Întrebare: Sufletele devotate se bucură de ocazia (Sărbătoarea) Sacrificiului, care este un mijloc de a se apropia de Dumnezeu, și merg în diferite colțuri ale lumii, în special în regiuni sărace precum Africa, și clădesc punți între inimi. Ați putea să ne împărtășiți gândurile dumneavoastră cu privire la astfel de activități din timpul Sărbătorii Sacrificiului și să ne oferiți câteva recomandări pentru a le îmbunătăți?
Răspuns: Totul începe cu un obiectiv mărunt ca punct de plecare. Cei care vin mai târziu oferă sprijin, își asumă această sarcină, găsesc noi căi și metode și generează alternative diferite. Asta s-a întâmplat cu sacrificiile din Turcia. Dacă înainte oamenii obișnuiau să își aducă sacrificiile ca responsabilitate individuală și împărțeau carnea cu cei apropiați, au început apoi să o împartă cu oameni din alte regiuni ale țării lor și apoi cu oameni din diferite regiuni ale lumii; în cele din urmă, a devenit un instrument important prin care inimile oamenilor au devenit mai calde.
Sacrificiul și virtutea altruismului
La începutul celui de-al doilea capitol al Coranului, Dumnezeu Cel Atotputernic îi menționează pe: „Cei care cred în cele nevăzute și plinesc Rugăciunea [As-Salat] și din ceea ce le-am dăruit fac milostenie.” (al-Baqara 2:3) și subliniază că El este adevăratul stăpân al tuturor lucrurilor, iar noi, oamenii, suntem prezenți doar temporar. Cu alte cuvinte, „El” este adevăratul Întreținător a lucrurilor cu care noi îi întreținem în aparență pe cei nevoiași. Prin faptul că afirmă că „Noi” am întreținut, El ne amintește, de asemenea, că nu trebuie să ne îngrijorăm că am putea sărăci cheltuind în numele lui Dumnezeu. Acest lucru este declarat în mod explicit într-un alt verset: „Ci Allah este Întreținătorul [Ar-Razzaq], Stăpânul puterii, Cel Statornic [Al-Matin].” (Adh-Dhariyat 51:58). De fapt, a împărți cu alții bunurile – fie că este vorba de milostenie sau de sacrificiu – reprezintă minimul problemei. ( Cu alte cuvinte, dacă neglijați să faceți chiar și atât, cu greu puteți fi numiți credincioși). Un alt verset indică gradul maxim după cum urmează: „nu au avut în piepturile lor nici o supărare pentru ceea ce li s-a dat lor, ci i-au preferat pe ei lor înșiși, chiar dacă ei erau în nevoie.” (Al-Hașr 59:9). Oamenii care acționează în spiritul acesta vor folosi tot ceea ce dețin, cum ar fi timpul, posibilitățile, cunoștințele, înțelepciunea, norocul, orizonturile de gândire sau tot ceea ce le-a dat Dumnezeu, în folosul omenirii până la cel mai înalt nivel; ei vor împărți cu alții tot ceea ce este în mâinile lor.
În timpul sărbătorii religioase, musulmanii vor cuceri inimile datorită generozității lor și vor împărți cu alții carnea jertfită. După cum se afirmă într-un hadis, în Ziua Judecății, Dumnezeu Cel Atotputernic va transforma animalele sacrificate în armăsari pentru a fi folosiți de cei care le-au oferit, într-un moment în care aceștia au mare nevoie de ajutor.[1] În fața unei astfel de situații, oamenii se vor umple de admirație și uimire, întrebându-se: „Pe care ar trebui să-l încalec?”
Un alt hadis le cere tuturor celor care își permit să aducă o jertfă: „Cel care are mijloacele de a oferi o jertfă, dar nu o face, să nu se apropie de locul nostru de rugăciune!”[2] Întrucât acest hadis transmite un mesaj intimidant pentru cei care refuză să ofere o jertfă, învățații școlii Hanafi au hotărât că este wajib (necesar) să oferi o jertfă.[3] Așa cum este obligatoriu să se dea Zakah pentru toți cei care sunt suficient de bogați, este la fel de necesar pentru cei care își permit, să se ofere o jertfă. Având în vedere că este un act de închinare wajib, fiecare credincios ar trebui să îndeplinească această responsabilitate. Nimeni nu își dorește să primească vorbele: „Să nu se apropie de locul nostru de rugăciune!”.
