El (sallallahu aleyhi ve sellem) era asemenea unui soare; prin răsăritul său s-au luminat veacurile, iar toate stelele au devenit invizibile. El era un „soare al soarelor” care lumina, și un „lună strălucitoare” care, odată apărută cu haina existenței sale în lume, forma în jurul ei o aureolă plină de lumină. Cei care alcătuiau această aureolă erau primii fericiți care au spus „Da” suflărilor sale înviorătoare de pe amvonul profeției. El (sallallahu aleyhi ve sellem) le spunea acestor binecuvântați care îl urmau pas cu pas și se colorau în frumusețea sa unică: „Stelele mele”, amintind că a-i urma pe aceștia va fi pentru cei de după ei un mijloc de mântuire.
Nimic din ceea ce El gândea sau încerca nu rămânea suspendat; lumina cerească care venea dincolo și dincolo de dincolo se reflecta în oglinda sa strălucitoare și se transforma într-o aureolă de lumină în jurul Lui. El, (sallallahu aleyhi ve sellem), reflecta necontenit lumina supremă acestui grup de stele, iar acele suflete luminoase, care se învârteau în jurul acestei „luni strălucitoare”, interiorizau toată acea lumină și deveneau ele însele oglinzi limpezi. Cu o mică adaptare, ce frumos exprimă acest tablou versurile lui Nâbî:
„El este cel care, pe tronul profeției, se află în mijlocul aureolei,
iar luna luminează și explică versetul stelelor.”
Da, într-un timp foarte scurt, acele firi pregătite, devenite fiecare o oglindă a lunii, ajunseseră la o spiritualitate copleșitoare, orbitoare, sub forma aureolei acelui luminat (sallallahu aleyhi ve sellem). Se învârteau asemenea fluturilor în jurul acelei surse de lumină (aleyhissalâtü vesselam) și, prin asemănare, reflectau mereu frumusețile cerești care îi aparțineau. Prin această stare unică, au dovedit nu doar profunzimi prin care puteau să facă să asculte întreaga lume, ci și smerenie, modestie, simplitate și o continuă confruntare cu sine, care îi lăsau pe toți uimiți. Mai ales – după cum a spus un poet – înălțimile fără egal ale stăpânilor noștri „Abu Bakr, Omar, Osman și Ali” (Allah să fie mulțumit de ei) îi puneau într-o poziție de invidiat chiar și de către locuitorii cerurilor. Ei, pe lângă profunzimea inimii și a spiritului care îi făcea să fie invidiați de îngeri, se considerau mereu nimic și trăiau ca niște vinovați – hâșâ ve kellâ – ridicându-se și așezându-se.
Printre cele mai luminoase și strălucitoare chipuri ale acestei aureole se afla Hazreti Abu Bakr (Allah să fie mulțumit de el). În oglinda iubitului Profet, în care se reflectau lumile de dincolo, el a privit luminile și tainele nesfârșite. Când se confrunta cu sine și își deschidea sufletul către Dumnezeu, acest conducător al sfinților, „cel mai veridic” și apreciat chiar de însuși Profetul vieții, spunea suspinând:
„Doamne, cu adevărat eu am fost foarte nedrept cu mine însumi; nu este nimeni altcineva în afară de Tine care să ierte păcatele. – O, iubirea sufletului meu, tu nu ai visat nici măcar în perioada ignoranței pre-islamice despre păcat; dacă acestea sunt suspine ale celor mai apropiați de Tine, spun ‘Doamne, dă-ne și nouă partea din aceste suspine!’ și îmi pun lacăt pe limba mea păcătoasă, apoi cad în tăcere meditativă. Dacă ceea ce ai spus a fost un mesaj pentru cei ce vin după tine, atunci nu pot decât să spun: ‘Vai de starea noastră!’ și să suspin. Iartă-mă și ai milă de mine. Cu adevărat Tu ești Unicul Iertător și Milostiv.” [1]
Această figură strălucitoare, care nu se abătuse niciodată de la linia dreaptă și care, în fiecare clipă a vieții sale, a alergat spre Dumnezeu cu un spirit de sacrificiu și devotament ce stârnea admirația chiar și a spiritelor cerești, spunea din nou „păcat” și se îndrepta spre Dumnezeu cu dorința lăuntrică de iertare…
Acest om monumental, care nu visase niciodată măcar la ceea ce enumera, era înainte de toate unul dintre primii și cei dintâi care își așezaseră cortul în acea aureolă de lumină. El era acea inimă trează care, atunci când Profetul – privighetoarea universului – căuta un piept curat în care să reverse suflurile divine, și-a lovit pieptul spunând: „Eu, eu!”. Și-a trăit această asumare până la capăt, ca un credincios loial.
