Prima treaptă a acelui binecuvântat „ba‘sü ba‘de’l-mevt” (înviere după moarte) în această privință ține de realizarea relației dintre Dumnezeu și creatură; de stabilirea corectă a locului nostru în existență ca oameni; de citirea fără greș a naturii umane ca pe un rezumat și folosirea ei ca o lentilă, ca un observator pentru contemplarea cosmosului; de analizarea iară și iară a lucrurilor și a întâmplărilor. Odată cu realizarea acestor aspecte, prin atingerea unei stări de renaștere, prin identificarea corectă a sanctuarului pe care îl avem în spatele nostru și prin contemplarea Ka‘bei adevărului, estompată de fum și ceață în piepturile noastre, vom deveni apți pentru unitate de direcție și solidaritate, sub titlul de „unitate a qiblei”. Și, socotind aceasta o chemare și o rugă către ajutorul divin, vom spune din inimă „vai, ajutor!” și vom încerca să visăm adevărata noastră poziție – și trebuie să o facem.
Gândirea sistematică, privirea conică, chestionarea încă o dată a lucrurilor știute, eliberarea de influența imitației oarbe, călcarea în picioare a mândriei, trufiei, vanității, egoismului – toate acestea sunt principii indispensabile în această renaștere. Cei care se ridică și se așază spunând mereu „eu”, cei atinși de boala și febra trufiei, cei care nu se pot depăși pe sine, cei care își întunecă orizonturile așteptând aplauze și aprecieri, cei care, pentru interese și beneficii, se agață de suflete decăzute și le fac jocurile – pentru aceștia este imposibil să fie ei înșiși, iar așteptarea de la ei este zadarnică. Căci toate aceste trăsături sunt boli nevindecabile care orbesc ochiul, asurzesc urechea și transformă inima într-o bucată respingătoare de carne; vindecarea lor ține doar de împlinirea cuvenită a voinței și de un ajutor special venit de sus. Dacă un asemenea efort din partea lor și o asemenea grație din partea lui Dumnezeu nu vin în ajutor, aceste boli spirituale, agățate de anatomia lăuntrică a omului, nu-și vor lua mâna de pe gâtul lui nici în mormânt, nici mai departe. Astfel de oameni, în ciuda tuturor căilor de renaștere, vor rămâne blocați în cercurile vicioase, vor aluneca în neant în privința vieții lor lăuntrice și spirituale și, prin deformări succesive, vor coborî la nivelul celor mai inferioare făpturi.
Soarta aceasta rea a acestei capodopere create „în cea mai frumoasă alcătuire” (ahsen-i takvîm), care deține un potențial ce ar stârni invidia îngerilor, va fi de a provoca dezgust chiar și demonilor, în ciuda superiorității sale asupra spiritelor. Astfel de oameni, neștiutori de sine, de darurile lor și de poziția lor înaintea lui Dumnezeu, nu doar că se înjosesc pe ei înșiși, ci, prin degradarea naturii lor elevate, vor fi pomeniți cu blestem de către locuitorii cerului și ai pământului. Da, aceasta este consecința necunoașterii locului și valorii înaintea lui Dumnezeu și a disprețuirii de sine. Ce frumos a exprimat poetul nostru național natura umană:
„Nu ești încă conștient de propria-ți ființă,
Și tot spui: ‘Sunt o făptură măruntă!’ O, om, de-ai ști!
Esența ta e chiar mai înaltă decât a îngerilor,
Lumile sunt ascunse în tine, universurile se adună în tine.”
Totuși, pentru ca aceasta să fie cunoscută, este nevoie de o privire cuprinzătoare, de a vedea și a evalua totul în adevărata sa natură, de reflecție, meditație și contemplație adâncă. Doar prin aceste căi și metode omul se poate citi corect pe sine; și, cu adâncimea gândirii, își poate ridica cortul până la culmile celor „aleși dintre cei buni” (Mustafeyne’l-Ahyâr); și se poate elibera dintr-o dată de lume și ce este în ea, de podoabele și strălucirile ei. Apoi își întinde aripile ca porumbeii și zboară spre cerurile infinitului; se apleacă spre contemplarea propriei lumi lăuntrice în profunzimile ei specifice; începe să citească sufletul său dumnezeiesc cu culorile și desenele sale orbitoare; se aruncă, rând pe rând, în meditația asupra rostului său existențial; aruncă de pe umeri povara ego-ului; spune „Dumnezeu” și merge în direcția depășirii propriei distanțe; și, cu primirea sufletelor angelice, ajunge la astfel de culmi inaccesibile, încât scuipă în fața feței murdare a oricărei străluciri și fasturi lumești; trăiește sărbătorile descoperirii de sine și bea, cu înghițituri, potire pline de apă a paradisului din revărsările teofaniilor divine. Uneori se leagănă ca chiparoșii în adierile dragostei și dorului; alteori, ca privighetorile ce cântă în ramuri, oferă celor din jur cântece amețitoare. Se șterg din ochii săi nu doar falsele frumuseți ale lumii, ci chiar și hurii și ghilmanii raiului, palatele și palatele lor, mierea și smântâna lor; zi și noapte spune „El!” și, cu graiul lui Yunus, suspină: „Am nevoie doar de Tine.”
Toate acestea nu le înțeleg cei care suspină „lumea, lumea!”, cei care nu se pot desprinde de podoabele și ornamentele acestei lumi înșelătoare, cei care, prin iluzii de nemurire și prin dorințe nesfârșite, ignoră viața de apoi și ridică palate peste palate, cei care își ipotechează mintea și inima pe vile și flote. Îmi vine să le spun tuturor acestora „rușine!”, dar, pentru a evita murdărirea exprimării, las ceea ce ar trebui spus paginilor murdare ale istoriei și pun punct aici; pun punct, căci călăreții luminii așteaptă alte lucruri. Da, ei, cu torțele luminii în mâini, sunt pe urmele razelor de ziuă. Lăsați sufletele întunecate să rămână captive în spiralelor întunericului; ei însă rostesc:
„Dumnezeu face ca răul să devină bine,
Nu socoti că va fi altfel;
Cel înțelept privește și înțelege,
Să vedem ce face Domnul,
Orice face, bine face!..” (Ibrahim Hakkı)
Și, în cor, silabisesc atingerea atmosferei încredințării totale lui Dumnezeu.
