Istoria profetului Moise, „Cel care a vorbit cu Dumnezeu” (Kelîmullah), a fost de altă natură… venirea lui pe lume, așezarea lui într-un coș și lăsarea pe râu încă din leagăn… ocrotirea și protejarea lui până la o anumită vârstă chiar de către dușmanii săi cei mai mari… părăsirea Egiptului, locul nașterii sale, în urma unui incident nefericit… și, într-un alt ținut, trăirea unui fel de călătorie spirituală prin îndeplinirea obligațiilor unui acord încheiat cu binefăcătorul și protectorul său… nu zile sau săptămâni, ci ani de-a rândul petrecând ca într-un șir de „patruzeci de zile” de încercări… asemenea predecesorilor săi, trăind mereu cu suferință și durere. Pe scurt, conform hadithului: „Cei mai încercați dintre oameni sunt profeții.” [1] — el a suferit mereu, suferea și atunci, și avea să sufere și în viitor; dar din aceste suferințe nu a scos niciodată un oftat de plângere.
Prima lui confruntare cu sine, prima revărsare lăuntrică și întoarcere către Dumnezeu a fost atunci când, printr-o lovitură de pumn, un egiptean a căzut mort. A simțit mustrarea conștiinței și a spus:
„Doamne, am fost nedrept cu mine însumi, iartă-mă!” – iar Dumnezeu l-a iertat.
(Coran, al-Qasas, 28/16).
Apoi a spus suspinând:
„Doamne, pentru harul Tău asupra mea, nu voi fi niciodată sprijin păcătoșilor!”
(Coran, al-Qasas, 28/17).
Așa erau gândurile și stările acestor mari personalități: ceea ce nouă ni se pare un lucru mic, sau pe care nici nu-l băgăm de seamă, pentru ei era asemenea unui mare păcat, și alergau îndată la izvoarele iertării și ale curățirii divine… iar Dumnezeu îi călăuzea mereu spre un orizont de puritate absolută.
Profetul Moise (pacea fie asupra lui) avea o misiune: să-i vorbească faraonului, tiranul vremii, despre Dumnezeu și să-i conducă pe fiii lui Israel într-un loc sigur. Dar atunci Egiptul era sub stăpânirea unor faraoni împietriți, care, asemenea unor Amnofis ai vremii, îi ucideau sau îi întemnițau pe toți cei pe care îi vedeau ca potrivnici. Greu era să împlinești poruncile primite pe muntele Sinai. Totuși, fiind poruncă divină, nu era cu putință să spună „nu”. Astfel, trebuia să-și îndeplinească misiunea profetică și, totodată, să-i scape pe israeliți de asuprirea acelor tirani mai aprigi decât diavolul. Abia ce primise harul profeției, dar fără a ezita, a pornit la drum încrezător în sprijinul și ocrotirea lui Dumnezeu, luându-l alături pe fratele său, Aaron.
Încercările cu care s-a confruntat nu s-au limitat la conducătorii tiranici: erau oameni care spuneau că nu vor crede până nu-L vor vedea pe Dumnezeu cu ochii lor; erau cei care, în lipsa lui pentru puțin timp, au ajuns să se închine unui vițel; erau adepți nerecunoscători care murmurau: „Pătimim aceleași necazuri și după ce ai venit tu!”; erau neobrăzați care, văzând un popor idolatru, au zis: „Fă și pentru noi un idol asemenea lor!”; erau nestatornici care, în loc să lupte pentru a cuceri pământul făgăduit, i-au spus lui Moise: „Du-te tu și Domnul tău să vă luptați, noi stăm aici să ne odihnim!”. Și încă multe altele. Dar, împreună cu fratele său, nu s-a oprit niciodată din a transmite mesajele divine și, în cele din urmă, în zilele pribegiei prin Tih, sufletul său s-a înălțat la orizontul eternității.
Uneori i-a lăsat pe potrivnicii lui – fie ei egipteni sau propriii adepți – în seama lui Dumnezeu; dar misiunea primită și-a împlinit-o întotdeauna cu deplină încredere, supunere și abandon în voia divină.
Nu știu dacă aceste exemple vor însemna ceva pentru conducătorii șovăielnici ai zilei de azi. Nădejdea mea este ca, dacă nu cei de acum, măcar generațiile viitoare, care vor ridica adevărurile Coranului, să meargă pe urmele acestor monumente și să sature foamea și setea omenirii întregi și să trăiască acea „înviere după moarte” așteptată. Când Dumnezeu voiește, de ce să nu fie așa?!
Un alt chip strălucitor, care s-a citit pe sine cu dreptate, a căutat mereu mulțumirea divină și a trăit cutremurat de teamă și de respect față de Dumnezeu, este Profetul Iona (Yunus, „Cel al Peștelui”). Istoria misiunii lui a fost diferită… A fost trimis la Ninive, dar oamenii de acolo nu l-au ascultat. El primea mereu semnale de la Dumnezeu despre o pedeapsă iminentă. Așa se întâmplase de fiecare dată până atunci: când oamenii refuzau să creadă și stăruiau în necredință, erau înecați de ape, erau nimiciți de cutremure, sau de pietre căzute din cer.
