Povestea vieții lui Safiyyullah (Părintele Adam) – cu particularitățile timpului și ale existenței sale păstrate – în privința autoanalizei și a relației cu Dumnezeu are caracteristici care se aseamănă: a trăi mereu îndreptat spre Dumnezeu, a considera chiar și cele mai mici abateri drept prăbușiri, a suspina necontenit, a avea privirea și discernământul mereu deschise către El și a rosti fără încetare pe buze „Hu…”.
Adam, Proorocul lui Dumnezeu, Safiyyullah, „lutul frământat ca o oală de pământ” (صَلْصَالٍ كَالْفَخَّارِ), creat ca un rezumat cuprinzător al cărții universului, onorat de îngerii cei nobili ca punct de orientare și creat prin contopirea materiei cu legea spirituală divină, era tatăl venerat și cinstit al întregii omeniri… sămânța deosebită a lanțului profeției, un vlăstar pregătit să dea roade, o oglindă limpede a lui Dumnezeu, dăruită cu „cel mai frumos chip” (ahsen-i takvîm). Această oglindă cuprinzătoare, prin dimensiunea sa unică, era o reflectare a Științei Atotcuprinzătoare, a Puterii Copleșitoare și a Voinței Supreme, și totodată cheia comorii ascunse. Prin citirea și analiza corectă a anatomiei sale materiale și spirituale, se deschideau pentru cei cu pătrundere porțile faptelor, efectelor, Numelor, Atributelor, Manifestărilor și ale însăși Esenței Divine. Cei cu inimi treze, care îl înțelegeau și îl evaluau astfel, mergeau fără oboseală pe drumul către Dumnezeu, rostind „cunoaștere, iubire, desfătare spirituală”, spre apropierea de Fiinta Unică și Incomparabilă. Între timp, unii nefericiți, cu deschidere în inimi pentru semnalele demonice, cădeau pe drum – și așa s-a și întâmplat.
Toți fiii lui Adam, purtând în ființa lor, ca semințe, atât nucleul angelic cât și pe cel demonic – iar voința fiind condiția hotărâtoare – uneori se ridicau spre cele mai înalte culmi ale existenței, făcându-i pe îngeri să-i invidieze, iar alteori se prăbușeau în cele mai joase adâncuri. La cei mari, aceste abateri se manifestau ca mici scăpări sau „zelle”; la cei cu inimile parțial deschise diavolului, ca prăbușiri grave. Astfel de deviații, mari sau mici, au existat mereu și vor continua să existe și în viitor la unii nefericiți ai inimii.
După cum spune poetul Mehmet Akif: „Esența lui era mai înaltă decât a îngerilor; în el erau ascunse lumile, în el erau cuprinse universurile”. Și totuși, o mică scăpare – un „zelle” – îi era și lui destinată, iar acesta a fost ca o piedică menită să nu-i întunece puritatea. Această ezitare temporară fiind legată de ijtihad, răsplata lui s-a redus de la două la una. În realitate, motivul pentru care a întins mâna către fructul interzis a fost faptul că nu a putut determina exact un „anunț” socotit ca timp al iftarului. Dar pentru aceasta, Domnul său i-a adresat un reproș, potrivit apropierii lui. Pe de altă parte însă, printr-o înclinație interioară pe care nu a putut-o sesiza, a fost împins către terenul care avea să dea roadele cele mai binecuvântate. Așa cum spune și Imamul din Alvar: „Înțelepciunea adevăratului copac este ca pe lume să vină Stăpânul Muhammad!” Totuși, nu era deloc ușor să explici acestea lui Safiyyullah. Din acest motiv, toată viața sa a mărit și tot a mărit în ochii săi acel „zelle” și, cu sentimentul de a fi contrazis voia Domnului, a suspinat mereu.
Da, această figură apropiată de Dumnezeu a suspinat, ani și ani de zile, cu o frică și cu o venerație atât de adâncă încât inimile nu puteau răbda. A trăit ani de-a rândul cu capul plecat; din rușine nu și-a ridicat privirea către cer și a repetat ca glas al inimii: „Doamne, am fost nedrepți cu noi înșine; dacă nu ne ierți și nu ne miluiești, vom fi dintre cei pierduți și înfrânți.” (Coran, al-A’raf, 7/23). Ce profundă confruntare cu sine și ce sensibilitate în relația cu Dumnezeu! Ce adâncă stare de prudență și veghe!
Se mai relatează și un episod, transmis de unele surse slabe, care ar fi potolit suspinele lui: într-o zi, ridicând mâinile, s-a rugat: „Dumnezeul meu, iartă-mă pentru dragostea Preaiubitului Tău, Muhammad (pacea și binecuvântarea fie asupra lui)!” Iar din adunarea cerească s-a auzit glasul care aducea înviorare: „Dar tu de unde îl cunoști?” Safiyyullah a răspuns: „Când am fost alungat din Paradis, m-am întors și am privit poarta prin care trecusem; pe ea era scris: «Nu există alt dumnezeu în afară de Allah, Muhammad este Trimisul lui Allah». Din faptul că cele două nume erau împreună, am înțeles locul Lui în fața Ta și am cerut iertarea Ta, luând ca mijloc șefa’atul Său”. Suleyman Celebi a exprimat aceasta în „Dialogul de la Kâb-ı kavseyn”: „Am făcut din ființa mea oglindă ființei Sale / Și am scris numele meu alături de numele Său.” Oricum, el se afla deja în poziția de a fi iertat; prin acest ultim suspin, obținuse din nou acea iertare.
