SPIRITUL ȘI CEEA CE URMEAZĂ

SPIRITUL[1] ȘI CEEA CE URMEAZĂ

Bazându-mă pe lucrările al-Milal wa’n-Nihal („Adevăratele și falsele căi de credință și gândire”) de ash-Shahristani[2], Tahafut al- Falasifa („Incoerența filozofilor”) de Imam al-Ghazzali[3], Mawqif al-‘Aql wa’l-‘Ilm wa’l-‘Alam („Locul rațiunii, științei și lumii create”) de Mustafa Sabri Efendi[4], Falsafa-i ‘Ula („Filosofia antică”) de Şemseddin Günaltay[5]și al-Ba‘th wa’l-Khulud („Învierea și veșnicia”) de Ali Arslan[6], consider că o călătorie în jurul conceptului sufit de spirit este binevenită în „Culmile de smarald ale inimii”. Îi cer Domnului meu să mă apere și să mă ierte pentru greșelile pe care le-aș putea face sau pentru nesocotirea adevărului care poate apărea fără voința mea. De asemenea, Îi cer iertare dacă se va întâmpla să amețesc mințile pure și simple și le fac să cadă pradă vreunei suspiciuni neîntemeiate.

În Coran, Coranul însuși – Revelația divină – și îngerul care a adus Revelația sunt ambii numiți ar-Ruh (Duhul). Totuși, spiritul pe care îl vom dezbate în acest capitol este esența imaterială a existenței, mișcării, percepției și sentimentelor umane și a dezvoltării intelectuale și „spirituale”. De-a lungul istoriei omenirii, acest subiect a fost abordat de multe persoane, de la filosofi la Scripturile sacre și de la societățile primitive la cele civilizate; de asemenea, s-au publicat numeroase volume legat de acest subiect. Cred că asta se datorează parțial faptului că oamenii au tendința de a intra în detalii fără a se mulțumi cu informațiile primite pe scurt, dar și parțial din cauza confuziei dintre esența sau natura esențială a spiritului și funcțiile sale. De asemenea, asta se poate întâmpla și din cauza faptului că orizontul oamenilor este de obicei restrâns la nivelul științific al epocii în care trăiesc. Omenirea a primit de la Profeți o învățătură în formă rezumată despre natura esențială a spiritului, dar oamenii nu au fost mulțumiți, așa că au vrut să aprofundeze. De aceea, subiectul a fost elaborat. Cu toate acestea, atât religiile, cât și abordările filozofice au convenit în general asupra faptului că spiritul este singura sursă de viață, mișcare, percepție, sentimente și conștiință.

Încă de la începutul existenței sale, omenirea a fost preocupată de existența și natura spiritului, a cărui existență a simțit-o în vise și în alte experiențe și a încercat să-i înțeleagă natura reală. Cu toate acestea, nemulțumiți de informațiile primite de la Profeți, oamenii au despicat firul în abordări și considerații subiective, în principal din perspectiva diferitelor nume - cum ar fi „intelectul”, „sufletul”, „sufletul vorbitor” și „ego-ul” – pe care le-au oferit acestei esențe imateriale, transformând-o astfel într-o esență neclară și încurcată.

Întrucât Dumnezeu a revărsat un spirit tuturor creaturilor vii, ca manifestare a atributului Său de Viață, El a suflat, de asemenea, în Profetul Adam, care a fost prima ființă umană de pe pământ, precum și în fiecare dintre descendenții săi, un spirit conștient din Tărâmul (Manifestării Inițiale a) Poruncilor Lui. Asta ne spun Coranul și Tradițiile Profetice despre spirit. Adică, singura informație pe care Coranul și Tradițiile Profetice o oferă despre spirit este că reprezintă ceva ce Dumnezeu a suflat în oameni din Tărâmul (Manifestării Inițiale a) Poruncilor Sale. Aceste informații au fost dezvoltate de anumiți filosofi și sufiți, încât subiectul s-a întins pe numeroase volume. Acești filosofi și sufiți au încercat să îl înțeleagă și să îl descrie, abordând atât natura sa esențială, cât și funcțiile și legăturile pe care le are cu trupul.

Vom aborda problema din punctul de vedere a ceea ce consideră sufiții că înseamnă spirit și viață spirituală. Cu toate acestea, întrucât chestiunea spiritului s-a dezbătut foarte mult timp, vom face un rezumat al modului în care în care a fost tratată în diferite culturi, filosofii și tradiții religioase, pentru a oferi cititorului ocazia de a face comparații. Așadar, vom începe prin a analiza cum diferite curente filosofice, tradiții religioase, intelectuali și învățați din diferite științe religioase au elaborat, bazându-se pe un subiect despre care Creatorul Sublim a oferit puține informații.