În Mecca, timp de treisprezece ani, a jucat rolul unui înger păzitor în apărarea Profetului și a fost numit „Credinciosul din familia lui Faraon”. Când moartea îi suflase în ceafă, a spus „Da” celei mai periculoase călătorii împreună cu Iubitul sufletelor, pornind fără ezitare. În peștera Sevr, când pericolele erau la apogeu, inima îi bătea doar pentru a-l proteja pe Profet, tremurând din tot sufletul. Apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a scăpat din toate aceste primejdii și a ajuns la orașul luminos (Medina), continuându-și eroismul și arătând o imagine demnă de invidia îngerilor. Și totuși, ascunzând toate aceste merite, trăia mereu într-o atitudine de simplitate și de smerenie, revărsându-și sufletul către Dumnezeu.
El repeta mereu ceea ce spunea și făcea Înaintașul său – pentru care și-ar fi dat viața – și suspina atât de mult, încât chiar și îngerii și robii cinstiți ai lui Dumnezeu îl priveau cu admirație. Iată câteva picături din acele suspine (cu o mică adaptare din Yakaran Gönüller – „Inimi care plâng”):
**„Dăruiește har robului Tău, căci provizia lui e foarte puțină,
A venit la poarta Ta, o, Cel Glorios, ca un falit.
Păcatul lui e mare, prea mare; iartă-i păcatele, o, Doamne!
El e un om singuratic, un rob păcătos și neînsemnat.
De la el vin păcat, uitare și greșeli amestecate,
Așteaptă de la Tine doar daruri și binefaceri nesfârșite.
…
Ce va fi cu starea mea, căci nu am nicio faptă bună?
Faptele mele rele sunt mai multe decât multe, iar faptele bune foarte puține.
Spune focului ce mă va arde: ‘Fii rece și liniștit, o, Doamne!’
Așa cum ai spus odinioară pentru prietenul Tău (Ibrahim).”**
Ce suspine profunde și ce introspecție adâncă pentru confruntarea cu sine și întoarcerea către Dumnezeu! Ca și cum această statuie a loialității nu ar fi fost el însuși, ci un om simplu, care își deschidea sufletul cu această smerenie.
Nici realizările pe care nici măcar mulți profeți nu le-au trăit, nici victoriile împotriva nenumăratelor încercări, nici aprecierile mărețului Profet pentru el, nu au reușit să atenueze la Abu Bakr acel simț al fricii de Dumnezeu, al respectului adânc și al introspecției însoțite de conștiința prezenței divine.
Da, el a fost un conducător de stat de succes, un simbol al dreptății și al corectitudinii, un caracter înalt, fără abateri și schimbări de linie, încât fiecare capitol al vieții sale era asemenea unei epopei de eroism. (Cei care doresc pot citi cartea Abkariyyât a lui Mahmud Akkad). Dar sufletul său, curat ca al îngerilor, nu s-a agățat niciodată de toate acestea; a rămas mereu în spatele Îndrumătorului său, tremurând și confruntându-se cu sine, considerându-se un simplu om. Și, în timp ce se cerceta pe sine, parcă toate aceste fapte uriașe și izbânzi ce ar fi cerut eforturi de secole dispăreau din mintea lui.
Ah, de-ar putea și aceste reflecții să însemne ceva pentru conducătorii egoiști ai acestui veac, care fac dintr-o muscă un elefant! Dar vai, rătăciții zilelor noastre nu le-au văzut niciodată și nici nu au dorit vreodată să le vadă. Dragostea de lume i-a orbit și i-a asurzit… viețile lor se petrec în coridoarele înguste ale trupului și animalității… sunt complet străini de viața inimii și a spiritului. Trezirea unor astfel de oameni rămâne doar la voia unui har divin special. Din îndurarea lui Dumnezeu nu se pierde niciodată speranța, dar neuronii minții nu pot spune acum un „da” ferm acestei speranțe. De aceea, las această trezire și atenționare în seama acelui har special și închei cu o virgulă acest subiect, pentru a trece la o altă personalitate monumentală.
[1] Bukhârî, Daavât 16.
