Paranoia, ca fenomen psihiatric, este o boală cronică a sufletului care afectează judecata, gândirea echilibrată și capacitatea de a lua decizii conforme cu rațiunea. La psihopații care manifestă trăsături paranoice se remarcă mai ales patru aspecte:
- Acordarea unei valori extraordinare propriei persoane, așteptarea unui asemenea statut, manifestarea de atitudini egocentrice și egoiste, privirea de sus asupra tuturor și umflarea de orgoliu pe măsură ce i se împlinesc așteptările.
- Teama constantă de a fi nedreptățit, trăirea într-un permanent sentiment de nesiguranță, suspiciune față de orice mișcare și cutremur interior cauzat de stresul „poate se întâmplă ceva rău”.
- Considerarea fiecărei diferențe din jur drept parte a unui complot împotriva sa și elaborarea unor strategii de blocaj dictate de obsesii și suspiciuni.
- Credința delirantă că numai el acționează corect și face lucrurile bine, ceea ce provoacă inevitabil conflicte sociale.
În cele din urmă, aceste deviații și deformări intelectuale devin parte a firii sale: se lasă purtat din delir în delir de posibilități de risc de unu la sută, de una la o mie; tremură la gândul că ar putea pierde ce are sau că alții i-ar lua locul. Își inventează tirani și dușmani imaginari și, dacă are putere, strivește fără milă pe cei considerați opozanți; dacă este slab și lipsit de sprijin, intră în alianțe cu aceia pe care îi desemna până ieri drept cei mai mari inamici, iar împreună cu ei comite josnicii pe care nici măcar dușmanii credinței nu le-ar face. Sub influența spiritelor rele și a demonilor, alături de sute de alte mizerii, blochează drumurile binelui; îi prezintă pe cei ce merg pe calea profeților ca pe niște rebeli și tâlhari pentru a-i discredita; obstrucționează activitățile prin care valorile universale ar putea fi reprezentate pretutindeni și ar putea pregăti, la scara omenirii, o adevărată „înviere după moarte”. Mai mult, transformă mulțimi inconștiente în figurine ale propriilor sale planuri malefice, folosind în acest scop chiar și argumente considerate sacre.
Da, cineva care a comis asemenea fapte sub impulsurile eului și ale dorințelor nu a adus pace în societate și nici nu și-a atins scopurile. Dimpotrivă, prin acțiunile sale născute din paranoia, a transformat propria viață și viața apropiaților săi într-un infern.
Paranoicul își menține existența prin metode de distrugere; ușurința cu care obține astfel rezultate îl face să creadă că are clarviziune și înțelepciune, însă este un nebun. Ca un alienat dintr-un ospiciu, vede pe toți ceilalți ca anormali și manifestă constant noi crize de nebunie; îi consideră trădători și teroriști pe cei care nu gândesc ca el; trăiește cu obsesia că aceștia râvnesc la funcția lui și că, dacă ar putea, i-ar lua tot ce are. Din această paranoie se ridică și se așază cu frică, își creează unități speciale de protecție, se mută mereu dintr-o vilă în alta; nu se mulțumește cu mulțimea de gărzi și nici cu fortărețele de securitate în care trăiește. Cu toate aceste precauții inutile și cu obsesii multiplicate la infinit, își transformă viața sa și a celor pe care îi târăște inconștient în urma lui într-un iad.
Paranoicii care, prin jocul sorții, au ajuns să ocupe funcții și poziții importante în ciuda mediului modest în care au crescut, trăiesc și mai puternic complexul inferiorității. Obsesia lor: „Am să pierd puterea, posibilitățile și bogățiile obținute, mi le vor lua alții.” îi împinge la deliruri absurde; trăiesc necontenit în angoasă. Ajung să vadă îngerii și oamenii angelici ca pe niște șerpi și, dimpotrivă, fac plecăciuni demonilor.
Amnofis era un asemenea paranoic. Cu obsesia că Moise (pacea fie asupra lui) și fiii lui Israel vor ajunge să aibă putere, și-a otrăvit viața și a celor din jurul său, a ucis nenumărați oameni și a comis nedreptăți cumplite, asemenea tuturor faraonilor epocii. La vremea rânduită, destinul i-a curmat firul.
Istoria, până azi, a înregistrat nenumărați Amnofiși și faptele lor tiranice, avertizându-i pe cei cu ochi de pătrundere să fie atenți. Chiar dacă decorul și numele diferă de la o epocă la alta, în legea repetiției istorice nici o perioadă nu a fost lipsită de aceste caricaturi de oameni. De la Faraon la Haman, de la Nabucodonosor la Șapur, de la Stalin la Hitler și până la toți „Yezid”-ii care i-au urmat, mulți paranoici au venit și au trecut, lăsând aceeași pată de rușine asupra umanității. Toți au comis aceleași crime, au folosit aceleași mijloace de înșelare, au trăit în palate și vile, și-au frământat viața cu obsesii, tremurând neîncetat că li se va lua tronul; au recurs mereu la strategii diabolice „după cele mai negre scenarii”; și au persecutat cu cruzime mii și milioane de fii ai patriei, punându-le etichete calomnioase și discreditându-i înainte de a-i zdrobi.
