Sufletul constituie cea mai profundă dimensiune lăuntrică a omului, deschisă către cele de dincolo. El este ca o aripă tainică, menită să păstreze omul în condiția de om și să-l poarte spre mai departe, spre dincolo de dincolo. Înălțimea desăvârșirilor omenești este o favoare divină promisă vitalității și tensiunii sale metafizice. Paralizia acestuia înseamnă însă paralizia întregului sistem anatomic spiritual al omului; iar noi numim pe scurt aceasta „otrăvirea sufletului”.
Tratamentul otrăvirii sufletului este foarte dificil, chiar uneori aproape imposibil. Căci de multe ori nu se simte durerea sau suferința acestei boli; nu apare dorința de a merge la un „doctor” al sufletului. Astfel, un asemenea om este aproape mort din punct de vedere al vieții sale spirituale și lăuntrice, dar nu își dă seama de gravitatea situației. Mai mult, deși înlăuntrul său a ajuns pradă celor mai respingătoare deformări, el, fără să-și dea seama, continuă să alerge după noi și noi distrugeri care se adaugă celei existente și nu poate vedea rezultatul întunecat. Nu vede, pentru că, otrăvindu-și sufletul, a ajuns la o orbire a clarviziunii; nu mai poate vedea realitățile așa cum sunt în esența lor; și nici nu poate pătrunde înțelesurile de adâncime ale celor pe care pretinde că le vede. Cum ar putea pătrunde, dacă sistemul său de percepție a paralizat… dacă aripile anatomiei sale spirituale i s-au frânt… dacă logica și judecata i-au devenit nefuncționale… și, astfel, nu mai poate evalua cele ce se petrec și nu mai poate distinge între alb și negru. Căci otrava i-a paralizat capacitatea de înțelegere și discernământ. În așa măsură, încât el ajunge să vadă otrava ca pe un antidot; asemenea celui ce încearcă să-și potolească setea cu apă de mare, cu cât bea mai mult, cu atât arde mai tare, și cu cât arde mai tare, cu atât continuă să bea.
Factorii care otrăvesc sufletul omului sunt nenumărați și chiar unul singur dintre ei are puterea de a-l îndepărta de la umanitatea sa. Dacă mai multe dintre acestea se regăsesc împreună, atunci rezultă ceea ce arabii numesc „dâü’l-udâl”, o boală incurabilă, un conglomerat de maladii lăuntrice peste lăuntrice. Mândria, orgoliul, egoismul, trufia, dorința de faimă, patima puterii, setea de aplauze și aprecieri, dragostea de avere, robia față de sine și față de dorințele pătimașe, slăbiciunea în fața intereselor și avantajelor, obrăznicia celor îmbogățiți peste noapte – iată câteva dintre acestea. Cine este deschis acestor patimi arată prin aroganța, vanitatea, obrăznicia și purtările sale grosolane o lipsă de echilibru atât de mare, încât, odată ce a pornit pe fluviul egocentrismului, dacă nu intervine un ajutor extraordinar de la Dumnezeu, nici cele mai sigure țărmuri, nici cele mai primitoare porturi și nici cele mai deschise cheiuri nu-i mai pot fi de vreun folos. El este purtat în derivă de apele năprasnice ale narcisismului către acele vârtejuri în care au pierit Nemrod, Ședdad, Amnofis și alții asemenea lor. Este dus de val și nu-și poate da seama de deznodământul său dureros și nici că va deveni unul dintre aceia pomeniți cu blestem. Nu-și dă seama, pentru că el este un sărman al gândirii, un om cu suflet otrăvit, cu logica și judecata paralizate, un decadent ce-și trăiește viața sub stăpânirea plăcerilor trupești și animalice, un boem condus de poftele sale senzuale, un rătăcit ce a pus averea, fastul și strălucirea lumii în locul adevărului, un orb, un surd, un ins lipsit de inimă, ce a preferat plăcerile trecătoare în locul frumuseților eterne și al mulțumirii lui Dumnezeu, un ins care nu privește spre ziua de mâine, ci trăiește împins doar de patimile sale josnice. Într-o descriere coranică, asemenea om este zugrăvit astfel: el este vrăjit de femei, de fete, de grămezi de averi, de aur, de argint, de dolari, de dinari, de cai și catâri, iar în epoca noastră – de mașini luxoase blindate… și de nenumărate alte fasturi lumești. Orbit de aceste lucruri mărunte, nu mai poate vedea frumusețile amețitoare promise pentru cele de dincolo și nici fericitul sfârșit de la Dumnezeu.
