Întrebare: Opiniile negative nefondate și invidia sunt menționate ca boli spirituale. Care sunt cauzele acestor probleme? Cum pot fi tratate?
Răspuns: Opiniile negative nefondate despre alții și invidia sunt ambele păcate grave. Unul deschide calea altuia. Cel care privește o altă persoană prin prisma unei opinii negative începe să nutrească pe neașteptate sentimente ostile față de acea persoană, ca urmare a atribuirii unui sens negativ tuturor acțiunilor sale. În mod similar, o persoană poate avea impresii negative izvorâte chiar și din cele mai inofensive atitudini și comportamente ale unei persoane pe care o invidiază și față de care simte ostilitate. De exemplu, persoana pe care o invidiază poate fi un om care se străduiește să slujească pe calea lui Dumnezeu; dar invidiosul îl percepe pe acel om ca pe unul care încearcă să se dea mare prin a se dovedi pe sine însuși și, astfel, atribuie întotdeauna un sens negativ tuturor faptelor sale. Pe scurt, aceste două păcate formează un cerc vicios care se alimentează reciproc. Totuși, credincioșii nu ar trebui să se îndrepte spre un cerc vicios, ci spre un cerc virtuos. Cu alte cuvinte, ei ar trebui să aibă întotdeauna un comportament corect, astfel încât tot ceea ce fac să pregătească calea pentru alte fapte bune. Astfel, ei vor încerca să facă o nouă faptă bună imediat ce au făcut una.
Scânteie și foc
De fapt, la început, opiniile negative nefondate și invidia apar sub forma unor mici derapaje. Cu toate acestea, dacă omul nu dă voinței ceea ce i se cuvine și nu ia măsurile de siguranță necesare, aceste înclinații se transformă treptat în boli spirituale. Cu alte cuvinte, o fisură apărută în centru ajunge o prăpastie uriașă la periferie. De exemplu, o persoană invidioasă nu mai poate tolera nici măcar faptele spirituale – cum ar fi Rugăciunile și pelerinajul – ale persoanei pe care o invidiază. Această invidie devine atât de severă încât starea de spirit bolnavă se transformă în intoleranță până la nivelul necredinței; acest lucru îi împinge să își pună dorințe care nu se împacă cu credința, cum ar fi „îmi doresc să își rupă mâna sau să aibă un accident de avion și astfel să nu poată merge în pelerinaj”. Din acest motiv, este absolut necesar să se ia măsuri încă de la început împotriva unor astfel de sentimente care încolțesc în inimă. Nu le putem lăsa să se transforme în îndemnuri la păcate mult mai mari. Este mai ușor să te ocupi de ele în fazele incipiente. Dacă aceste simptome nu sunt îndepărtate prin pocăință și iertare (tawbah și istighfar) de îndată ce își fac apariția, ci sunt lăsate să crească, ele ar putea întuneca și fereca întreaga inimă, ca dovadă că și-a pierdut capacitatea de a crede. Bediüzzaman vorbește despre acest lucru în cartea „The Second Gleam”: „Păcatul pătrunde în inimă, o întunecă și o împietrește până când stinge lumina credinței. Fiecare păcat ascunde o cale care duce la necredință. Dacă acel păcat nu este stârpit rapid prin căutarea iertării lui Dumnezeu, el se transformă dintr-un vierme într-un șarpe care roade inima.”[1] Și Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a abordat acest subiect. În consecință, atunci când cineva comite un păcat, inima sa este pătată. Atunci când renunță, își cere iertare și se căiește, inima sa își recapătă strălucirea. Dar dacă stăruie în păcat, atunci pată neagră se adâncește și îi acoperă inima. Aceasta este rugina pe care Dumnezeu o menționează în „S-au acoperit de rugină inimile lor cu cele pe care le-au agonisit!” (Al-Mutaffifun 83:14).[2]
Din explicația nobilului Profet înțelegem că păcatele nu lasă o pată pe inima fizică, ci pe viața noastră spirituală. Toate aceste pete sunt o invitație deschisă către altele. Așa cum un microb care se așază pe măseaua ta cheamă alți microbi pentru a deteriora dintele și gingiile, petei de pe inimă nu îi place să rămână singură. Pe măsură ce petele se înmulțesc, ele devin o manifestare a adevărului enunțat în Coran: „S-au acoperit de rugină inimile lor cu cele pe care le-au agonisit!”. În urma unei astfel de înnegriri, omul nu mai poate discerne clar ce este bine și ce este rău. Din acest motiv, el merge pe calea greșită, confundând-o cu cea dreaptă.
