropiați, la tovărășia Sa „dincolo de orice asemănare”!… Cei care au atins ținta au atins-o cu un asemenea avânt și o asemenea hotărâre; iar cei care au rămas prinși în mrejele dorințelor și patimilor au rămas blocați pe drum.
De ieri până astăzi, cei care și-au lăsat umbra în urmă și au mers mereu cu fața către soare s-au confruntat totdeauna cu ei înșiși într-o adâncime aparte; au tremurat cu sufletul și inima lor la gândul unor alunecări pe care le-au văzut ori le-au socotit posibile în imaginațiile și reflecțiile lor; au încredințat limbii lor sentimentele, emoțiile și neliniștile, suspinând fără încetare, și din străfunduri au strigat: „Doamne!”… De la Luna Luminată și Omul Desăvârșit în sens absolut, până la stelele ce străluceau în jurul său, cu toții au fost mereu tovarășii nedespărțiți ai căii profetice spre apropiere și au arătat celor ce veneau după ei un chip de neînșelat de călăuză. Să fie deschise drumurile lor și Domnul cel mai Milostiv dintre cei milostivi să ne facă și pe noi dintre cei care merg pe acel drum!…
Acum, dacă doriți, să încercăm, privind la Conducătorul acestei călătorii luminoase – călăuza aleasă dintre aleși a tuturor sfinților de până acum –, să deschidem ușa confruntării cu noi înșine, bineînțeles cu precizarea că ceea ce putem cuprinde este doar o picătură din oceanul realității.
Cel mai apropiat dintre cei apropiați, Preaînaltul Duh al Stăpânului oamenilor (Pacea și binecuvântarea fie asupra lui!), cu acea vastă stare a spiritului, cu atitudinea lui de prudență și cu grija de a fi călăuză pentru cei din urmă, trăia fiecare dimineață ca pe o treaptă de veghe aparte, fiecare seară ca pe un timp de reculegere aparte; își deschidea sufletul către Dumnezeu și spunea: „Doamne, Te slăvesc și Te proclam deasupra oricărei imperfecțiuni. –Păcatul nici măcar nu i-a vizitat vreodată visul– îți cer să-mi ierți greșelile și nădăjduiesc în milostivirea Ta!” [1]. Prin aceasta le arăta celor ce-l urmau calea autocontrolului și manifesta o smerenie și o umilință ce amețesc mintea.
Tot în aceleași clipe când ziua se lumina, atingea cu suspinele sale mânerul ușii milostivirii prin gemete adânci, de avertizare pentru cei adormiți în somnul morții inimii și de îndemn pentru cei aflați între două lumi, zicând: „Doamne, mă feresc de a nedreptăți sau de a fi nedreptățit; de a depăși măsura, de a călca drepturile altora, de a mi se călca drepturile; de a greși și de a cădea în păcat de neiertat –lucruri care se aflau la mii de leghe de universul Său de imaginație–, de acestea mă refugiez la Tine” [2]. Ah, de-ar fi să avem și noi, și cei ce ne conduc, măcar un sfert din această revărsare de suflet!…
După cum, înainte de profeție și după ce a fost înălțat la rangul de mesager, în fiecare etapă a vieții sale luminate, deși își ținuse sufletul și patimile înlănțuite, întâmpina fiecare nou răsărit cu revelații mereu noi și răspundea întotdeauna cu acele nestemate cuvinte, pline de prudență: „Doamne, dacă m-ai lăsa singur cu propriul meu suflet, m-ai împinge la o slăbiciune de neînvins, la o nevoie sfâșietoare, la un păcat sau la o greșeală fără ieșire”… După ce-și rostea sufletul cu aceste expresii ale unei inimi treze, își încheia aceste adresări cu implorări care îi erau proprii: „Eu mă bizui numai și numai pe mila Ta; iartă-mi păcatele –Sufletul meu Ție ți-e jertfă, oare ce păcat?!–, căci doar Tu și numai Tu poți ierta păcatele!” [3].