Din primele secole ale istoriei, omenirea s-a gândit și a vorbit despre spirit, despre originea lui, natura și funcțiile. Deși uneori subiectul a fost abordat în lumina îndrumărilor oferite de Profeți, a fost adesea victima contradicțiilor și erorilor, oamenii neînțelegând sau neputând să explice corect de ce sau cum venim pe acest pământ și de ce stăm aici pentru o perioadă de timp, iar apoi îl părăsim. Cu toate acestea, s-a afirmat întotdeauna existența unei puteri imateriale sau metafizice, care este vie, conștientă, care poate fi percepută și care pune lucrurile în mișcare.

Unii au denumit această putere metafizică, o putere despre care toți cred că este un lucru viu, conștient, imaterial, independent de corp, folosind termeni precum suflet, psihic, aer, viață sau însuflețire. Vorbitorii de sanscrită o numesc Arman, grecii Psyche, latinii Animus, Francezii Esprit, goții Saivala, perșii Rawan.

Oamenii din diferite culturi și tradiții religioase au căzut în general de acord nu numai asupra faptului că spiritul este o esență imaterială independentă de corp ca sursă a vieții, percepției și mișcării, dar au împărtășit și opinii similare despre viitorul său. Majoritatea au crezut că, după ce spiritele părăsesc lumea, ele continuă să trăiască într-un alt tărâm, așa cum stăpânii lor au trăit în această lume. Spiritele celor care au trăit o viață dreaptă vor avea parte de o primire călduroasă și vor fi răsplătite, în timp ce spiritele celor care le-au murdărit cu rău, vor fi pedepsite.

Încă din primele secole ale istoriei, oamenii au înțeles că existența umană are un caracter dual, însă când au încercat să intre în detalii legate de ceea ce numim spirit, au început să apară numeroase erori. Pe unele dintre ele le întâlnim în capitolele despre animism din cărțile de istorie a religiilor. Una dintre aceste erori este, fără îndoială, doctrina reîncarnării, în sensul în care un spirit renaște într-un alt corp sau în sensul transmigrației spiritelor. Pentru a-și potoli sentimentul sau nevoia înnăscută de veșnicie și pentru a-și diminua suferința provocată de îngrijorarea cu privire la inexistența veșnică, unii oameni s-ar ascuns sub aripa doctrinei bazată pe migrarea continuă a spiritelor dintr-un trup în altul.

Conceptul de reîncarnare înaintează ideea conform căreia trupurile sunt asemenea unor forme sau matrițe în care spiritele intră pentru a le insufla viață și a le mișca. Când o formă sau matriță a unui spirit se descompune, spiritul pur și simplu intră în alta. Dacă trupul în care intră spiritul aparține unei ființe umane, atunci spiritul îi adaugă percepția, conștiința și voința.

Edward Tylor (1832–1917) consideră că doctrina reîncarnării datează încă din cele mai vechi timpuri ale istoriei omenirii și ne oferă câteva exemple. Potrivit multor istorici religioși, această credință falsă s-a născut în Egiptul antic ca o invenție a lui Hermes Trismegistul și a fost transmisă în Grecia antică de către Pitagora. Cu toate acestea, istoricul Herodot a consemnat că reîncarnarea a fost cunoscută în Grecia înainte de Pitagora.

De-a lungul timpului, fantezia reîncarnării a ajuns să fie adoptată de anumiți adepți ai unor religii Divine. Ei au citat ca exemple de reîncarnare transformarea lui Niobe în piatră și transformarea soției Profetului Lot într-un stâlp de sare (Geneza 19:26). Cu toate acestea, niciunul dintre aceste exemple nu este compatibil cu teoria reîncarnării sau a transmigrației continue a sufletelor.

De asemenea, întâlnim urmele reîncarnării și în textele antice hinduse. Descoperim câteva referiri vagi cu privire la reîncarnare în textele vedice. Școala sau Filosofia Vaisesika susține că spiritele sau sufletele care sunt murdărite de rău vor trăi un nivel de viață complet nefericit și josnic. Vedanta susține că spiritele suferă și aleargă agitate dintr-un corp într-altul până când ating cunoașterea sacră sau absolută (a non-diferenței esențiale dintre Brahman și Atman).

