M. Fethullah Gulen
Shawq și Ishtiyaq (Zel și Tânjire pline de bucurie)
Însemnând în mod literal dorință puternică, tânjire excesivă, bucurie care provine din cunoaștere, încântare și dor, shawq (zelul plin de bucurie) este folosit de sufiți pentru a exprima dorința copleșitoare a inimii de a se întâlni cu Cel Iubit, Care nu poate fi înțeles și Care „dispare” după ce a fost „observat”. Unii au descris acest lucru ca fiind o dorință plină de bucurie, entuziasm și dorul excesiv și din inimă al unui iubitor de a vedea Chipul Celui Iubit. Alții l-au privit ca pe un foc care reduce la cenușă toate dorințele, râvnirile, tânjirile și înclinațiile, altele decât dragostea și înclinația către Cel Iubit.
Zelul plin de bucurie își are originea în dragoste. Remediul pentru o inimă care arde de atâta dor de a se întâlni cu Preaiubitul este întâlnirea cu El, iar shawq este aripa luminii care îl poartă pe iubitor la această întâlnire. Zelul dispare atunci când un iubitor îl găsește pe Cel Iubit, în timp ce tânjirea după El (ishtiyaq) continuă să crească. Cel care tânjește după El nu încetează niciodată să tânjească și, ori de câte ori este favorizat cu o manifestare specială a Esenței Sale, își dorește mai mult. Iată de ce prințul Profeților și cel mai mare al omenirii, asupra lui fie pacea și binecuvântările, care, echipat în fiecare clipă cu o nouă strălucire a cunoașterii, iubire de Dumnezeu și desfătare spirituală, a călătorit neîncetat între culmile iubirii, zelului și tânjirii pline de bucurie, și obișnuia să se roage: Doamne! Îți cer zel pentru a-ți observa „Chipul” perfect frumos și pentru a Te întâlni.[1]
Unii interpreți ai Coranului, când au scris despre: Iar pilda acelora care cheltuiesc din averea lor [drept milostenie], în căutarea mulţumirii lui Allah (2:265) remarcă că este simțit un zel plin de bucurie față de lucrurile care sunt parțial perceptibile și parțial imperceptibile, parțial de înțeles și parțial de neînțeles. Nimeni nu simte zel față de ceea ce nu a văzut și ce nu a auzit niciodată, sau despre care el sau ea nu știe nimic. Acesta nici nu simte interes pentru ceea ce nu înțelege sau percepe în totalitate.
Zelul și tânjirea pot fi împărțite în două categorii. Prima este tânjirea produsă de despărțirea de Cel Iubit după întâlnirea și privirea la El în veșnicia trecută. Oftările rostite de flautul lui Rumi și sunetele scârțâitoare și dureroase auzite de Yunus Emre din roata de apă care se învârte exprimă o asemenea separare. Aceste suspine vor continua până la uniunea finală sau întâlnirea cu El[2]. A doua categorie este atunci când un iubitor îl vede pe Cel Iubit din spatele unui văl și, prin urmare, nu-L poate înțelege complet. Credinciosul Îi simte prezența, dar nu-L poate vedea; acesta introduce un deget în mierea iubirii, dar nu are voie să facă încă un pas. Mistuit de sete, credinciosul strigă: Sunt mistuit de sete! Dă-mi niște apă! dar nu primește niciun răspuns.
Spiritul tuturor bărbaților și femeilor L-a observat într-o adunare a veșniciei trecute, unde Dumnezeu i-a întrebat: Nu sunt eu Domnul vostru? și ei au răspuns: Da, cu siguranță. Mărturisim![3] După această adunare, fie pentru că însăși umanitatea umanității o cerea, fie pentru că omenirea trebuia testată, să creadă în El fără să-L vadă, omenirea a fost aruncată în durerile separării temporare. Acesta este motivul pentru care oamenii visează întotdeauna la El într-un dor conștient sau inconștient după El și ard tânjind să se reunească cu El. Ceea ce este mai semnificativ decât acesta este tânjirea pe care Ființa Atotsacră o are față de sufletele pure, inocente și nealterate, dar numai într-un mod adecvat pentru independența Lui esențială de toate ființele. Această nerăbdare Divină poate fi adevărata sursă a tânjirii care intră în inima cuiva.
Zelul înseamnă să te întorci către Cel Preaiubit cu toate sentimentele interioare și exterioare și să blochezi toate poftele, altele decât cele pe care le simți când te întâlnești cu El. În contextul dorinței, înseamnă că o persoană este plin de dorințe și vreri legate de El. Atât zelul, cât și tânjirea hrănesc spiritul. Ambele sunt dureroase, dar emoționante și agitatoare, dar promițătoare.
