De când a fost creat omul, zilelor li s-au alăturat nopțile, iar luminii i s-au împletit întunericurile. Pe pământ, asemenea alternanței dintre lumină și beznă, mereu au urmat zile negre după luminișuri și epocile senine s-au sfârșit cu ani de crize. Din timp în timp, aproape fiecare colț al lumii a fost cuprins de umbrele necredinței și ipocriziei. Drumurile au rămas complet fără lumină. Umanitatea a fost înfrântă de întuneric. Pretutindeni au năvălit oameni fără busolă, fără început și sfârșit al gândurilor lor, iar lumea a început să geme sub vuietul lor blestemat. Din când în când, conștiința colectivă, lovită de aceste zgomote, și-a ținut răsuflarea și s-a cufundat într-o tăcere meditativă. Apoi, cuvântul a căzut din mână în mână. Decretul a ajuns în posesia servitorilor de curte. Mulțimile au devenit jucăria demagogiei. La nevoie, masele întregi au fost adormite, iar la nevoie, ridicate în picioare. Oameni care nu meritau au fost proclamați stele, iar în același timp, strălucirea multor talente a fost stinsă. Șarlatania și sofistica au blocat calea logicii și rațiunii. Gândurile murdare au luat locul ideilor curate. Instituțiile de la care societatea aștepta compasiune și milă au ajuns în mâinile unor suflete aspre, încuiate în ură și resentimente. Prin intermediul lor s-au aruncat neîncetat semințe de dezbinare între oameni și fiecare a fost transformat în lup pentru celălalt. În sufletul religiei s-au deschis fisuri greu de închis… criteriile s-au răsturnat și aproape totul și-a schimbat locul: cupele de șerbet au fost înlocuite cu pahare de otravă, farfuriile cu miere și smântână au fost înlocuite cu vase pline de murdărie, iar lumina a fost înlocuită de întuneric.
În aceste perioade copleșitoare și blestemate, gândurile s-au tulburat atât de mult încât oamenii nu mai puteau întinde mâna, fără teamă, nici măcar spre cele mai pure și curate lucruri, nu mai puteau avea încredere în nimic și în nimeni; și astfel fiecare îi privea pe ceilalți ca pe niște sălbatici. Dacă existau totuși câțiva oameni de religie, de credință și de conștiință, aceștia erau disprețuiți, umiliți și reduși la tăcere. Slujitorii întunericului bântuiau pretutindeni; inimile însetate de lumină, în schimb, stăteau mereu cu ochii la orizontul harului divin, așteptând mâna providenței, visând zi și noapte la un soare ce avea să răsară pe neașteptate și trăind cu speranța unor zile care aveau să se îmbrace în milă. Uneori, aceste gânduri, alteori și alte motive făceau să apară câte un zâmbet pe buze; dar apoi furtunile durerii, care băteau una după alta, luau totul cu ele, iar acea mică bucurie de câteva minute lăsa locul unor noi capitole de tristețe ce aveau să dureze luni și ani.
În lumina principiului repetiției istorice nesfârșite, putem vorbi și în zilele noastre despre aceleași realități. Privești și vezi cum orizonturile senine, limpezi, sunt brusc acoperite de fum; apoi, de nu se mai vede om cu om, fiecare loc este învăluit de o apăsare înfiorătoare; zilele ce ardeau de bucurie se îngălbenesc deodată, gândurile se întunecă, voințele se clatină, speranțele cad una câte una; uneori pare că soarele nu va mai răsări, că ziua nu va mai veni și sufletele care nu și-au găsit altarul se cutremură de disperări repetate și de dezamăgiri suprapuse.
Cât despre noi, suntem siguri –așa cum am fost până acum– că această furtună spumoasă de mizerii va fi așezată pe catafalc într-un viitor foarte apropiat și credem că zilele binecuvântate, în care destinul va aduce răcoare pe drumurile neamului nostru, nu sunt deloc departe. De fapt, de ceva vreme, aproape toată lumea a început deja să murmure povești ale inimii. Ici și colo, suflete curate, gâfâind pe drumul de a-și regăsi paradisurile pierdute de odinioară. Sute și mii de oameni se așază și se ridică cu asemenea gânduri; se așază și se ridică meditând la scopul creației și la înțelepciunile firii. Este adevărat, din punct de vedere al vieții noastre spirituale și lăuntrice, trecem printr-o perioadă destul de prăfuită și tulbure; ba chiar uneori vântul de nord bate destul de rece și pretutindeni se aud murmurările toamnei. Chiar și locurile unde speranța și bucuria clocotesc sunt, din când în când, acoperite de tristețe și deznădejde. Totuși, acum știm cu toții că nici durerea, nici tristețea nu pot dăinui. Odată ce orizonturile se vor lumina, odată ce albul se va separa de negru, toate necazurile îndurate pe drum se vor ușura pe loc. Distanțele vor începe să zâmbească în fața efortului și a muncii. Dealurile se vor netezi, câmpiile vor deveni fără asperități; apoi, idealul și călătoria se vor împleti și, în fața strălucirii orbitoare a orizontului scopului, nu se va mai simți nici măcar un strop de osteneală.