Charles Fourier (1772–1837), filosof socialist francez de tendință utopistă, care și-a fundamentat lucrările pe informațiile prezentate mai sus și pe alte abordări similare, a împodobit subiectul în cauză cu multe fantezii și a făcut previziuni profetice de neimaginat. Din păcate, au existat oameni religioși care au abordat câteva dintre profețiile sale, încercând să le susțină cu elemente adevărate, religioase și au răspândit doctrina fie explicit, fie tacit.

Cu excepția unor șiiți și hurufizi extremiști,[7] musulmanii au fost foarte puțin influențați de eroarea reîncarnării. Căci, dacă reîncarnarea este o doctrină întemeiată pe sau este în căutarea înțelepciunii, dreptății, recompensei și pedepsei ca răspuns la cea mai mare nevoie a omenirii de veșnicie și un remediu pentru îngrijorările cu privire la inexistența veșnică - sunt mulți care susțin asta – atunci Islamul îi promite omenirii, creată pentru veșnicie, o viață veșnică, care va avea loc după o înviere generală, care va fi după o separare temporară; astfel înlătură toate îngrijorările cu privire la separarea și inexistența veșnică a omenirii. Islamul promite adepților săi veșnica fericire a Paradisului – o ora din fericirea veșnică a Paradisului nu poate fi înlocuită nici măcar cu o mie de ani de viață fericită pe pământ – și de asemenea, promite că cel credincios Îl va vedea pe Dumnezeu Cel Atotputernic și că va fi răsplătit cu buna Sa plăcere, care va oferi o bucurie de mii de ori mai mare decât bucuria Paradisului. Astfel, în Islam, nu este nevoie de alte mijloace pentru a atinge fericirea.

Atât învățații suniți, cât și cei șiiți resping categoric tipul de reîncarnare care este adoptat de șiiții și hurufizii extremiști, care a fost împrumutat parțial din mazdakism și brahmanism și care se aseamănă cu doctrinele false ale Uniunii și Întrupării. Cât despre cuvintele unor sufiți, care trimit cu gândul la ideea de încarnare, excepție făcând erorilor lui Shaykh Bedreddin,[8] se datorează fie lipsei unor cuvinte potrivite pentru a exprima starea de „absorbire” la care au ajuns, fie au fost niște vorbe greșit înțelese sau interpretate. Vorbele unor sufiți precum Muhyi'd-Din ibn al-'Arabi, despre care se știe că aparțin Școlii Unității (Transcendentale) a Ființei, vorbe pe care unii le-au interpretat ca făcând trimitere la reîncarnare, se referă la structura „apariție sub forma altuia”. Adică sunt preocupați de faptul că anumiți îndrumători își transmit inspirațiile în spiritele curățite și capabile și le înalță la orizonturile lor, astfel încât inspirațiile sunt reflectate în oglinzile spirituale ale adepților lor capabili. Afirmația „apariția sub forma altuia” înseamnă, de asemenea, că un inițiat care urmează un îndrumător desăvârșit poate fi uneori confundat cu acel îndrumător. Aceasta este doar o confuzie, chiar dacă uneori sufletele nedesăvârșite au pretins că sunt Mesia sau Mahdi. Cu toate acestea, nu se poate asocia cu reîncarnarea, care înseamnă că un spirit sau un suflet, care nu a fost suficient desăvârșit pentru a-și sfârși călătoria pământească în trup renaște și continuă să trăiască într-un alt trup sau la un nivel de viață mai înalt sau mai jos.

Acum, să vedem ce au spus cei care au vorbit despre spirit, natură și funcțiile lui.

Cunoștințele primilor gânditori și filosofi despre spirit erau destul de simpliste, asemenea cunoștințelor despre existență și lucruri. Potrivit acestora, pământul era plat, cerul era o cupolă deasupra lui, iar soarele, luna și stelele erau lămpi care atârnau de el. Existența a fost formată din ceea ce ei au numit „cele patru elemente”, și anume pământ, apă, aer și foc. Deci, spiritul trebuie să fi fost o substanță mai fină decât aceste elemente.

IONIA

Thales (624–546 î.Hr.), unul dintre primii filozofi ai Ioniei, credea că spiritul este o substanță fluidă care a adus viață în corp. Potrivit lui Anaximandru (610–546 î.Hr.), care i-a succedat lui Thales ca al doilea maestru al școlii milesiene, spiritul era o substanță nemărginită, diferită de cele patru elemente menționate mai sus. Elevul său, Anaximenes (585–525 î.Hr.) a perceput spiritul ca având legătură cu aerul, deoarece considera că aerul este sursa tuturor lucrurilor. Aparținând aceleiași școli, Heraclit (535–475 î.Hr.) a considerat spiritul ca fiind ceva asemănător cu focul, care este separat de corp.

