Relația lor cu Dumnezeu depășește cu mult orizontul nostru… confruntarea lor cu ei înșiși… și, în ciuda inocenței lor, suspinele pline de prudență în fața porții Divine. Adâncimile lor lăuntrice nu pot fi cuprinse în volume… frica și respectul lor sacru… rugăciunile arzătoare îndreptate către tărâmurile de dincolo de cele mai îndepărtate orizonturi și melodiile de dor mistuitor în această privință. Cu expresiile noastre simple, frânte și neîndemânatice, o picătură din ocean, o rază din lumina lunii, este aproape imposibil să evaluăm și să exprimăm pe ce considerente acele suflete purificate, din mâna îndurării divine, treceau mereu de la o fântână a pocăinței la alta – de la istighfar la inaba, de la inaba la evbe. Totuși, cred că trebuie să spunem câteva cuvinte, chiar cu îndrăzneală, pentru a ne trezi pe noi înșine, privind către ei. Și, cred eu, ar fi potrivit să încheiem acest paragraf cu rugămintea: „Fie ca Dumnezeu Atotputernicul să reverse și asupra noastră o picătură din aceste sentimente înalte ale lor!”
În acel șir de nestemate, primul suspin venit din adâncul inimii a fost legat de un „zelle” (o greșeală ușoară), apărut în urma unei erori de ijtihad cu privire la momentul iftarului. Nu spun „păcat”, ci „greșeală de judecată” – vom reveni, cu voia lui Dumnezeu, asupra acestui aspect la momentul potrivit. Chiar dacă expresiile pe care Dumnezeu le folosește față de robii Săi trebuie primite mereu cu respect, între Domn și slujitor, pentru noi rămâne obligația de a aborda cu prudență și respect gândurile și vorbele despre acei „Aleși dintre cei Buni” (Mustafeyne’l-Ahyar).
Cu toate acestea, în privința acestui subiect delicat, noi ne îndreptăm cu „Bismillah!” către cel ce este dezlegătorul tainei înțelepciunii existenței, cel dintâi și cel mai înainte în știință, coroana de cinste a locuitorilor cerurilor și pământului, călăuza întregii omeniri prin mesajul său universal… tabloul de mândrie al celor de pe pământ și din cer, cel fără egal, numit „Sultanul Trimișilor”… cel privit înaintea tuturor de către Creator… cel ce dăruiește raze de lumină și har venite din lumi nevăzute inimilor deschise credinței… axul suprem al tuturor tărâmurilor văzute și nevăzute… cel ce, prin însușirile sale – infailibilitatea, curăția, încrederea, fidelitatea, inteligența și misiunea de transmitere – stă înaintea tuturor celor aleși… cel despre care un prieten al lui Dumnezeu a spus:
„Această lume este o oglindă, totul există prin Dumnezeu,
Din oglinda lui Muhammad, Dumnezeu Se arată mereu.”
Împodobit cu această cinstire… recunoscut de oricine, fără prejudecăți, ca fiind dezvăluitorul unic al adevărurilor Unității și Absolutului prin drumul său ceresc… considerat drept cea mai clară și mai elocventă limbă a „Adevărului adevărurilor”… și totuși, în ciuda tuturor acestora, a mers mereu pe calea smereniei și a modestiei… eroul sacrificiului care, pentru a transmite adevărul inimilor, a renunțat temporar la cea mai sfântă comuniune… o capodoperă unică a creației, fără egal, o statuie vie a perfecțiunii.
În ciuda tuturor acestor virtuți și adâncimi interioare, chiar dacă mintea noastră limitată ar vrea să întrebe „de ce, pentru ce?” în fața rugăciunilor, cererilor și suspinelor Sale, El, în relația Sa cu Domnul, a trăit mereu conștient de prezența divină, pe orbita adorării. Și acum vrem să spunem, chiar și pe scurt, câteva cuvinte despre El.
Mintea superficială ar putea începe povestea cu Profetul Adam, Safiyyullah, dar inimile noastre, având în vedere că El este motivul creației, simt înclinația de a începe cu El, ca un preludiu solemn. Căci, deși din punct de vedere al existenței exterioare a venit mai târziu, El a fost întotdeauna înainte și conducător. Profeția însăși a fost compusă în jurul Lui, dar, cu misiunea Sa universală, El a fost așezat ca o rimă la sfârșitul acestui poem sacru, pecetluind totul prin El.
Da, într-un sens, El a fost primul, iar într-alt sens, El a fost ultimul. Înainte de toate, prin ființa Sa luminoasă, El a fost împodobit cu rangul: „Primul lucru pe care l-a creat Dumnezeu a fost lumina Mea” (أَوَّلُ مَا خَلَقَ اللهُ نُوري). Într-o zi avea să spună: „Pe când Adam era încă între apă și lut, Eu eram deja profet”. Prin aceasta, El sugera misterul de a fi, în același timp, primul și ultimul.
