Păcatul este o prăbușire interioară, o deviere și o confruntare cu firea lăuntrică a omului. Cel care comite un păcat este un nefericit care s-a abandonat suferințelor conștiinței și zbuciumului inimii, un biet pierdut care și-a predat toate puterile și capacitățile sufletești diavolului. Iar dacă persistă în acel păcat, pierde cu totul frâiele și nu mai are nici voință, nici rezistență și nici forța de a se reînnoi.
Păcatul este o scârbă aruncată pe chipul voinței și o otravă înghițită de suflet. Ce mizerabil este omul care se desfată în păcat! Ce brutal este cel care își aruncă sufletul în aer cu dinamita păcatului!
Păcatul este o furtună care stinge toate dispozițiile și simțirile nobile dăruite omului, un fum otrăvitor care învăluie întreaga viață a inimii. Cel care este expus acestei furtuni se usucă; cel care inspiră acest aer otrăvit moare.
Odată ce omul a pășit în păcat, nu mai rămâne nici măsură, nici criteriu, nici judecată de valoare. Ce înseamnă ca un avion să se prăbușească pentru că nu a fost luată în considerare gravitația și s-a încălcat linia de neiertat a legilor firii, același lucru este să intri în atmosfera interdicțiilor stabilite de Mâna Înțelepciunii. Profetul Adam (as), a putut depăși o astfel de spărtură deschisă în viața sa personală înotând printre oceanele de lacrimi pe care le-a vărsat. În schimb, diavolul, căzând cu capul în jos în prăpastia păcatului, nu a mai putut scăpa și s-a pierdut.
Și încă…
„Câte suflete ca un chiparos,
Câți sultani cu chip de trandafir,
Câți regi ca Chosroes,
Câți încoronați…”
au pornit spre oceanul păcatului cu un singur pas și nu au mai reușit niciodată să se întoarcă înapoi. Păcatul pătrunde lin în ființa omului și mângâie ego-ul asemenea unei brize, până ce se așază pe tronul inimii. Apoi apasă atât de puternic asupra simțurilor omului, încât nu mai poate scăpa decât cu o hotărâre puternică și cu ajutorul unei mâini nevăzute. Și mai grav este că omul, cufundat în păcate, se înstrăinează într-atât de sine, încât nu mai simte nici cea mai mică tresărire în lumea afectivă, nici cea mai slabă vibrație în inima sa — dar cu toate acestea, rămâne indiferent la toate aceste transformări interioare și surd la strigătele sufletului său.
Pe drumurile pe care le străbate omul, se află nenumărate păcate. Ele îl pândesc asemenea unor cobre… Poate că scapă de unul, dar e foarte greu să-și continue drumul fără să cadă pradă altora. Este nevoie de o voință tare ca oțelul pentru a putea străbate aceste căi. Altfel, e ca și cum ai încerca să iei curbele cele mai periculoase cu o mașină cu direcția stricată – și nu ar fi nicio prezicere dacă am spune de pe acum că vei ajunge într-o groapă, unde te vei „odihni” pentru totdeauna.
Păcatele sunt de multe feluri. Cele mai grave apar în această listă cutremurătoare enunțată de Cel Mai Adevărat dintre cei care vorbesc: a-i asocia pe alții Creatorului, a ucide fără drept, a încălca drepturile părinților, a depune mărturie mincinoasă, a fugi de pe câmpul de luptă, a atenta la cinstea celor cinstiți, etc.
Acestea sunt abateri atât de mari față de viața interioară, față de gândire, față de familie și societate, încât, dacă nu sunt oprite la timp, se prăbușește și familia, și societatea.
Da, de sufletele slabe, care nu au reușit să-și organizeze viața interioară prin credință și să se ridice până la viața socială, trebuie să se ferească și familia, și societatea, și patria. Acești nefericiți, ale căror inimi sunt acoperite de funingine, în ale căror adâncuri nu se mai distinge albul de negru, chiar dacă nu astăzi, mâine, tot vor da foc casei și patriei. Trădările și actele de trădare ale acestor orbi și surzi ai inimii, de ieri și până azi, nu sunt deloc puține.
Dar ceea ce e și mai trist este că vinovații principali ai acestor mase ignorante, lipsite de rațiune, de credință și devenite marionete ale altora, care fac tot răul, de la trădarea patriei până la distrugerea pădurilor și a viilor, suntem tot noi. Da, noi am neglijat. Noi am stricat. Noi i-am făcut necredincioși și brutali. Și tot noi vom da socoteală. Astăzi, sub cleștele de fier al realităților; mâine, în fața judecății istoriei; iar în ziua de apoi, când Marea Curte Divină va cere socoteală până și de cel mai mic detaliu…
A îndepărta o națiune de propriul ei sine, a-i distruge sanctuarul lăuntric prin inocularea de gânduri străine și a-i schimba locul amvonului sunt păcate care nu pot fi iertate nici în fața istoriei, nici în fața lui Dumnezeu.
A transforma generațiile într-o mulțime de ieniceri lipsiți de credință, gândire, măsură și direcție, și a-i împinge asupra propriei națiuni, asupra moralei, religiei și bunurilor sale este un păcat grav. Iar apoi, sub pretextul că-i pedepsești pe acești ieniceri deveniți bestii, să le fierbi capetele împreună cu cele ale bektashi-lor în cazane, este un păcat cel puțin la fel de mare.
Este păcat să neglijezi generațiile. Este păcat să le faci inimile și sufletele lipsite de credință și pace. Este păcat să-i înstrăinezi de rădăcinile și trecutul lor. Este păcat să-i îndepărtezi de ei înșiși cu vinuri străine. Este păcat să-i lipsești de sprijinul lor spiritual și sacru. Păcat! Păcat!
Dar există un păcat și mai mare decât toate acestea: acela ca acești mari criminali, care au transformat totul în flăcări și prăpăd, să nu își recunoască faptele ca păcate. Da, dacă există un singur păcat care nu poate fi iertat nici de Dumnezeu, nici de istorie, acela este: păcatul de a nu ști că ai păcătuit, păcatul de a nu te cutremura în fața păcatului… Până când acest păcat de căpetenie, care roade societatea noastră pe dinăuntru, nu va fi perceput de conștiință și predat justiției morale, este greu să vorbim despre reînnoirea — și chiar despre supraviețuirea — acestei națiuni.
„Dacă spun că o societate trăiește cu această nesimțire, greșesc cumplit:
Arată-mi o comunitate care, cu spiritualitatea moartă, totuși mai dă semne de viață.”
(Mehmet Akif)
Fethullah Gülen, Sızıntı, anul III, nr. 32, septembrie 1981