Își continua revărsările de suflet și, chiar împotriva acelui suflet și a acelui diavol care nici măcar în lumea visului nu se puteau apropia de el –dar, cred eu, ca să-i prevină pe robii săi– spunea: „Doamne, caut refugiu în Tine de răul sufletului și al diavolului, de răutatea lor asupra mea și de a mă face să păcătuiesc față de un alt musulman” [4]; iar aceste gemete din adânc le repeta de patru ori. Ce jertfă minunată pentru o astfel de precauție peste precauție! Dar nu se mulțumea doar cu acestea: cu mâna pe mânerul ușii milostivirii și al ocrotirii divine, se ruga: „O, Dumnezeule Viu și Veșnic, mă sprijin pe mila Ta și prin ea îți cer ajutor; îndreaptă toate stările mele și nu mă lăsa nici măcar cât o clipire de ochi singur cu propriul meu suflet!” [5]. O, de s-ar vârî toate acestea în ochii orbi și în urechile surde ale celor care își duc viața căzând și ridicându-se!…
El era atât de sensibil și de atent față de suflet și față de patimi –deși acestea se aflau la kilometri întregi departe de el– încât nici măcar cu o probabilitate de una la un milion nu ar fi putut să umbrească lumea sa de gândire scăldată în lumină, și nici nu au făcut-o vreodată!… Să ne retragem din nou, zicând „iată o lecție pentru robii rătăciți”, și să ascultăm încă o dată rugăciunile și suspinele acelui Sultan al Cuvintelor: „Doamne, mă refugiez la Tine de răul sufletului meu și de răul fiecărei ființe a cărei frâu se află în mâinile Tale” [6]. Ce sensibilitate și ce profunzime a prudenței!…
Până și cei mai aprigi dușmani ai lui nu au avut niciodată îndrăzneala să-i atribuie cea mai mică pată și nici nu ar fi putut s-o facă. Atât înainte de profeție, cât și după aceea, era cunoscut și pomenit ca „cel mai vrednic de încredere dintre cei vrednici de încredere”. Dar priviți la acel orizont mai înalt decât cele mai înalte: ca și cum ar fi avut vreo pată –noi să le numim mai degrabă „avertismente ale Învățătorului pentru cei educați de El”–, el spunea mereu: „Doamne, acoperă toate lipsurile mele și eliberează-mă de toate fricile și grijile mele!” [7]. Avea o inimă care tremura tot timpul la gândul măreției și al fricii de Dumnezeu și, prin aceasta, le arăta celor ce veneau după el calea spre adevărata virtute.
Chiar și în somn –iar a spune „el dormea ca noi” ar fi o lipsă de respect față de el–, căci el a spus: „Ochii mei adorm, dar inima mea nu adoarme niciodată” [8], punând punct și la această chestiune. Cu toate acestea, acest spirit ales mai presus de îngeri, chiar și atunci când se așeza spre acel somn deosebit, se întorcea cu o atenție și o dăruire profundă către Dumnezeu și se ruga: „M-am culcat invocând numele lui Dumnezeu… Doamne, iartă-mi păcatul, oprește glasul și suflul diavolului meu, dezleagă-mi sufletul de orice lanț, așază-mă lângă cei mai înalți în fața Ta!” [9]. În ciuda poziției sale legendare, chiar și în această revărsare de suflet ne șoptește nouă atâtea învățăminte…