În istoria recentă, Hitler în Germania, de teama că își va pierde puterea, a aruncat în ruină sate, a distrus case și a ucis nenumărate vieți. În Iran, Șahul, temându-se că Khomeini și adepții lui îi vor răpi tronul și fastul, a ucis zeci de mii de oameni. Saddam, chiar dacă adversarul său nu se numea Khomeini, a măcelărit pe cei pe care îi presupunea dușmani, ca nu cumva să-i ia ceea ce dobândise prin jaf. Situația lui Gaddafi nu era diferită: cu aceleași suspiciuni isterice, incendia totul în jur, manifestând aceleași comportamente nebunești.
În lumea islamică, alți paranoici ai epocii au apărut ca niște plante otrăvitoare; și ei sunt la fel. Pentru motive neînsemnate, oamenii sunt aruncați în închisori, mame și copii sunt despărțiți, nevinovați sunt torturați până la moarte, legea și dreptatea sunt călcate în picioare ca o cârpă. Oamenii în formă de oameni privesc tâmp la toate acestea; „Horasanlîi cu fes cu ciucure” – urmașii lui Sufyan – fac pe Haman lângă acești faraoni. Morții rămân cu moartea lor, chinuiții cu chinul lor; iar „diavolii muți” privesc nepăsători, ca la un film, aceste atrocități și mizerii.
Acum, nu ne rămâne decât să spunem, alături de toți cei oprimați și nedreptățiți, cu ochii spre dincolo și spre Cel de Dincolo de Dincolo:
يَا غَارَةَ اللهِ، حُثِّي السَّيْرَ مُسْرِعَةً فِي حَلِّ عُقْدَتِنَا
(„O, Izbăvirea lui Dumnezeu, grăbește pașii Tăi și dezleagă nodul necazului nostru!”)
Ah, de n-am ajunge, mai întâi noi, musulmanii oprimați, în situația de a arunca cu pietre în destin, ci să putem spune: „Binele este în ceea ce a hotărât și a creat Dumnezeu”! Ah, de-am putea respira mereu, cu suspinurile: „Ne mulțumim cu Allah ca Domn”, și să trăim după cuvintele lui Yunus Emre:
„Fie că vine din măreția Ta încercarea,
Fie că vine din frumusețea Ta răsplata,
Amândouă sunt bucurie pentru suflet:
Și harul, și asprimea Ta sunt frumoase.”
Ah, de-am putea sta cu credință liniștitoare, repetând cu respect adânc versurile lui Enderunî Vasıf:
„Se va arăta oricum hotărârea destinului;
Încredințează-ți treburile lui Dumnezeu,
Nu purta durere, nici întristare.”
Ah, de-am putea privi încercările ca pe niște izvoare de curățire de păcate și să murmurăm pentru consolare:
„Dumnezeu îi curăță prin necazuri pe cei pe care îi iubește,
Așa cum apele limpezi spală murdăria.”
Ah, de-am putea spune cu convingere: „Fiecare nedreptate și urâțenie are un termen în care atinge hotarul mâniei divine”, și să ne exprimăm așteptarea acelei clipe cu versurile lui Ziya Pașa:
„Le va face Dumnezeu, într-o zi, pe nedrepți să spună:
Jur pe Dumnezeu, El te-a ales mai presus de noi!”
Ah, de-am putea crede cu tărie că „Necredința poate continua, dar nedreptatea nu poate dura!” și că „Cine se înalță prin tiranie, va sfârși în ruină!”, și să privim nu începutul, ci sfârșitul lucrurilor! Ah, de-am putea lăsa totul Celui care veghează și știe tot, și să respirăm cu credința:
„Dacă nedreptul are cruzimea lui,
Asupritul are pe Dumnezeu de partea lui.
Astăzi este ușor să asuprești,
Dar mâine este Judecata lui Dumnezeu!”
Atunci, spunând Hasbunallâhu ve ni‘me’l-vekîl („Dumnezeu ne este de ajuns și El este Ocrotitorul nostru cel mai bun”), n-am mai pomeni nefericirile trecătoare.
Drumul marilor suflete, rugăciunea și invocația lor a fost aceasta; și al nostru ar trebui să fie la fel: „Și asta va trece!” Să nu dăm atenție celor care împrăștie murdării, ci, cu grădinile de trandafiri din inimile noastre, să transformăm lumea în târg de parfumuri, îmbătând și înveselind pe toți cu mireasma trandafirilor.
Dumnezeul plin de bunătate și milă, Hannân u Mennân, Rahîm u Rahmân, să ne dăruiască pe acest drum o voință neclintită, fermitate în statornicie și continuitate în fermitate!
