Omul zilelor noastre s-a regăsit, într-un mod rar întâlnit, într-un vârtej de probleme: alături de potopuri de nenorociri, calamități și încercări, factori și cauze care încurajează poftele trupești; lipsă de respect față de valorile naționale și spirituale; senzualitatea născută din lipsa de idealuri; pasiunea pentru podoabe, lux și fast; materialismul și plăcerea vieții; speranța exagerată de viață lungă și iluzia eternității; apoi, dorința de a obține toate acestea prin orice mijloc socotit legitim – machiavelismul – … alături de multe alte boli distrugătoare care paralizează viața inimii și a sufletului: o indiferență înfricoșătoare, o nepăsare care face omul să se rușineze de propria-i umanitate, tăcerea pe care am putea-o numi „diavol mut” în fața nedreptății; nepăsarea față de zgomotul și strigătele unora dintre tirani și opresori, și față de suspinele și gemetele celor asupriți și nedreptățiți… Zeci de alte încercări și necazuri de acest fel, încât, dacă am spune că istoria a văzut rareori asemenea lucruri, nu am exagera.
Din trecut până azi, în fața tuturor acestor devieri și rătăciri, câteva zeci de oameni, legați de simțământul de a-și consacra viața pentru a ține în viață pe alții, trăind și respirând cu acel ideal înalt și cu inima și sufletul, au mers înainte, în ciuda dificultăților și a obstacolelor de pe drumul pe care mergeau, spunând: „Această viață pentru această cauză!..” și asumându-și toate pericolele pe calea acestei învieri după moarte (ba‘s-ü ba‘de’l-mevt). Așa cum Fuzûlî spunea: „Dacă Iubitul dorește sufletul meu, să fiu recunoscător pentru aceasta; ce este sufletul ca să nu-l jertfesc pentru Iubitul meu?..” – ei s-au ridicat plini de speranță și entuziasm, punând întreaga lume și tot ce e în ea sub picioarele lor și, în ciuda dificultății drumului, a lipsei de siguranță a traseului, a necruțătoarelor obstacole și a judecăților strâmbe și nedrepte, au spus „ Răbdare!” și au mers fără încetare pe calea profeților (pacea fie asupra lor). Cu sfințenia curată a celor sacre din inimile lor, cu măreția și sublimitatea idealurilor naționale, au disprețuit orice dificultate întâlnită în cale; pentru a vesti lumii întregi, prin starea și prin exemplul lor, Adevărul și pe cei iubiți de Adevăr, au mers spunând „ nu mai este?” în toate direcțiile… Ei plecaseră pe acel drum, conștienți de rigorile respectării poruncilor și interdicțiilor lui Dumnezeu și de pericolele traseului. Știau că drumul pe care mergeau era plin de suișuri și coborâșuri, dar erau siguri că, prin elixirul răbdării, povara aceea grea avea să devină ușoară și purtabilă. Cu acest „elixir” numit răbdare, a cărui plecare este amară și greu de digerat, dar al cărui rezultat este dulce ca mierea, ei depășeau vârtejurile păcatului și senzualității; cu el îmblânzeau răutățile celor fără de dreptate; cu acea privire înțelegeau că totul are un termen fixat; prin el făceau zadarnice intrigile viclenilor și uneltitorilor; cu un „La hawla” considerau firească lungimea drumurilor și faptul că păreau nesfârșite; prin el ignorau bigotismul sufocant al fanaticilor închiși în ură, ranchiună, invidie și încăpățânare, și continuau pe drum spunând „lumină” și „strălucire”.
În privința strângerii din dinți și a suportării, în fața oricărei stări, situații și circumstanțe negative, izvorul limpede și curat „O, voi cei ce credeți, oameni ai încrederii și siguranței!.. Căutați ajutor în răbdare și în rugăciune, căci Dumnezeu este cu cei răbdători!” (Sura al-Baqara, 2/153) era pentru ei mereu o sursă la care apelau și din care sorbeau în cupele inimii și sufletului lor, o sursă strălucitoare și vindecătoare pentru orice boală. Era un izvor tainic (ledunnî) din care, cu cât gustai mai mult, cu atât se năștea în inima ta o întoarcere către Cel Milostiv; cu cât beau mai mult, le dăruia o viață veșnică; picăturile sorbite deveneau ca niște oceane.
În ciuda tuturor acestora, ei erau conștienți că sunt muritori și că puterea lor este limitată. De aceea, în aproape fiecare lucrare pe care o întreprindeau, se lepădau – după măsura cunoașterii lor – de propria putere și forță și se adăposteau la voința și hotărârea Celui Atotputernic, transformând picăturile lor în oceane, firicelele lor de praf în sori. De fapt, a transforma nimicul în existență, a ridica inexistența la valori supreme trece prin aceasta. Și oricum, harul și manifestarea Celui Atotputernic depind de renunțarea celor ce merg spre El la ei înșiși. Ce frumos spune un prieten al adevărului că dobândirea existenței trece prin inexistență:
„Tu nu te arăți atâta timp cât eu sunt pe perdea;
Condiția de a-Ți arăta existența este ca eu să devin nimic.”