Rugăciunea lui era deopotrivă rimă a înălțării la cer și rugăciunile sale aveau parfumul ascensiunii; el, cu numele de „salât”, urca în acest miraj de pe pământ, iar în toate gesturile sale apărea strălucirea binefacerii; iar când se înfățișa înaintea lui Dumnezeu, în cea mai profundă reverență, pe buzele sale curgeau, ca o introducere nobilă a actului ce urma, aceste binecuvântate cuvinte: „Doamne, Tu ești Împăratul, nu există alt dumnezeu în afară de Tine. Tu ești unicul meu Domn, iar eu sunt robul Tău. Am fost nedrept cu sufletul meu, îmi recunosc păcatul –O, Viața mea, ce păcat?!–, iartă-mi toate păcatele mele; nimeni altul în afară de Tine nu le poate ierta… Călăuzește-mă către bunele moravuri, căci numai Tu le dăruiești îndrumarea!” [10]. Acestea sunt lucruri care ne cheamă și pe noi spre acel orizont; fie ca Dumnezeu să ne facă și pe noi părtași acelei călăuziri desăvârșite…
„Păcat!” – zicea El suspinând pentru ceea ce era, de fapt, mai departe de El decât distanța dintre apus și răsărit. Și totuși, chiar și față de acele lucruri pe care condeiul și cerneala, aflate în tăcere contemplativă, nici măcar nu le-ar fi notat drept greșeli – iar greșelile acestea nu i-au pătruns nici măcar în vis – își vărsa sufletul cu un simț al prudenței copleșitor și cu un legământ de binefacere, plângând: „Doamne, îndepărtează-mă de greșelile mele precum este distanța dintre cei doi poli. Curăță-mă, Stăpânul meu, de păcatele mele așa cum apa curată, zăpada și grindina spală și alungă murdăria” [11].
Ce profunzime, o, Tu, Viața din viața mea! Tu ești:
Sultanul Trimis al lui Dumnezeu, Regele preaslăvit, Stăpânul meu,
Ocrotirea veșnică a celor neajutorați, Stăpânul meu,
Cel dintâi în Divanul Dumnezeiesc, Stăpânul meu,
Întărit de Decretul divin „Le’amruk”, Stăpânul meu. (Șeyh Gâlib)
O, lumină a hotărârii și făclie strălucitoare, dacă tu, prin asemenea revărsări și suspine, spui „eu” și ne chemi la a ne regăsi pe noi înșine pe drumul tău plin de lumină, noi am renunțat la acel orizont de ani de zile împreună cu rătăcirile și conducătorii noștri. Noi, cu speranțele noastre firave și cu visele noastre învăluite în nostalgie, așteptăm din nou îndreptările Tale. De dragul Adevărului, nu ne mai lăsa să așteptăm!
Mai ales așa cum privești acea aleasă aură, privește și la acest câine nevrednic (qıtmîr),
Și mistuie-l cu dragostea Ta sfântă, arzându-l de tot,
Să nu se întunece atmosfera cu tristețea lipsei Tale,
Spune doar „Și acesta e de-al Meu!” și nu-l lăsa departe de Tine.
În prosternație – socotită „sidretü’l-müntehâ” a rugăciunii, în spiritul versetului „Cel mai aproape este robul de Domnul său atunci când se află în genunchi, cu fruntea la pământ” [12] – atunci când, în starea de apropiere maximă, se îndrepta către acel orizont, descris și prin cuvintele „Capul și picioarele sunt la același nivel, fruntea sărută covorașul; iată calea care îl poartă pe om spre apropiere!”, El își pleca capul său binecuvântat – care nu se înclinase niciodată înaintea cuiva – cu cel mai profund sentiment de smerenie și, cu o expresie diferită, își vărsa sufletul: „Doamne, iartă toate păcatele mele – O, tu, Regele înălțat prin versetul لِيَغْفِرَ لَكَ اللَّهُ مَا تَقَدَّمَ مِنْ ذَنْبِكَ وَمَا تَأَخَّرَ [13]; Domnul tău nu ți-a îngăduit păcate în trecut și a închis cu cheia fidelității Tale ușile și ferestrele către orice păcat viitor. Spuneți-mi, pentru numele slavei Sale, ce păcat puteați să-i atribuiți?! – da, iartă-mi toate păcatele mele, cele mici și cele mari, cele din trecut și cele viitoare, cele ascunse și cele văzute, iartă-le pe toate!” [14].