Putem considera că toți filosofii ionieni au fost hilozoiști - filozofi care susțin că esența vieții este inseparabilă de materie. Cu toate acestea, deși, potrivit unor istorici ai filozofiei, el aparținea Școlii ionice de filosofie, Anaxagora (500–428 î.e.n.) a fost primul care a afirmat că spiritul, pe care l-a numit „intelectul universal” era o entitate independentă, și a subliniat dualitatea materiei și forței și a spiritului și a corpului. El a descris în mod clar un agent independent, subtil, care deținea toate cunoștințele și puterea și care provoca deplasarea mișcând forma originală de existență și creând, în cele din urmă, universul pe care îl cunoaștem, și care guverna toate formele de viață. Din nefericire, ideile acestui geniu au fost greșit înțelese și interpretate. Astfel, s-a afirmat că el considera spiritul asemenea unei entități subtile, materiale.

Prima lovitură gravă adusă considerațiilor spirituale ale filosofilor ionieni a venit de la Pitagora (580/572–500/490 î.Hr.), care s-a născut în Samos, una dintre insulele din estul Mării Egee; de tânăr, Pitagora a plecat la Crotone, în sudul Italiei. El a văzut „ideile”, imaginile care existau sau s-au format în minte, ca bază a existenței. Pitagora și adepții săi au distrus școala senzualismului și au înlocuit-o cu ceea ce putem numi un fel de idealism. Idealismul căruia Pitagora și elevul său, Empedocle (490–430 î.Hr.), i-au pus bazele și care a fost mai târziu elaborat de Platon (428/427-348/347 î.Hr.), a intrat în gândirea musulmană în secolele ulterioare. Cu toate acestea, din moment ce idealismului îi lipsea o doctrină solidă a vieții de apoi, a fost deschis către doctrina reîncarnării și a afirmat că spiritele sunt manifestările a ceea ce ei numeau spiritul universal și a fost sever criticat de către teologii musulmani.

Spre deosebire de Pitagora, care și-a păstrat întotdeauna linia de gândire, Empedocle nu a fost consecvent în considerațiile sale despre spirit, ci a oscilat între naturalism, scepticism și misticism. Văzând că este primit cu entuziasm de unii oameni, a devenit atât de îngâmfat încât a pretins că este divin și a spus: „Sunt un Dumnezeu nemuritor, nu mai sunt muritor!” Drept urmare, ideile lui și-au pierdut respectul, inclusiv cele referitoare la spirit.

Înainte de a trece la ideile filosofilor socratici și post-socratici legate de spirit, merită să menționăm și panteismul Școlii eleatice, fondată de Parmenide (începutul secolului al V-lea î.Hr.), incluzând în special filosofia nemuririi spiritului a lui Zenon (490–430 î.Hr.) și atomismul lui Democrit (455–370 î.Hr.).

SOCRATE (470-399 î.Hr.)

Odată cu Socrate, problema spiritului a intrat într-o nouă fază, care s-a dovedit a fi un punct de cotitură în filosofia greacă antică. Socrate a eliberat spiritul din cadrul îngust al materiei și corporalității și a adoptat o abordare cu o perspectivă mai amplă. Elevul său, Platon, lămurește ideile maestrului său în cartea Phaidon, după cum urmează:

Dumnezeu este sursa înțelepciunii care cuprinde toate lucrurile, Spiritul și Intelectul întregului univers. Corpul uman este compus din elemente materiale, în timp ce spiritul este o manifestare individuală a Spiritului Universal. Modul în care spiritul stăpânește corpul se asemenea cu cel al lui Dumnezeu, care nevăzut, conduce întregul univers. Trupul se va descompune într-o bună zi, însă spiritul rămâne veșnic.

Numai Dumnezeu știe dacă aceste considerații îi aparțin în totalitate lui Socrate sau dacă Platon și-a adăugat ideile sale.

PLATON (428/427–348/347 î.Hr.)

Deși Anaxagora a fost cel care, ca filosof spiritualist, a abordat dimensiunile fizice și metafizice ale existenței umane sub denumirile de spirit, intelect și suflet carnal pentru prima dată în istoria filosofiei, Socrate și elevul său, Platon, au preluat ideea, au detaliat-o și au făcut-o cunoscută în întreaga lume. Lucrările lor au fost traduse în multe limbi, inclusiv în arabă, iar învățații musulmani au făcut cunoștință cu ele din cele mai timpurii perioade din istoriei islamului, căci au fost pe larg discutate de filosofi și teologii musulmani. Prin urmare, bazându-mă, pe de o parte pe Shahristani și pe de cealaltă parte pe Şemseddin Günaltay, cercetător turc din secolul al XX-lea, voi face un rezumat al considerațiilor lui Platon cu privire la spirit, care, de fapt, reprezintă un amestec detaliat al ideilor lui Anaxagora, Pitagora și Socrate.

