Omul inimii este, prin orizontul, credința și comportamentele sale, un adevărat erou al spiritului și al sensului. Profunzimea și vastitatea lui nu se măsoară prin cunoștințe și erudiție, ci prin bogăția inimii, curăția sufletului și apropierea de Dumnezeu. În viziunea lui, valoarea științelor propuse sub numele de cunoaștere se află doar în măsura în care pot ghida omul către adevăr; iar informațiile care nu ajută la înțelegerea realității existenței, a lucrurilor și a omului – mai ales teoriile fără aplicabilitate practică – nu au absolut nicio importanță.
Omul inimii are o viață lăuntrică programată, hotărât să se țină departe de toate murdăriile materiale și spirituale, veșnic atent la dorințele trupești și instinctele corporale; este pregătit să lupte împotriva bolilor sufletești precum ura, dușmănia, lăcomia, invidia, egoismul și desfrânarea; este un monument de modestie și umilință. Întotdeauna caută să apere adevărul și să-l ridice; este mistuit de dorința de a împărtăși altora ceea ce simte și trăiește din lumea văzută și nevăzută; este altruist, răbdător și cumpătat; nu vorbește mult, ci trăiește credința sa, devenind astfel model pentru ceilalți. Aleargă necontenit; îi învață pe cei ce pornesc pe calea lui Dumnezeu eticheta mersului; arde ca un foc în interior, dar nu se plânge, nu își arată suspinele străinilor, ci, arzând, suflă căldură în sufletele celor care i se adăpostesc.
Pentru omul inimii, orizontul de dincolo strălucește mereu în față. El este un om al credinței, legat de mulțumirea divină, care aleargă fără oprire ca un armăsar năzdrăvan până în clipa în care ajunge la ținta dorită – și nu așteaptă nimic în schimb.
Omul inimii este atât de sincer, încât stă mereu cu gândul la a ridica dreptatea pe pământ și, atunci când e vorba de cauza aceasta, renunță cu ușurință la toate dorințele și voințele personale. Își deschide inima tuturor, îmbrățișează pe fiecare cu milă și apare în societate asemenea unui înger ocrotitor. Totuși, nu așteaptă nimic de la nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. În atitudinile și comportamentele sale caută armonia cu toți; nu intră în certuri, nu nutrește dușmănie. Chiar dacă uneori face alegeri în funcție de propria interpretare, de convingerile sale sau de școala sa spirituală, niciodată nu intră în rivalitate sau conflict. Dimpotrivă, îi iubește pe toți cei care slujesc credința, patria, idealurile; îi aplaudă pentru toate acțiunile pozitive; și se străduiește cu grijă să respecte atât înțelegerile, cât și pozițiile lor.
Omul inimii, pe lângă propriul său efort și activitate, acordă o importanță deosebită ajutorului și sprijinului divin; caută mereu modalități de a fi înzestrat cu binecuvântarea reușitei; arată o atenție deosebită unității și solidarității, pe care Coranul le consideră mijloc de dobândire a harului divin; se grăbește să lucreze împreună cu oricine merge pe o linie dreaptă; și, în numele acestei înțelegeri a unității, adesea urmează un drum împotriva propriei persoane. Crede că există milă în unitate și că prin ceartă și dezbinare nu se ajunge nicăieri; atrage lângă sine sprijinul tuturor celor ce pot fi mobilizați și caută să fie mereu deschis ploilor de grație divină.
Omul inimii este un îndrăgostit de Dumnezeu, un pasionat al mulțumirii divine. În orice loc și în orice condiții și-ar desfășura viața, își leagă toate mișcările de plăcerea Lui; arată o dorință arzătoare de a-L mulțumi și, pentru a ajunge la un asemenea țel, poate să-și sacrifice întreaga ființă, renunțând la orice lucru lumesc sau de dincolo. În universul său nu există gânduri precum „eu să fac”, „eu să reușesc”, „eu să finalizez”. Dacă cineva altul împlinește un lucru necesar, se bucură ca și cum el însuși l-ar fi făcut, consideră succesul altora ca fiind al său și merge în urma lor, lăsând onoarea și demnitatea de a conduce în mâinile lor. Mai mult, socotind că alții pot fi mai capabili și mai merituoși decât el în slujirea credinței și a umanității, le creează spațiu pentru a acționa mai liber; apoi se retrage cu un pas înapoi și își continuă drumul ca „un om dintre oameni”.
Omul inimii, mereu preocupat de propriile lipsuri și greșeli, nu are timp să se ocupe de defectele altora. Dimpotrivă, prin exemplul său de bunătate îi orientează spre înălțimi mai mari și devine model pentru toți. Trece cu vederea defectele oamenilor, răspunde la comportamentele lor negative cu un zâmbet, răul îl respinge prin bine și, chiar dacă este rănit de zeci de ori, nu gândește niciodată să rănească pe cineva.
