Faptul ca omul să se citească pe sine însuși prin reflecție și meditație serioasă, să se evalueze corect și, prin aceasta, să-L cunoască pe Unicul Adevăr și să se îndrepte spre El, este o cale și o metodă vitală. Cu o asemenea perspectivă și cu credința și cunoașterea ce îi sunt dăruite prin această perspectivă, omul înțelege de ce a fost creat, ce i se cere și ce se așteaptă de la el, precum și ce anume transmit glasurile profeților conștiințelor noastre; începe să silabisească locul și poziția sa în existență; pas cu pas, etapă cu etapă, își îndreaptă întreaga ființă către sanctuar; și, prin înțelegerea rostului creației sale, se lasă purtat de torentul ce îl va duce spre Țelul Țelurilor. Mergând pe aceste căi interioare ale descoperirii, el pricepe că adâncimile materiale și spirituale sunt chei tainice ale misterului existenței. La fiecare deschidere către profunzimile ființei, primește chemări diferite, mesaje de invitație din adâncuri; cu gândul unui călător spre infinit, întoarce spatele tuturor lucrurilor trecătoare și pieritoare; ridică seră după seră împotriva descompunerilor; și își supune sinele unor interogații: cum să trăiască, cum să se comporte… Se trece prin diferite analize; își amplifică tensiunile metafizice prin sinteze noi; și, în ochii celor care privesc, se arată ca un model de urmat („muktedâ bih”); trezește pe cei adormiți cu cântece de zori și îi îndreaptă spre Dumnezeu pe cei care au reușit să se curețe de mândrie, trufie și vanitate.
În schimb, există și spirite blocate, ce nu s-au putut descoperi pe sine, și oameni care amestecă a privi cu a vedea. Aceștia nu aud cum întreaga existență răsună prin limbajul tainic al lucrurilor; nu știu locul lor unic în univers; își astupă mereu urechile la glasurile și cântecele metafizice; își duc viața ca niște orbi și surzi și nu pricep că fiecare literă a existenței strigă „El!” și către El arată. Lipsiți de aceste simțiri și emoții, acești nenorociți stau și se ridică asemenea unor cadavre vii; și o fac mereu înăbușindu-și suspinele născute din contradicțiile în care se învârt.
Și totuși, cunoașterea lucrurilor ce așteaptă să fie luminate și dezvoltate trece prin descoperirea de sine a omului, prin înțelegerea, prin analize și sinteze repetate, a adevăratei naturi a lucrurilor și întâmplărilor. Prin aceste analize și sinteze, mintea, sufletul și celelalte facultăți interioare devin fiecare câte o lentilă; trezesc în om dorința de a spune mereu „Mai mult! Și mai mult!” și îl îndreaptă spre drumul găsirii a ceea ce caută. Și vine o zi în care, pentru această căutare neîncetată, din belșugul grației divine i se vor dărui atâtea și atâtea! Atunci se va arăta, ca o flacără, adevărul: „Cel ce se cunoaște pe sine începe să Mă cunoască; cel ce Mă caută neapărat Mă va găsi.” Iar acesta este de fapt rostul de a fi înzestrat cu „cea mai frumoasă alcătuire” (ahsen-i takvîm).
Dimpotrivă, cel care nu se cunoaște pe sine în raport cu poziția sa înaintea lui Dumnezeu trăiește mereu rătăciri și contradicții ale gândirii; își petrece viața asemenea ființelor de jos; mănâncă, bea, lenevește, dormitează. Și, inevitabil, nu se poate elibera de stresul de a fi într-o zi nimicit, topit; trăiește neliniști peste neliniști; fuge de sine prin jocuri, distracții, beții, prin diverse metode de anesteziere; și irosește capitalul vieții fără a câștiga nimic. Iar la sorocul său, când se stinge candela vieții, se află în brațele acelui trist sfârșit de care s-a temut și cutremurat toată viața.