Frecventarea cercurilor de conversație contemplativă despre Cel Iubit
Cea mai importantă și eficientă manieră de a scăpa de acest pericol este reînnoirea credinței, în fiecare zi, prin organizarea cercurilor de discuții despre Cel Iubit – chiar și numai cu câteva persoane. Astfel de boli nu pot fi tratate decât cu ajutorul adevărurilor credinței pe care oamenii le simt vii în conștiința lor zi de zi. Din acest motiv, ar trebui să putem privi credința dintr-o perspectivă diferită în fiecare zi și să putem spune: „Dumnezeul meu, nu te-am cunoscut în acest fel, acum văd că au fost atât de multe lucruri care au rămas nedescoperite. Dar acum, te simt în conștiința mea cu o profunzime mult diferită”, și astfel să ne deșteptăm la un nou orizont de credință și de cunoaștere a lui Dumnezeu.
Credința în înviere trebuie înțeleasă în același mod; conștientizarea faptului că vom fi chemați să dăm socoteală în Ziua Judecății trebuie să joace un rol decisiv în acțiunile noastre. Dobândirea fericirii veșnice în Paradis depinde de trecerea cu succes prin mormânt și de următorul bilanț. Dacă nu putem – Doamne ferește – atunci sfârșitul va fi teribil de sumbru. Din acest motiv, trebuie să cunoaștem subiectele de credință așa cum știm alfabetul și să încercăm să le resimțim în fiecare zi în conștiința noastră cu o nouă nuanță, model și articulare.
În plus față de credința în Viața de Apoi, credința în mesajul Profetului binecuvântat trebuie, de asemenea, tratată cu același grad de importanță și trebuie prezentată astfel încât oamenii să suspine profund[3] doar gândindu-se la Mesagerul lui Dumnezeu. Trebuie să credem în decretul și destinul Divin astfel încât, chiar și în fața unor mari nenorociri, să putem spune: „Bunătatea este cuprinsă în ceea ce decretează Dumnezeu”[4] sau „Toate laudele și mulțumirile I se cuvin lui Dumnezeu indiferent de stare, afară de necredință și rătăcire”[5]. Ar trebui să putem spune: „Trebuie să existe un lucru bun, înțelepciune ascunsă în această situație. Deci se pare că Dumnezeu ne avertizează”. Așa cum este foarte important să ne concentrăm asupra adevărurilor de credință, este la fel de important să respectăm principiile fundamentale ale Islamului cu strictețe și cu o conștientizare profundă a supunerii față de poruncile Divine. A înțelege esența modului în care trebuie să ne supunem poruncilor este mai important decât judecata personală a o mie de minți. Satana și-a folosit intelectul grandios și s-a rătăcit. În ceea ce îl privește pe Profetul Adam, pacea fie asupra sa, după o cădere vremelnică, el a înțeles importanța ascultării poruncilor, s-a ridicat din nou și chiar i-a întrecut pe îngeri datorită progresului său incredibil. În vederea realizării tuturor acestor lucruri, cei care au câteva cunoștințe utile și sunt capabili să vorbească trebuie mobilizați pentru astfel de învățăminte. Toată lumea trebuie să alerge de la o sesiune la alta și să îndrepte lucrurile către Cel Veșnic Iubit. La fel cum se iau măsuri de siguranță împotriva infecțiilor sezoniere care apar toamna, tot așa trebuie luate măsuri de siguranță împotriva bolilor spirituale, care sunt mult mai grave decât cele fizice, prin întocmirea planurilor și proiectelor necesare. Bolile fizice pot răpi cel mult viața trecătoare. Dar cele spirituale nu numai că ucid inima în această lume, dar ruinează și viața veșnică de după moarte. În acest sens, este crucial să se intervină cât mai devreme.
Pe de altă parte, mă îndoiesc că cei aflați în poziția de a oferi îndrumare spirituală altora pot trata cu succes probleme precum gelozia și incapacitatea de a accepta meritele altora; Dumnezeu este Cel care decide dacă să îndepărteze orice rugină sau pecete de pe inimile oamenilor. În orice caz, noi trebuie să facem tot ce ne stă în putință, în conformitate cu decretul Divin: „Și că omul nu va dobândi decât (rodul) celor pe care le-a agonisit și că agoniseala lui se va vedea” (an-Najm 53:39-40). Un credincios adevărat ar trebui să se străduiască să repare fisurile și crăpăturile care apar în viața individuală și socială, să îi vindece pe cei care suferă de boli, să le întindă o mână de ajutor celor zdruncinați sau care se poticnesc și să înlăture gândurile negative care tulbură mințile oamenilor. Aceasta este credincioșia pe care un credincios o datorează omenirii; contrariul ei va fi un indiciu sumbru de necredință și pierderea propriei sensibilități umane.
[1] Nursi, The Gleams, p. 12
[2] Sunan at-Tirmidhi, Tafsir as-Surah (83), 1; Sunan ibn Majah, Zuhd, 29
[3] Fraza originală este tradusă literal ca „ tânjind până în punctul în care simt un spasm în oasele nasului”.
[4] Aliyyu’l-Qari, Al-Asraru’l-Marfua, 196; Al-Ajluni, Kashfu’l-Khafa, 1/478
[5] Nursi, The Gleams, p. 15