O, dacă ar putea și cei ce își duc viața înecați în noroiul păcatului să înțeleagă aceste suspine pline de iubire și aceste vărsări de suflet de dincolo de fire! Vai însă, cei ce au renunțat la viața inimii și sunt străini de orizontul spiritului nu pot nici să audă, nici să înțeleagă.
În mărturisirea de credință, în care apropierea de Dumnezeu ajunge la culme și unde gustul spiritual se ridică la cel mai înalt nivel, El iarăși gemea proporțional cu adâncimea cunoașterii sale și exprima prin cuvinte venite din străfundurile inimii: „Doamne, am fost foarte nedrept cu sufletul meu – probabil și acesta era un avertisment pentru noi, cei ce nu pricepem – nu există altul în afară de Tine care să ierte păcatele, iartă-mă cu o iertare specială din partea Ta și fii milostiv cu mine, căci doar Tu ești cu adevărat Iertătorul și Îndurătorul!” [15].
Ah, dacă am putea și noi să suspinăm, din adâncul inimii, zicând: „Unde este Călăuza și Îndrumătorul, și unde suntem noi?!”… El suspina pentru anumite stări care ne pot privi mereu pe noi, dar care erau de fapt la distanțe de neimaginat de orizontul Său, și își exprima emoțiile prin această implorare copleșitoare: „Doamne, mă refugiez la Tine de împietrirea inimii, de nepăsare – unde suntem noi, unde este orizontul Tău?! –, de sărăcie și lipsuri, de necredință, de păcat, de a hrăni dușmănie față de cineva din simpla opoziție, de ipocrizie și de dorința de a fi văzut. Mă refugiez la Tine!” [16]. Oare a mai existat altcineva – nici măcar locuitorii tărâmului îngerilor – care să fi simțit o astfel de trezvie și prudență amețitoare la o asemenea profunzime? Eu cred că nu; nimeni nici nu ar putea presupune…
Punând o virgulă, nu un punct, asupra acestui subiect – căci nu s-a încheiat – și spunând: „Urmează acum ‘Aleșii dintre cei Buni’, adică cei care se înșiră ca o aură în jurul acestui Soare Strălucitor”, eu, cel plin de lipsuri, cer iertare și milă de la Dumnezeu pentru greșelile mele…
📌 Note:
[1] Ebu Davud, Edeb 108.
[2] Ahmed b. Hanbel, Müsned 35/520; Hâkim, Müstedrek 1/697.
[3] Ahmed b. Hanbel, Müsned 35/521; Taberânî, el-Mu’cemü’l-Kebîr 5/119; Hâkim, Müstedrek 1/697.
[4] Tirmizî, Deavât 105; Ahmed b. Hanbel, Müsned 11/171.
[5] Ebu Davud, Edeb 107; Ahmed b. Hanbel, Müsned 34/75; Taberânî, el-Mu’cemü’s-Sağîr 1/270 (redarea după Taberânî).
[6] Taberânî, ed-Du’a p.128; Beyhakî, Delâilü’n-Nübüvve 7/122.
[7] Ebu Davud, Edeb 107; Ibn Mâce, Du’a 14; Ahmed b. Hanbel, Müsned 8/403.
[8] Buhârî, Menâkıb 24; Muslim, Salâtü’l-müsâfirîn 125.
[9] Ebu Davud, Edeb 107.
[10] Muslim, Salâtü’l-müsâfirîn 201; Ebu Davud, Salât 124.
[11] Buhârî, Ezan 89; Muslim, Mesâcid 147.
[12] Muslim, Salât 215; Ebu Davud, Salât 160.
[13] Coran, Sûratu’l-Fetih, 48/2.
[14] Muslim, Salât 216; Ebu Davud, Salât 156.
[15] Buhârî, Ezan 151; Muslim, Zikr 48.
[16] Hâkim, Müstedrek 1/712.