Părintele omenirii, în fața unei mici scăpări, s-a confruntat astfel cu sine însuși și a suspinat mereu, spunând „Doamne, ne-am nedreptățit pe noi înșine!”. Oare această atitudine, această prudență, această vigilență înseamnă ceva pentru noi? Dacă nu înseamnă, atunci e limpede că suntem niște victime ale conștiinței, zdrobite sub greutatea corporalității noastre…
Un alt nume ales din lanțul de nestemate al profeților a fost Nuh, Profetul lui Dumnezeu (pacea fie asupra lui). Această nobilă figură a alergat ani și ani de zile, chemându-și poporul la El și îndemnându-l să creadă. Pentru aceasta a fost batjocorit, amenințat, dar nu a cedat niciodată; a rostit mereu „Allah”. Dar nici necredincioșii nu stăteau degeaba: îl ridiculizau pe el și pe cei câțiva credincioși din jurul său, încercând să-i îndepărteze. Totuși, toate aceste ostilități nu l-au descurajat, ci, dimpotrivă, cu o mai mare încordare metafizică, și-a transmis responsabilitatea profetică cu și mai multă hotărâre și Îi raporta lui Dumnezeu situația generală. Coranul descrie aceste lucruri în mai multe sure, iar Sura Nuh prezintă pe scurt și clar această viață sfântă.
El era mereu o voce care suspina… plin de dăruire, fără așteptări, trăind sacrificiul dăruirii totale. El și-a exprimat acest sentiment prin cuvintele Coranului: „Nu vă cer pentru aceasta nicio răsplată; răsplata mea este numai de la Domnul lumilor.” (Coran, ash-Shu’ara, 26/109). Astfel spunea, arătând o sinceritate și o independență exemplară – regulă fundamentală pentru toți cei de pe drumul profeților.
Da, Profetul Nuh și-a folosit înțelepciunea înaltă, perspicacitatea vastă și inteligența – darurile inseparabile ale fiecărui profet – ca argumente în chemarea oamenilor la Dumnezeu și nu a așteptat nimic altceva decât binecuvântarea divină. Nu a cedat în fața insultelor inimaginabile, nu s-a clătinat în fața comportamentelor urâte. Mintea, limba și buzele sale chemau oamenii, în timp ce inima îi tremura neîncetat de frică și venerație. Văzând că plângerile și rugăciunile sale nu dau roade, i-a lăsat pe toți în seama lui Dumnezeu, spunând: „Să-și găsească răsplata la El!”, și, la porunca lui Dumnezeu, a început să construiască arca. Nici atunci nu s-au oprit batjocurile și luările în derâdere.
În cele din urmă, dezastrul hotărât a venit… totul a fost acoperit de apele ce cădeau din cer și țâșneau din pământ… mulți s-au înecat, iar printre ei și fiul său. Atunci, cu inima unui tată, el a spus: „Doamne! Și el era din familia mea, și Tu mi-ai dat o făgăduință!” (Coran, Hud, 11/45). Dar Dumnezeu i-a răspuns: „O, Nuh! El nu era din familia ta, căci nu a săvârșit fapte drepte. Așadar, nu-Mi cere ceea ce nu cunoști! Te sfătuiesc să nu fii dintre cei neștiutori.” (Coran, Hud, 11/46). Atunci Profetul Nuh, cu o atitudine de apropiat al lui Dumnezeu, a spus: „Doamne! Mă feresc să-Ți cer ceea ce nu cunosc. Dacă nu mă ierți și nu ai milă de mine, voi fi dintre cei pierduți.” (Coran, Hud, 11/47). Și astfel, din nou, cu o adâncă autoanaliză, s-a rugat și s-a întors către Dumnezeu.
Slujitorii credincioși ai Porții Divine și personalitățile care au trăit supunerea față de porunci au acționat mereu așa: au respirat abandon în fața greșelilor de judecată, iar pentru faptele și atitudinile pe care le considerau nepotrivite au trăit mereu în smerenie și umilință. O, dacă măcar a zecea parte din acea profundă conștiință și confruntare de sine s-ar fi aflat și la noi!
Cred că dacă Dumnezeu ne-ar deschide pătrunderea și ne-ar dărui simțul confruntării cu noi înșine, am vedea cât de mult suntem în urmă față de ce spunem și facem și am trăi aplecați, rușinați. Dar, vai! Porțile inimii noastre sunt închise la acea înțelegere și acea percepție; și nu vedem decât pe cât ne vedem pe noi înșine. Și totuși, în acest timp, credem că suntem ceva. Mai ales unii care, neștiind ce trebuie știut, se dau mari cunoscători, privesc lumea de sus, se prăbușesc și târăsc după ei mulțimi inconștiente. Dumnezeu să dăruiască acestor oameni rătăciți, care se zbat în strâmtoarea ignoranței absolute, capacitatea de a ieși din animalitate, de a se elibera de sub dominația corporalității și de a se îndrepta spre viața inimii și a sufletului. Amin!