Pe lângă „sufletul poftelor” și „sufletul mâniei”, Platon menționează un al treilea suflet, pe care îl numește „sufletul - gândire”. El consideră că sufletul poftelor este izvorul dorințelor și poftelor trupești, iar sufletul mâniei este izvorul sentimentelor și atitudinilor precum mânia, violența și agresivitatea. În ceea ce privește sufletul-gândire, pe care Platon îl numește și spirit, el este originea sau centrul percepției, raționamentului și înțelegerii. Fiind o substanță simplă, invizibilă și indivizibilă, care provoacă mișcare, a fost creată direct de Dumnezeu Cel Atotputernic și introdusă în matrița corpului. Însă, datorită faptului că vine de la Dumnezeu, nu moare și nu încetează să existe. Fiind creat înaintea trupului, el continuă să existe chiar și după moartea acestuia. Intelectul și inteligența sunt astfel două dimensiuni profunde ale spiritului, care este la rândul lui, însăși sursa mișcării trupului.

Conform scrierilor lui Shahristani, Platon a împărțit universul în două lumi: (1) lumea ideilor, care cuprinde „idei” sau entități metafizice și (2) lumea simțită a corpurilor. Înainte de a veni în această lume simțită, corporală, oamenii au fost onorați cu observarea adevărurilor în lumea ideilor. Oamenii trimiși în această lume îngustă a corpurilor fizice au fost înghițiți de întunericul corporalității.

Putem rezuma considerațiile lui Platon despre sufletul-gândire în felul următor:

· Spiritul este un element imaterial, nemuritor de percepție și reflecție. Gândește, reflectă, percepe, judecă și hotărăște.

· Spiritul pune corpul în mișcare și a fost creat înaintea lui.

· Spiritul este sursa tuturor lucrurilor bune și a virtuților. Cel mai mare dușman al său este corupția morală, care îl distruge.

Neoplatonismul, care a apărut în secolele ulterioare, se va baza pe aceste idei ale lui Platon.

ARISTOTEL (384–322 î.Hr.)

Aristotel este cea mai cunoscută figură a filosofiei antice după Platon și Socrate. El a continuat și continuă să fie legat de Școala Peripatetică, pe care a înființat-o pe baza gândirii deductive și inductive. Spre deosebire de maestrul său Platon, el a urmat calea deducerii concluziilor din premise și analogie. Prin acest raționalism, el a asigurat filosofiei sale o viață lungă și a demontat gândirea mecanicistă. Potrivit lui Aristotel, viața depinde de spirit. Dacă viața este o mișcare, spiritul este cel care o pune în mișcare. Spiritul nu are nici aceeași esență și natură cu corpul, dar nici nu este complet separat de acesta. Corpul se aseamănă cu un instrument al spiritului, iar viața se dezvoltă pe baza spiritului.

La fel ca profesorul său Platon, Aristotel așază spiritul în diferite categorii. Însă, potrivit lui, spiritul este creat odată cu trupul și revine la originea sa după moartea trupului. În timpul vieții corpului, trece printr-un proces de desăvârșire și atingând desăvârșirea, se asemănă cu Ființa Divină, continuând să trăiască în plăcerile-i specifice.

Aceste idei ale lui Aristotel au reprezentat material de gândire pentru învățații musulmani și gânditorii creștini, care au abordat aceste subiecte de-a lungul multor secole. Însă astăzi, Aristotel nu reprezintă altceva decât un subiect de studiu filosofic.

După Aristotel, nici Epicur (341–270 î.Hr.), nici Zenon din Kition (333-264 î.Hr.) nu au putut veni cu idei semnificative în privința spiritului. Urmând modelul de gândire a lui Democrit, Epicur s-a limitat la cadrul îngust al senzațiilor, iar Zenon, care a înființat Școala Panteismului Stoic, și-a petrecut viața abordând problemele din perspectivă sceptică și repetând ideile predecesorilor săi. El a afirmat că oamenii de știință și cercetătorii au datoria de a studia lucrurile și evenimentele și că ar trebui să se limiteze la aceste activități, fără să se gândească că pot ajunge la adevărul absolut, doar citind. Astfel, el a pus piedici, într-o oarecare măsură, pe calea cercetării.