Nici un individ nu trăiește mai multă angoasă și nici nu este mai fericit decât cel care arde de dragoste și geme de zel. Astfel de oameni devin atât de spiritualizați atunci când sunt fermecați de gândul și speranța de a se întâlni cu Dumnezeu, încât nu ar fi de acord să intre în Paradis în acel moment, chiar dacă li s-ar permite să facă acest lucru. Ei ard în interior din cauza durerii despărțirii într-o asemenea măsură, încât nici măcar apele Paradisului nu pot stinge focul din inimile lor. Doar întâlnirea cu Prietenul poate stinge o astfel de văpaie. În mod paradoxal, ei nu se gândesc niciodată să scape de acel foc, căci chiar dacă li s-ar oferi sanctuarul palatelor Paradisului pentru a-i împiedica să ardă din focul zelului pentru a se întâlni cu Prietenul, astfel de oameni ar țipa ca locuitorii din Iad care caută să fie salvați din focul Iadului.
Oamenii lumești nu pot ști ce înseamnă acel zel sau starea celor care îl posedă, în timp ce oamenii cu zel sunt uimiți de oamenii lumești, atât de absorbiți în treburile și plăcerile lor lumești. Uimirea lor este destul de firească, pentru că Dumnezeu Atotputernicul i-a spus profetului David, pacea fie asupra lui:
O, David! Dacă cei care iubesc și arată înclinație față de lume ar ști cât de mult îmi pasă de ei, aș dori să reziste împotriva păcatelor și cum mă aștept să mă întâlnesc cu ființele umane, ei ar muri din zel de a se întâlni cu Mine.[4]
Când zelul de a se întâlni cu Dumnezeu invadează ființa unui iubitor, rezultatul este o debordare de sentimente de durere și încântare și strigăte precum:
Zelul m-a zăpăcit, zelul m-a ars.
Zelul a intervenit între somn și ochii mei.
Zelul m-a invadat, zelul m-a cuprins.
Zelul m-a copleșit, zelul m-a cuprins de venerație.
Acest grad de zel îl incită uneori pe iubitor să se ridice și să danseze sau să se învârtească. Iubitorul ar trebui să fie scuzat pentru astfel de mișcări, deoarece el sau ea nu poate rezista unei asemenea stări spirituale:
Spune celui care vrea să împiedice un om extaziat să intre în extaz:
Nu ai gustat împreună cu noi din vinul iubirii, așa că lasă-ne.
Când sufletele debordează de zelul de a se întâlni cu Preaiubitul, să știi, o, neținând cont de spiritualitate, că trupurile încep să danseze.
O, călăuză care inciți îndrăgostiții, ridică-te și mișcă-ne
cu numele Preaiubitului și insuflă viață în noi.
În zilele noastre, unii preferă să slujească Coranul și credința pe calea recunoașterii sărăciei sau lipsurilor și impotenței sau neputinței cuiva în fața bogăției și puterii lui Dumnezeu și prin recunoștință și zel. În acest context, zelul înseamnă speranță constantă și continuarea slujirii fără a te descuraja sau a-ți pierde energia. Înseamnă, de asemenea, să cauți un aspect al milei Divine chiar și în cele mai dureroase condiții și apoi să te bazezi numai pe El pentru ajutorul și victoria Sa.
O, Doamne! Îți cer zel și tânjirea de a Te întâlni, și oferă-i binecuvântări și pace Profetului nostru Mahomed, Profetul celor plini de acest zel și tânjire.
[1] an-Nasa’i, “Sahw,” 62; Ibn Hanbal, al-Musnad, 5:191. [2] Rumi spune că notele unui flaut sunt ca gemetele separării de trestie. Pentru Yunus Emre, un poet folclorist turc din secolul al treisprezecelea, sunetele unei mori de apă ce scârțâie reprezintă gemetele separării de pădure. În mod figurativ, ambele le amintesc oamenilor de separarea de Cel Etern Iubit după apropierea de El în „eternitatea trecută”. Această frază a ajuns să transmită sensul cuvântului arăbesc ‘azal: starea de a nu avea început. Versurile inițiale ale operei lui Rumi, Mathnawi, sunt: Ascultă flautul pentru că leagă (ce i s-a întâmplat); Plânge de separare. Eu caut o crăpătură în piept din cauza separării, Pentru a reuși să (îi) descarc zelul meu pentru re-uniune. (Tr.) [3] Aceasta se referă la versetul Coranic: Şi când Domnul tău a scos urmaşi din fiii lui Adam, din coastele lor(217), şi le‑a cerut să mărturisească ei înşişi, [zicându‑le]: „Nu sunt Eu Domnul vostru?”, au răspuns ei: „Ba da, facem mărturie!”, pentru ca voi să nu spuneţi în Ziua Învierii: Noi am fost fără grijă de aceasta!”(218). (Tr.) [4] al-Qushayri, ar-Risala, 332.
Comments