Astăzi, chiar dacă doar puțin, mâinile par să se fi întins către funia inimii și pretutindeni se aud suspinele sufletului. Mintea și inima stau umăr la umăr. Gândirea, cu acele adâncimi amețitoare, se îmbrățișează cu inspirația. Logica se încovoaie ca un ucenic smerit în fața revelației. Știința devine crainic al religiei; cunoașterea urmează curentul cunoașterii divine; laboratorul formează ucenici pentru sanctuar; voințele, hrănite de apa vie pe care o oferă credința, sunt viguroase și tari ca oțelul; ochii privesc aceleași orizonturi pe unde umblă discernământul și pretutindeni răsar primăveri metafizice, în pofida legilor fizicii. Se pare limpede că, oricât de puternică ar fi gheața și zăpada, nu vor putea rezista mult timp în fața arșiței infinitului aprinsă în suflete și că, oricât de violent ar bate furtunile, făcliile care strălucesc în cupola tendințelor firești ale firi omenești –dacă Dumnezeu nu va îngădui– nu vor putea fi stinse. E adevărat, încă ni se întâmplă, multora dintre noi, să tremurăm uneori înroșiți de diferite temeri, alteori să ne panicăm în fața vânturilor puternice; dar, pe de altă parte, e real că, asemenea trandafirilor care izbucnesc din mugur, răspândim pretutindeni zâmbete fierbinți și, asemenea privighetorilor care saltă din ram în ram, ne înfocăm în cântece de primăvară. Este limpede că în inimile noastre s-au mișcat speranțele și dorințele, că auzim la orizont vuietul izvorului lui Hızır și că deasupra noastră se află „mâna albă”[1]. Cei care s-au trezit destul de devreme la aceste gânduri sunt, chiar dacă doar de la distanță, cuprinși de siguranța de parcă ar fi ajuns la hotarul propriei inimi și tresaltă cu emoția de a simți parfumuri de Rai.
Da, cei care pot privi întâmplările de azi din observatoarele inimii și ale sufletului trăiesc parcă o bucurie de nevruz, cu o necontenită veselie de sărbătoare în inimile lor, cu o rouă de primăvară pe chipurile lor, cu un soare strălucitor pe orizonturile lor și cu o câmpie verde, cu toate nuanțele ei, la picioarele lor. Torentele de efort și de trudă vuiesc în albia harurilor divine, revărsându-se în ocean, fără să se împiedice de vreo stavilă; unele obstacole le trec pe deasupra, pe altele le ocolesc pe la margini și, lăsând în urmă cele mai frumoase linii geometrice, se străduiesc să reprezinte cu toată profunzimea misiunea pe care programele predestinate le-au încredințat-o. Ei merg, iar drumurile îi salută. Pretutindeni unde merg, obstacolele ce păreau de netrecut se apleacă în fața lor și se netezesc; se netezesc și, parcă, atingându-le picioarele, le sărută.
De fapt, aceasta este starea de obicei a sufletelor aflate în echilibru: ele ard necontenit ca niște tămâietoare și răspândesc arome în jur. Ard asemenea unui lemn de „oud”[2], făcând pe toți să simtă plăcerea arderii prin suspinele lor. Uneori răcnesc ca leii, arătând fermitatea caracterului lor; alteori ciripesc ca privighetorile, răspândind sufletelor bucurie și destindere. Pe frunțile lor sunt imprimate deodată semnul nobleței și al modestiei; nu știu ce este umilința degradantă, dar nici nu arată vreodată aroganța de a-i zdrobi pe alții. Mai ales că, în fața Domnului lor, își coboară aripile smereniei până la pământ și afișează o modestie de privit. Pe scurt, aceștia sunt niște eroi care au reușit să trăiască deodată atitudinea leului și rânduiala porumbelului; și cei care au avut șansa de a-i cunoaște în profunzimea lor nu mai vor să se despartă vreodată de ei.
[1] „Mâna albă” (yed-i beyzâ): mâna lui Profetului Moise, prin care s-a arătat una dintre minunile sale.
[2] Arbore oriental prețios, a cărui rășină parfumată, arsă, produce un miros deosebit, asociat cu tămâia.