PHILON (20 î.Hr. – 50 d.Hr.)

Repertoriul Alexandriei în ceea ce privește spiritul, la fel ca la greci, este foarte bogat. În timp ce primii filozofi ai Școlii alexandrine se îndreptau, de obicei, spre panteism stoic și gândire peripatetică, de-a lungul timpului și-au schimbat direcția către platonism sub influența învățăturilor evreiești. Această filosofie a fost reinterpretată de Philon și a fost pusă în relație și a fost armonizată cu concepțiile evreiești despre spirit și viață.

Cele două elemente de bază în filosofia lui Philo erau „Dumnezeu” și „materia”. Potrivit lui, Dumnezeu este lumina originară și toate intelectele, spiritele și sufletele dependente de El primesc lumină dinspre El. Formele intelectuale ale lucrurilor sunt cuprinse în Ființa Divină și tot ceea ce percepem cu simțurile noastre exterioare a fost creat conform acestor forme intelectuale.

Philon a susținut ideea că spiritul uman este o emanație Divină și, prin urmare, este veșnic. Cu toate acestea, în ciuda faptului că este o entitate unitară, spiritul are două dimensiuni: intelectuală sau rațională și emoțională. Cât una dintre aceste două dimensiuni prinde putere, cealaltă este slăbită. Uneori, Philon a susținut triada spirite sau suflete vegetative, senzorial și rațional.

Philon a fost precursorul neoplatonismului. Plotin (205–270 d.Hr.) a fost adevăratul inițiator al acestei filosofii. Bazându-se pe filosofia lui Platon, Plotin a încercat să stabilească un sistem de gândire oarecum eclectic, dar a ajuns la un fel de misticism. Plotin a susținut existența unui Dumnezeu inefabil, transcendental, din Care emană Intelectul; iar din Intelect a emanat un Spirit Universal. Atât Intelectul, cât și Spiritul Universal sunt cuprinse în Ființa Divină.

Conform neoplatonismului, toți oamenii se întorc la Sursă. Sursa este locul de unde izvorăsc toate lucrurile și locul unde se întorc acestea. Spiritul sau sufletul uman este o parte a Spiritului Universal, iar desăvârșirea lui reprezintă unirea sa finală cu spiritul. Unii compară această idee cu „anihilarea întru Ființa Divină”, susținută de sufismul musulman. Spiritul uman realizează această unire prin contemplare și acte de șlefuire spirituală. Astfel, un spirit care se îndreaptă către Dumnezeu dobândește iubire și este cufundat în plăcerile spirituale, uitând de orice durere și suferință.

Potrivit lui Plotin, spiritul este veșnic, în sensul în care se pierde în Ființa Divină. Această învățătură se aseamănă cu ideea lui Aristotel despre întoarcerea spiritului la originea sa.

Aproape toți filosofii – cu excepția materialiștilor, care în mod natural nu au dreptul să vorbească despre spirit – din India până în Egipt și Grecia au acceptat existența lui Dumnezeu și a spiritului. Ei nu au negat dimensiunea metafizică a existenței. La fel, sfinții și filosofii creștini și gânditorii musulmani, deși uneori au afișat un soi de abatere de la calea dreaptă, fiind influențați de anumite culturi locale, gânditori antici sau progres științific, au acceptat, la rândul lor, existența spiritului și și-au exprimat punctele de vedere despre el și viitorul lui.

ÎNSPRE PREZENT

În ultimele secole, filosofiile antice au fost reevaluate și criticate. Gândirea liberă este în ascensiune. Chiar și textele religioase, revelate de Divinitate, au atras critici. Dragostea pentru adevăr și dorința de cunoaștere și cercetare au lărgit orizontul percepției. Au apărut noi metode de gândire, iar gândirea scolastică a fost înlocuită cu noi considerații. În ciuda tuturor acestor evoluții, spiritul a continuat să atragă atenția cercurilor de filosofie și gândire. În timpul Renașterii și după Renaștere, mulți oameni de știință și gânditori din aproape toate curentele de gândire au abordat problema spiritului. Dintre aceștia, îi amintim pe Gherardo da Cremona (1114–1187), Roger Bacon (1220–1292), Francis Bacon (1561–1626), Tommaso Campanella (1568–1639), Thomas Hobbes (1588–1679), René Descartes (1596–1650), Jacob Moleschott (1822–-1893), Nicolas Malebranche (1638–1715), J. Stuart Mill (1806–1873), Baruch Spinoza (1632–1677), John Locke (1632–1704), Gottfried Leibniz (1646–1716), David Hume (1711–1776), Thomas Reid (1710–1796), Hamilton, Voltaire (1694–1778), Auguste Comte (1798–1857), Luis Büchner (1824–1899), Hegel (1770–1831) și Henri Bergson (1859– 1941). Unii au negat existența spiritului și au susținut că ceea ce numim spirit este numele pe care l-am dat activităților unor organe corporale, în timp ce alții au afirmat că, în esență, existența constă în spirit și tot ceea ce simțim reprezintă manifestările sale; uni considerau că spiritul este asemănător materiei, iar alții susțineau că este o substanță separată de corp. Cu excepția câtorva materialiști, ei au acceptat existența spiritului și și-au exprimat punctele de vedere cu privire la natura și funcțiile acestuia. Astfel, au început să apară numeroase volume ce abordau tematica spiritului.