Chiar și în acele zile negre, pline de ceață și fum, când timpul – smuls de la El – devenise necredincios, când simțămintele se transformaseră în delir, când forța brută devenise cu totul sălbatică, când trăirea pe calea profeților devenise foarte dificilă și viitorul era cu totul incert, ei au creat mereu mici izvoare, au făcut să apară, chiar și într-un cadru restrâns, picurături, și, cu entuziasmul de a adăuga noi speranțe la speranțele noastre, s-au ridicat și s-au așezat, iar când s-au transformat în oceane, au devenit vapori și apoi picături de milă. Astfel, deșerturi complet uscate, grădini pline de spini înfrânte de uscăciune s-au transformat în grădini de flori. În clipele în care nu se vedea nicio lumină la orizont, când drumurile deveniseră întunecate din lipsa semnelor, ei au devenit lumină și strălucire pentru cei rămași în întuneric, cu făcliile din mâinile lor, și au fost aplaudați pretutindeni ca niște cavaleri ai luminii. Strădania și eforturile lor nu le aparțineau; ceea ce se întâmpla era vocea iubirii și afecțiunii din inimile oamenilor și expresia recunoștinței celor care apreciau.
Ca un har divin, au ajuns să fie pomeniți cu reușite pe care cuceritori nu le putuseră obține, dar, rămânând credincioși smereniei, modestiei, rușinii, simțământului de neputință și sărăcie, s-au negat necontenit pe ei înșiși și au rămas legați de principiul „Negarea negării este afirmare”. Cel care dăruia era El, cei care trăiau bucuria de a primi erau ei; așa au poziționat lucrurile, stând și ridicându-se cu grija de a nu cădea în lipsă de respect față de Măritul Profet prin mândrie, orgoliu, vanitate, egocentrism și laudă de sine. Ori de câte ori primeau haruri și daruri, vedeau mâna ocrotirii, îngrijirii și protecției Lui, și, în ciuda nenorocirilor, calamităților și obstacolelor, nu au căzut niciodată în disperare, nu au trăit niciodată frângerea spiritului și au considerat mesajul „Numele meu va ajunge până acolo unde răsare și apune soarele!” drept o poruncă indispensabilă, un țel suprem, și au mers ca niște cai pur-sânge în galop spre orizontul perfecțiunii omenești. Deși ceea ce urmăreau era ca și cum ar fi încercat să concureze cu distanțele sub soarele arzător al deșertului, ei parcă mergeau la umbra răcoritoare a idealului lor, ca și cum ar fi mers sub o ploaie de primăvară. Țelul suprem era ca hrana și proviziile acestei călătorii grele, îi menținea mereu vii și într-o tensiune metafizică, iar datorită acestui fapt, băteau din aripi ca porumbeii către țintă; și Dumnezeu nu-i lăsa pe acești sinceri călători ai drumului adevărului căzuți pe drum.
Într-adevăr, ca și înaintașii lor, erau împiedicați de unii împietriți la inimă și geloși, se recurgea la campanii de denigrare și lipsă de respect pentru a-i discredita, iar atacurile de dărâmare împotriva lucrărilor pozitive pe care Dumnezeu le făcea prin ei nu încetau, mânate de invidie și gelozie constantă. Ba chiar li se făceau lucruri împotriva lor pe care nici necredincioșii nu le-ar fi făcut, în așa fel încât diavolii se bucurau de fericire, dar ei, în fața tuturor acestor acțiuni negative, spuneau: „Aceasta este soarta celor care merg pe acest drum”, și prin elixirul „mulțumirii față de Dumnezeu” le topeau pe toate, și, prin metode alternative pe care le formau, mergeau mai departe fără încetare. Spre orizontul mulțumirii divine.
Ei mergeau, timpul se contracta, pământul respira cu smerenia de a săruta pașii lor. Astfel, picăturile de la început se transformau în cascade; speranțele se adânceau prin noi orizonturi ale speranței; picăturile de ploaie ale milei se transformau în ploi torențiale; în atmosfera care părea o epocă a pierderii se trăiau câștiguri surprinzătoare; în vârtejul întunericului se auzeau respirații; și neașteptate raze de lumină aduceau în inimile frânte serbări minunate. Sentimentul curat și rațiunea curată, prin cântarea care ieșea de pe buzele lor, „Lasă durerea și necazul, dacă voința ta e vie, Căci odată ai străbătut acele drumuri de netrecut; Ai devenit sursă de speranță pentru toți, Iar acum eu tac, spune tu…” lăsau lucrurile în seama înțelepciunii în limbajul tăcerii și spuneau: „Dumnezeu este ajutorul celor drepți!”