Da, dacă câmpurile lăuntrice ale omului rămân deschise către asemenea dorințe trupești și lumești, moartea vieții conștiinței sale devine inevitabilă. Iar odată paralizat acest sistem al temerii și venerației față de Dumnezeu, omul nu se mai poate citi corect pe sine… nu mai poate înțelege țelul măreț al demnității de a fi creat în cea mai frumoasă formă… nu mai poate vedea uimitoarea anatomie a omului ca pe un cuprins al întregului univers… nu mai poate privi existența dintr-o asemenea perspectivă… nu-și mai poate stabili locul și poziția corectă între lucruri și întâmplări; uneori cade pradă ispitelor cauzalității și ajunge să murmure cântece ale naturalismului… alteori, sub influența unor ipoteze fanteziste, se lasă purtat de refrene materialiste… sau, ascunzându-se sub o mască de religiozitate contrară adevăratului spirit al credinței, înfățișează un fel de islam superficial și formal – care, după părerea mea, este chiar mai periculos și mai ipocrit decât celelalte abateri și rătăciri. (Aceasta este o temă ce merită discutată mai pe larg, dar pentru moment ne mulțumim doar cu o simplă semnalare).
Oricare dintre acestea ar fi, un suflet otrăvit trăiește continuu frământări și neliniști lăuntrice… mereu se frământă cu teama că tot ceea ce a dobândit până atunci i se va lua… aleargă de la o speranță exagerată la alta, încercând cu lăcomie să-și păstreze ceea ce are și să adauge mereu ceva nou… și uneori cade în delirul iluziilor nemuririi; când mintea i se blochează de asemenea gânduri absurde, începe să respire sub apăsarea fricii de moarte… și, în aceste șiruri de frământări – mai bine zis de deliruri – își simte ființa înconjurată din toate părțile de întuneric și trăiește coșmaruri peste coșmaruri, ca și cum s-ar afla în hăurile iadului. Este ca omul descris de Coran astfel: „Starea lor (sau a lui) este asemenea unuia aflat într-un ocean adânc, înconjurat de valuri unul peste altul, peste care se așterne un nor negru, întunecat. În aceste întunecimi suprapuse, dacă și-ar întinde mâna, nici măcar pe ea n-ar putea-o vedea.” (Nur, 40). Da, el percepe toată atmosfera așa și se simte pierdut sub poveri peste poveri, ca într-un vis de groază.
Omul care și-a otrăvit sufletul cu lucruri de prisos și lumești, și care și-a paralizat astfel interiorul, seamănă cu un vânător începător ieșit la pădure: strigă „vânat, vânat”, dar tremură de frică să nu fie el însuși vânat de altcineva și se amăgește țipând. De fapt, el este deja de mult timp prins de propriile patimi și capricii, dar nu știe. I s-au închis ușile și ferestrele către lumile de dincolo. Nu pricepe nimic din profunzimile naturii umane, nici nu aude cântările armonioase ale celor 500 de miliarde de galaxii și 450 de miliarde de roiuri de stele din univers. Pentru că a stins făclia strălucitoare dinlăuntrul său, nici frumusețea ordinii și armoniei creației, nici știința cuprinzătoare, nici puterea copleșitoare, nici voința divină manifestată în spatele lor nu-i mai spun nimic; și astfel, el respiră doar golul nimicului. Da, otrăvindu-și sufletul, și-a paralizat mecanismele de a vedea, de a auzi și de a evalua. Coranul îi descrie astfel, cu stilul său inegalabil: „Au inimi, dar nu pricep cu ele; au ochi, dar nu văd cu ei; au urechi, dar nu aud cu ele. Aceștia sunt – într-un anume fel – asemenea vitelor, ba chiar mai rătăciți decât ele.” (Araf, 179).
De la începutul lumii și până astăzi, mulți asemenea oameni – sau mai bine zis ființe înfățișate ca oameni – au venit și au trecut; și asemenea figuri satanice vor continua să existe și de acum înainte. În schimb, nu au lipsit nici nu vor lipsi chipurile luminoase care și-au stăpânit trupul, s-au ridicat deasupra animalității și s-au îndreptat către viața inimii și a sufletului. În această situație, ceea ce ni se cuvine este să ne luăm umbra în spate și să pășim către El cu toată ființa noastră, pe calea sincerității, a mulțumirii și a dorului de a-L întâlni, până ce ni se vor tăia răsuflările; căci așa cum ne învață legea divină imuabilă, o îndreptare către El este mereu prilej pentru ca El să Se îndrepte către noi. Cât de frumos a rostit acest adevăr Muhammed Lütfi Efendi:
„Când tu Îl iubești pe Domnul, oare Domnul nu te iubește?!
Când tu cauți mulțumirea Sa, oare El nu ți-o dăruiește?!
…
Chiar dacă ai curge ca apele, chiar dacă ai plânge precum Eyyub,
Chiar dacă ți-ai arde pieptul, oare El nu te întreabă de starea ta?!”
Fie ca Dumnezeu Cel Preaînalt, cu harul Său deosebit, să ne binecuvânteze și pe noi cu acest dar special al Său.