Materialiștii consideră că existența constă din materie și, prin urmare, ființa umană este un corp format din oase, carne, un sistem nervos și un creier, atribuind creierului toate activitățile intelectuale umane, sentimentele și emoțiile. Tutil a susținut că, datorită creierului, ne-am ridicat de la rangul de ființe neînsuflețite la cel de ființe însuflețite; Carl Foht a comparat relația dintre creier și gândire cu cea dintre ficat și bilă, așa cum spune și Moleschott: „Creierul secretă gândirea așa cum ficatul secretă bilă”. Büchner a afirmat că activitățile intelectuale umane sunt impresii ale evenimentelor și mișcărilor din natură asupra sistemului nervos uman. El a atribuit totul materiei și organismului uman și a negat existența și funcțiile spiritului.

Afirmațiile materialiștilor au avut la bază teorii și concepte precum transformismul, darwinismul, evoluția, mutația, coincidența și necesitatea, etc. În această carte, nu voi aborda nici teoriile și conceptele lor și nici nu voi comenta afirmațiile lor.

Idealiștii au adoptat un mod în antiteză cu cel al materialiștilor. În timp ce materia este singura sursă de existență pentru materialiști, toate teoriile idealiștilor se bazează pe idei. Celebra zicală a lui Descartes, „Gândesc, deci exist” poate fi considerată asemenea unui rezumat sau chiar baza acestui curent de gândire.

De asemenea, ideile care stau la baza idealismului nu s-au dovedit a fi corecte. George Berkeley (1685–1753) rezumă una dintre aceste idei astfel: „Nu există nimic substanțial în afară de sufletul-gândire. Lucrurile există pentru că sufletele cred că există; nu putem cunoaște existența lucrurilor în întuneric. Fără gândire și fără idei, nu putem susține existența lucrurilor. Putem descrie asta drept: lucruri și evenimente identice cu conceptele mentale ale acestora.”

O altă abordare idealistă poate fi rezumată astfel: Lucrurile pe care susținem că le vedem și le simțim nu sunt altceva decât imagini mentale. Dacă există o lume în jurul nostru, atunci ea este o lume mentală. Materialiștii, care reduc totul la materie și activități fizice ale creierului, și idealiștii, care consideră că existența este formată din obiecte mentale, sunt de acord cu privire la inexistența spiritului sau a „sufletului-gândire”.

HENRI BERGSON(1859–1941)

Filosofia lui Bergson se bazează pe indeterminism. Adică, conform determinismului, starea lucrurilor, într-un moment dat, este rezultatul necesar al stării sale chiar înainte de acel moment. Asta înseamnă că aceleași lucruri sau cauze din univers produc întotdeauna aceleași rezultate. Bergson respinge această atitudine și afirmă că nu există o necesitate certă în univers. Modul în care abordează el spiritul se aseamănă cu cel al lui Berkeley. El susţine că ceva material nu poate reprezenta originea reală a sentimentelor noastre; sursa nu poate fi decât sufletul. Potrivit lui Bergson, a fi existent înseamnă a percepe, prin urmare, ceva care nu are percepție nu poate fi privit ca existent. Spiritul este cel care percepe, spiritul care este mereu activ și eficient. Spiritul percepe idei. Prin urmare, doar spiritul și ideile există cu adevărat. La fel ca idealiștii, Bergson consideră că lucrurile sunt formate din imagini mentale. În timp ce materialiștii atribuie activităților creierului „imagini mentale” sau gânduri și astfel, consideră că îi sunt posterioare, Bergson consideră activitățile mentale rezultate ale imaginilor mentale, care sunt, după el, motivele reale sau cele care pun în mișcare aceste activități.