Omul inimii, trăindu-și viața pe orbita unei credințe depline și îmbrăcat în sinceritate, este un luptător al adevărului, atât de legat de mulțumirea lui Dumnezeu, încât, chiar dacă i s-ar da întreaga lume și tot ce este în afara Lui, nu l-ați putea abate de la ținta sa; ba chiar nici cu promisiunea Raiului nu i-ați putea schimba drumul și direcția.
Omul inimii nu intră niciodată în competiție cu cei care merg pe același drum și împărtășesc aceleași idealuri; nu simte gelozie față de ei; dimpotrivă, le completează lipsurile, le întregesc deficiențele și se comportă ca și cum ar fi un organ din același trup. Cu un spirit de sacrificiu desăvârșit, îi împinge în față pe camarazii de drum în chestiuni materiale și spirituale precum funcții, poziții, faimă, influență, putere de convingere, iar el se retrage, aplaudându-le succesele și întâmpinând realizările lor cu bucuria unei sărbători.
Omul inimii, deși adesea își păstrează propriul drum și stil, rămâne respectuos față de gândurile și acțiunile altora; este deschis la împărtășire și la viață în comun; caută modalități de a acționa împreună cu oamenii aceleiași viziuni; elaborează proiecte comune și se străduiește să înlocuiască „eu” cu „noi”; chiar își sacrifică propria fericire pentru binele altora; și nu așteaptă recunoștință de la nimeni. Ba mai mult, consideră orice așteptare o decădere; se ferește să iasă în față și să fie lăudat, așa cum se ferește de șerpi și scorpioni, și se afundă în tăcerea anonimatului.
Omul inimii nu atacă pe nimeni, nu răspunde răului cu rău. Chiar și în cele mai critice momente, se comportă cu cumpătare și nu se abate de la cerințele de a fi un om al inimii. Întotdeauna răspunde răului cu bine; socotește răutățile ca fiind lucruri ale celor răi și se poartă ca un monument al binelui.
Omul inimii trăiește în linia Coranului și a Sunnei, în cadrul prieteniei divine (wilayah), al evlaviei, al disciplinei spirituale și al conștiinței prezenței lui Dumnezeu; stă mereu de veghe împotriva sentimentelor care ucid inima, precum ego-ul, mândria și faima; orice frumusețe atribuită lui o dă înapoi Celui căruia Îi aparține, spunând „totul este de la El”; iar în ceea ce ține de voința personală, fuge de „eu” și se adăpostește în „noi”.
Omul inimii nu se teme de nimeni. Nu se neliniștește în fața niciunui eveniment; „se sprijină pe Dumnezeu, se apucă de muncă și se supune înțelepciunii” și nu se abate niciodată de la ceea ce știe că este adevărat.
Omul inimii nu se supără pe nimeni; mai ales pe cei legați de Dumnezeu nu se mâhnește niciodată. Dacă își vede camarazii de drum căzând în vreo greșeală, nu se îndepărtează de ei, nu le dezvăluie slăbiciunile, nu-i face de rușine; dimpotrivă, se simte vinovat pentru că a văzut așa ceva și se întreabă pe sine unde a greșit.
Omul inimii se ferește să judece pe credincioși din cauza interpretărilor lor diferite; interpretează pozitiv ceea ce vede și aude și nu se lasă prins în gânduri negative.
Omul inimii își leagă activitățile de convingerea că lumea aceasta nu este locul răsplății, ci locul slujirii; și își îndeplinește sarcinile cu o disciplină deosebită; consideră că a se ocupa de rezultate și de roade este o lipsă de respect față de Dumnezeu. El socotește slujirea credinței, a religiei și a omenirii drept cea mai mare misiune pe drumul mulțumirii divine și, oricât de mari ar fi realizările sale, nu se gândește niciodată să extragă din ele vreun avantaj personal, material sau spiritual.
Omul inimii nu cade pradă deznădejdii când ordinea se clatină și nu se tulbură când toți oamenii par a-i fi potrivnici. Strânge din dinți și rabdă, spunând: „Această lume nu este un loc al supărărilor, ci un loc al rezistenței”; caută ieșiri alternative din situațiile la care este expus și, chiar în cele mai critice clipe, elaborează noi strategii, rămânând mereu în efort și hotărâre.
Astăzi, când valorile omenești sunt disprețuite, când se trăiesc fracturi în gândirea religioasă, când pretutindeni răsună zgomotele celor fără căpătâi, este potrivit să amintim încă o dată că avem nevoie de asemenea oameni ai inimii, la fel de mult cum avem nevoie de aer și de apă, și să încheiem această parte.