Marele profet, socotind după aceste semne și urmând exemplul predecesorilor săi – care în situații similare părăsiseră locul –, a hotărât să plece. Însă, din perspectiva apropiaților de Dumnezeu, întrebarea era: era corect să plece fără o poruncă explicită de Sus? Aici se afla taina…
A plecat și s-a urcat pe o corabie; restul este cunoscut: aruncarea în mare și înghițirea de către un pește. Atunci, marele profet și-a simțit neputința în toată adâncimea ei, când toate cauzele omenești încetaseră. Cu conștiința monoteismului pur și cu abandon profetic în mâinile Celui Unic, s-a întors către altarul eternității, confruntându-se cu sine, și a spus suspinând:
„Doamne! Tu ești Unicul Dumnezeu, nu este alt adăpost pentru robul Tău decât la Tine. Slavă Ție, Cel Preasfânt! Într-adevăr, am fost nedrept cu mine însumi. Iertarea Ta o nădăjduiesc!”
(Coran, al-Anbiya, 21/87).
Această rugăciune a fost primită îndată și el s-a regăsit la umbra unei plante de dovleac (yaktîn). Prin adâncimea acestei rugăciuni și a suspinului, nu numai că a fost salvat, dar, întors în ținutul său, a fost prilej de renaștere spirituală pentru mii de oameni.
Așa fusese mereu: Dumnezeu nu i-a părăsit niciodată pe cei care, în stare de neputință și nevoie firească, s-au întors către El cu suspine, ba dimpotrivă, i-a răsplătit cu răsplăți înlănțuite.
Ah, de-ar putea și asupriții și persecutații vremurilor noastre, în zilele când cauzele par epuizate, să se întoarcă cu asemenea duh către altarul eternității, plângând și suspinând, în rugăciune! Poate că va veni ziua când o vor face; să sperăm că nu va fi prea târziu…
Povestea Profetului Iov (Ayyub, pacea fie asupra lui), prin respectul său față de Dumnezeu, finețea sufletului, spiritul de supunere și viața trăită în încredințare deplină, este de asemenea deosebită. El era un profet ca și ceilalți „aleși și curați”, cu aceeași privire asupra lumii și vieții de apoi, cu aceeași grijă pentru misiunea profetică.
Totuși, unele surse (chiar dacă discutabile) pomenesc că acest om al lui Dumnezeu avusese la început mari bogății materiale, dar care îi fuseseră date ca dar divin și pe care le folosise numai pentru binele altora, cu un spirit de sacrificiu deosebit. Dacă lucrurile au stat așa, noi nu putem decât să spunem: „Așa să fi fost!”…
Povestea lui este aceasta: într-o zi, un eveniment neașteptat i-a luat toată averea. El a spus: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat!”, respirând cu supunere. Altădată, copiii și cei dragi i-au fost răpiți printr-o catastrofă, iar el, cu aceeași încredințare, a rostit aceleași cuvinte. Într-un rând, a fost lovit de boli grele și îndelungate, dar s-a adăpostit în cetatea răbdării frumoase (sabru jamil).
Când suferințele i-au slăbit trupul atât de mult încât, după expresia unui înțelept, nici inima, nici limba nu mai puteau funcționa cum se cuvine, atunci, pentru prima oară, profetul care nici măcar suspinul nu și-l împărtășea cuiva, a suspinat către Dumnezeu, nu ca o cerere, ci ca o rugăciune smerită:
„Doamne! Suferințele mă apasă greu, dar Tu ești Cel mai Milostiv dintre cei milostivi.”
(Coran, al-Anbiya, 21/83).
Și Dumnezeu i-a răspuns:
„I-am ascultat rugăciunea și i-am înlăturat suferința; și, ca o îndurare de la Noi și ca o pildă pentru ceilalți, i-am redat familia și pe lângă ea încă pe atât.”
(Coran, al-Anbiya, 21/84).
Astfel, după ce îl încercase, Dumnezeu i-a dăruit din nou, cu prisosință, ceea ce îi luase, ca răsplată pentru răbdarea și statornicia lui.
În altă parte a Coranului, povestea este relatată astfel:
„Amintește-ți de robul Nostru Iov, când el s-a rugat: ‘Doamne, diavolul m-a atins cu suferință și durere.’”
(Coran, Sâd, 38/41).
Prin aceasta, marele profet arăta că își atribuie încercările diavolului, nu lui Dumnezeu, recunoscându-și limitele și slăvindu-L pe Dumnezeu.
Iată, cu o picătură din ocean, am încercat să povestim cum acești profeți „aleși dintre cei curați” au trăit mereu în comuniune cu Dumnezeu, cum și-au condus viața prin introspecție lăuntrică, cum au dat dovadă de o sensibilitate extraordinară față de lucruri pe care nici măcar nu le putem concepe ca greșeli, și pe care nici măcar visele lor nu le-ar fi putut atinge. Dumnezeu știe, poate că până și îngerii priveau cu uimire și admirație la această profunzime. Ah, cât am fi dorit să avem măcar o fărâmă din acest simțământ, dar vai, cei mai mulți dintre noi trăim fără să ne dăm seama că ne aflăm scufundați din cap până în picioare în mizeria păcatului… mai ales conducătorii, vai, conducătorii!
[1] Ahmad b. Hanbal, Musnad 45/10.