PANTEISM ȘI/SAU MONISM

Modul în care panteiștii au abordat problema spiritului diferă de modurile discutate până acum. În ciuda unor mici diferențe de perspectivă, panteiștii susțin că spiritul și corpul sunt aceeași entitate, ambele fiind o singură manifestare. Ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai acestui curent, Spinoza susține că Ființa Divină este identică cu universul – Dumnezeu se înalță mai presus de tot ceea ce susțin ei! Nu există nimic din realitatea substanțială, afară de Cel Care Există și Subzistă prin Sine! Existența reală este infinită și veșnică, având atribute și forme sau reflectări infinite. Aceasta este realitatea a ceea ce numim existență. Spiritul și corpul reprezintă o combinație care formează esența sau ființa absolută.

Această viziune a lui Spinoza se aseamănă la nivel superficial cu anumite afirmații făcute de sufiți musulmani cu privire la Unitatea Ființei, în timp ce se aflau într-o stare de absorbire sau beție spirituală. Dar aceste două abordări sunt complet diferite una de cealaltă. A afirma unitatea existenței sau a pretinde că Ființa Divină este identică cu universul este un lucru, în timp ce absorbirea întru Existența Ființei Divine, ignorând cu totul universul, este altceva. Monismul, în special monismul hegelian, nu aduce niciodată în discuție dimensiunea metafizică a existenței, ci acceptă faptul că existența corporală este identică cu manifestările spirituale. Potrivit lui Hegel, Dumnezeu este cuprins în lumea exterioară, observabilă — Dumnezeu să ne ferească de o astfel de idee! Spiritul nostru este o parte a ceea ce el numește spiritul universal, iar existența noastră corporală este o parte inseparabilă a Existenței lui Dumnezeu. Materia și forța nu sunt mai mult decât manifestările aceleiași substanțe. Pe scurt, asemenea materialiștilor, Hegel acordă prioritate materiei și îi atribuie funcțiile spiritului.

[1] În Coran, denumirea în limba română este duh. [2] Abu’l-Fath Muhammad ibn Abdu’l-Karim ash-Shahristani (1079–1153) a fost poate cel mai cunoscut dintre scriitorii musulmani medievali, care a abordat teme legate de curentele de gândire și secte religioase. A trăit în estul Iranului. Al-Milal wa’n-Nihal („Adevăratele și falsele căi de credință și gândire”) este cea mai cunoscută lucrare a sa. [3] Imam Abu Hamid Muhammad al-Ghazzali (1058–1111): important teolog, jurist și înțelept. S-a considerat că a readus la viață puritatea și vitalitatea islamului în timpul vieții sale. Cunoscut în Europa sub numele de Algazel, el a fost arhitectul dezvoltării ulterioare a islamului. A scris multe cărți, cea mai cunoscută fiind Ihyau ‘Ulumi’d-Din („Reînvierea științelor religioase”). [4] Mustafa Sabri Efendi (1869–1954) a fost un învățat turc și Shaykhu’l-Islam. A trăit în Turcia și Egipt. Mawqif al-‘Aql wa’l-‘Ilm este printre cele mai cunoscute lucrări ale sale. [5] Şemseddin Günaltay (1883–1961) a fost al optsprezecelea prim-ministru al Republicii Turcia. A studiat științele naturii, istoria Turciei și a poporului musulman. Zulmetten Nura („De la întuneric la lumină”), Hurafattan Hakikata („De la superstiții la adevăr”) și Islam Dini Tarihi („Istoria religiei islamului”) sunt cele mai cunoscute lucrări ale sale. [6] Ali Arslan Aydın este un învățat turc contemporan. Islam İnançları ve Felsefesi („Credințele și filosofia islamului”) este cea mai cunoscută carte a sa. [7] Hurufizii sunt adepții hurufismului, un curent ezoteric heterodox – o religie, potrivit altora – care atribuie literelor din alfabetul arab un caracter sfânt și care susține că fiecare literă a alfabetului arab are o valoare numerică și care desprinde istorii și profeții din Coran, bazându-se pe valorile numerice ale literelor. A fost fondată de Fadlullah Hurufi (1340–1394), care a trăit în Iran și a susținut că el este o întrupare a lui Dumnezeu. [8] Shaykh Bedreddin Simawi s-a născut în orașul Simavna din Grecia de astăzi. El este cunoscut în general pentru concepțiile sale materialiste despre existență. A fost condamnat la moarte din cauza participării sale la revoltele de pe scena politică din perioada Interregnum (1402–1413). Lucrarea Waridat este cunoscută.