De aceea, dorim să începem acest șir de nestemate, chiar și cu câteva propoziții, prin acest suflet preaslăvit, care era mereu îndreptat către Dumnezeu.
El, chiar și în vis sau în imaginație, nu a deschis niciodată poarta greșelii sau a păcatului. Și totuși, acest suflet sfânt, familiarizat cu Dumnezeu, când se îndrepta spre odihnă – somnul, considerat fratele morții (deși somnul Său era doar o clipire a ochilor, inima rămânând mereu trează) – repeta întotdeauna următorul verset/sure și nu pornea spre acel tărâm fără să le fi rostit:
„Doamne, dacă am greșit – dar ce numește El greșeală?! – nu ne trage la răspundere pentru aceasta. Doamne, nu ne împovăra cu sarcini precum acelea cu care i-ai împovărat pe cei dinaintea noastră. Doamne, nu ne încărca cu ceea ce nu putem purta! Iartă-ne, iartă greșelile noastre – dar oare ce numea El greșeală?! – și ai milă de noi! Tu ești Stăpânul și Ajutorul nostru, dă-ne biruință împotriva necredincioșilor.” (Coran, sura al-Baqara, 2/286).
O, suflet înalt și pur! Dacă această implorare și rugăciune era un avertisment pentru cei rătăciți ca mine, atunci spunem: „Am auzit și ne supunem!” (سَمِعْنَا وَأَطَعْنَا) și ne plecăm în fața suspinelor Tale, primindu-le ca pe o călăuză. Iar dacă aceste cuvinte erau rostite pentru Tine însuți, atunci ne închidem ochii și urechile și intrăm în tăcere meditativă. Ne cufundăm în ea, căci până și dușmanii Tăi cei mai înverșunați, atunci când clocoteau de ură și mânie, Te numeau totuși „Cel de încredere” (al-Amîn); iar în fața infailibilității, curăției și inocenței Tale, își înfrânau limbile și își reduceau la tăcere murmurul, fie și temporar. Dacă aș putea să-mi fac auzită vocea, chiar dacă starea mea jalnică îmi stă în cale, o, Iubitule! Spune-mi, pentru dragostea lui Dumnezeu, aceste suspine și vărsări de suflet, pline de prudență peste prudență, erau un secret al „celor mai apropiați de Dumnezeu” sau erau un avertisment indirect pentru noi, cei rătăciți?
Nu știu dacă sensibilitatea și meticulozitatea Sa extremă, grija Sa infinită, veneau ca răspuns la adresarea Domnului nostru în tonul: „Tu nu ai face-o, dar Eu spun pentru ceilalți!” – așa cum apare în cuvintele: „Noi Ți-am revelat Cartea aceasta întru adevăr, ca să judeci între oameni după ceea ce Ți-a arătat Dumnezeu; nu apăra pe trădători. Și cere iertare de la Dumnezeu, căci Dumnezeu este Iertător și Îndurător.” (Coran, sura an-Nisa, 4/105-106). Poate că aceasta era o modalitate de a spune: „Eu Ție Îți spun, dar e limpede că mesajul e pentru cei ce vin după Tine!”. Însă acest decret a răsunat în sufletul Său delicat precum sunetul unui nai, asemenea declarației Sale luminate: „Sura Hud m-a îmbătrânit”. Nu e îndoială că El simțea aceleași lucruri și în fața poruncii divine: „Fii drept așa cum ți s-a poruncit!” (Coran, sura Hud, 11/112).
O, suflet înalt! Toate sufletele să-ți fie jertfă!… Viața Ta strălucită a fost mereu mai mult decât dreptate: a fost trăită într-o profundă frică sfântă și respect. Și totuși, Tu ai luat acea poruncă asupra Ta și ai suspinat. De fapt, noi eram cei vizați, dar nu am înțeles, și nu am ars cum ai ars Tu. O, dacă am fi înțeles că ceea ce Ție ți s-a poruncit era și responsabilitatea și sarcina noastră! Din păcate, am trăit în nepăsare, ne-am așezat și ne-am ridicat în nepăsare, și niciodată nu am reușit să ne împlinim cu adevărat rolul nostru.
O, Onoare a speciei umane și Unic al timpului și universului! Iartă-ne! Am pretins mereu că suntem în urma Ta, dar în fapt, prin conduita și exemplul nostru, ne-am târât jalnic departe, irosindu-ne viața în neputință. Când Te întorci către altarul Tău etern, suspină din nou, așa cum ai suspinat și ai revărsat lacrimi pentru sufletele noastre pierdute și nefericite! Roagă-L pe Dumnezeu ca acești rătăciți, departe de Tine, să devină musulmani din toată inima! Roagă-L, ca Dumnezeu să ne facă și pe noi oameni adevărați!