Astăzi, numărul acelor robi neeliberabili ai patimilor, care și-au pierdut mințile și au intrat cu totul sub conducerea diavolului, este fără număr; precum și al celor ce își ridică pânzele pe valurile răzvrătirii. Cu biciul dorințelor peste cap, cu mintea plină de gânduri murdare, trăind cu simțuri trupești și animale – câți sunt! Nenumărați sunt cei care, împotriva inimii și sufletului, aplaudă răul, fac plecăciuni în fața nedreptății, au mințile paralizate, inimile date diavolului, simțirile cerești distruse și toate valorile care fac omul om, desfăcute fir cu fir și aruncate.
„Rușinea a dispărut, și ce vălul subțire acoperea odinioară…
Credincioșia s-a dus, respectul pentru legământ nu există, cuvântul dat nu are sens;
Minciuna este monedă curentă, trădarea obicei peste tot, adevărul necunoscut;
Ce fiori, o, Doamne, ce cumplită răsturnare s-a produs:
N-a mai rămas nici credință, nici credință vie – religia ruină, credința nălucă!
Să clocotească mândriile, dar conștiințele să amuțească;
Cât timp această destrămare morală merge, independență nu va rămâne!” (Mehmet Akif)
Aceste versuri parcă, sau mai degrabă chiar, descriu prăbușirile interioare de pretutindeni. Mulțimile, inconștiente de poziția lor, se întrec cu cei de jos; numărul celor care nu dau importanță rostului existenței îl știe doar Dumnezeu. Cei mai mulți nu se cunosc nici măcar pe ei înșiși; minți celebre își petrec nopțile și zilele amestecând prezentul cu viitorul; nimeni nu are răbdare să priceapă taina și sensul lucrurilor și existenței. Zeci de mii, sute de mii au uitat cu totul de darul „celei mai frumoase alcătuiri” și trăiesc fără frâu. Cei care își pot silabisi sinele și locul în existență sunt extrem de puțini; iar cei ce trăiesc cu spatele întors la ușa pe unde vin adierile vieții – jalnică stare! Mințile multora sunt închise doar la prezent și, ademeniți de ce pot câștiga, aleargă spre un viitor nimicitor. În mulțimi, în mare parte, nu mai există gând de viață lăuntrică și spirituală. Tabloul nu poate fi zugrăvit pe deplin, dar câteva trăsături ale situației jalnice a acestor nefericiți care au pierdut „legătura cea trainică” (urve-i vüskâ) ar fi de ajuns; restul este încredințat paginilor rușinoase ale istoriei.
Nu încape îndoială că așteptarea unui bine din partea unora ca aceștia ar fi o prostie. Iar cei ce așteaptă ceva de la ei sunt, la rândul lor, foarte mulți – suficienți cât să fure speranța. Minciuna, prezentată în haina adevărului, și-a ridicat cortul în toate inimile. Cei de la care s-ar fi așteptat să fie glas al adevărului și să-l explice sunt elite formale și negustori de religie cu suflete grosolane, care și-au înghițit limbile în vârtejul muțeniei și, în loc să stea împotriva falsului, îi fac jocul. Piesele de teatru prezentate sub chip de adevăr și care transformă masele în turme sunt de o așa natură încât ar face să se rușineze chiar și diavolii.
Toate aceste lucruri negative au început într-o epocă blestemată în care societatea, societățile și-au pierdut adevărata identitate; iar norocul sau nenorocul nostru este că în vremea noastră au crescut ca plopii. Și se pare că vor continua până în clipa când, în lăuntrul și în afara noastră, ne vom întoarce la a fi noi înșine; până în ziua binecuvântată când natura umană va fi citită și evaluată corect cu întreaga sa anatomie materială și spirituală; când lucrurile și întâmplările vor fi supuse din nou unei analize integrale; când șansele irosite una după alta vor fi recuperate; când rupturile de secole vor fi cârpite cu petice potrivite; și când va fi trăit și făcut să se trăiască un nou capitol al renașterii.