Condiția „cel care are mijloacele” sugerează că există persoane în societate care nu-și pot permite; în această situație, cei care au mijloacele nu vor uita faptul că trebuie să-i sprijine pe cei mai săraci care au dreptul să beneficieze de pe urma bogăției lor.
Un alt verset încurajează dăruirea din lucrurile pe care oamenii le iubesc: „Voi nu veți ajunge la [adevărata] evlavie decât dacă veți face daruri din ceea ce vă este drag” (‘Al-’Imran 3:92). Atunci ar fi bine să se aleagă animalul de jertfă, care va deveni un armăsar pe drumul spre Paradis, dintre cele viguroase. Regulile religioase privind oferirea jertfei impun deja ca animalul să fie sănătos, fără defecte cum ar fi un corn rupt sau alte lucruri asemănătoare. Tot ceea ce facem aici ne va fi arătat în Lumea de Dincolo reflectat în adevăratul său chip. Cum nu putem ști cum vor fi lucrurile în lumea de dincolo, nu ne putem da seama cu adevărat cum se vor întoarce ele la noi. Cine știe, poate că vor apărea sub forma unui avion, a unei nave, a unei bărci sau a unui cal frumos. Dacă privim problema luând în considerare imensitatea harului lui Dumnezeu și sinceritatea promisiunilor Sale, putem spune că ele se vor întoarce cu siguranță la noi într-un fel sau altul.
Conform unei relatări a mamei noastre Aisha, Trimisul lui Dumnezeu a împărțit două treimi din animalul pe care l-a sacrificat săracilor și a păstrat o treime pentru familia sa.[4] Acesta este criteriul pentru cel care dorește să împartă carnea urmând exemplul nobilului Profet. Cu toate acestea, dacă există animale diferite pentru diferiți membri ai familiei, atunci se poate urma și un alt model. De exemplu, unul dintre animale, jumătate din el sau o treime poate fi păstrat pentru familie, iar restul poate fi împărțit. Astfel, membrii familiei – care vor dori bineînțeles să guste din carne – își vor primi partea lor, vor da o mână de ajutor celor care au mare nevoie și vor ridica punți de iubire și compasiune între diferitele categorii și societăți.
Sădirea calităților nobile în noi
Așa cum am spus la început, locuitorii din Turcia obișnuiau să își sacrifice animalele, să lase o parte din carne acasă și să împartă restul cu vecinii. A existat un moment în care sacrificiile deveniseră mijloace de ajutorare a nevoiașilor aflați la mare distanță, iar cei care își puteau permite promiteau să facă ceea ce se cuvenea. Unii dintre acești oameni generoși nu s-au mulțumit să ofere o singură jertfă; unii dintre ei au donat două, trei și chiar zece, douăzeci sau treizeci de jertfe. Acesta a fost un semn al faptului că acei oameni aveau sădită în ei o fire nobilă, precum și sentimentul și gândul de a dărui. În plus, a face acest lucru în mod deschis servea drept încurajare pentru ca și alte persoane să li se alăture. Astfel, sacrificiile erau o formă de sprijin pentru cei săraci din diferite regiuni ale țării. După ce au văzut că a funcționat la scară mică, au hotărât să încerce, prin harul lui Dumnezeu, la scară mai mare; astfel, ceea ce a început ca o acțiune mică în centru a devenit uriașă la periferie. Aceste suflete altruiste au vizitat aproape toate țările din Africa, întrucât sărăcia cruntă este un fenomen foarte răspândit în acea regiune. Oamenii care trăiesc acolo probabil că nu pot mânca carne nici măcar o dată pe an. Așa că acești oameni altruiști care știau asta au început să doneze din jertfele lor și să le ducă în acele locuri.
Nu a fost vorba doar de Africa. Ei aduceau daruri în diferite părți ale lumii și distribuiau carnea oamenilor de acolo. Un astfel de gest era foarte captivant pentru oameni din culturi și mentalități diferite. Oferirea cărnurilor de sacrificiu acelor oameni – sub formă gătită sau crudă – era ceva complet nou pentru ei. Ei nu aveau un astfel de obicei în lumea lor; în țările în care oamenii nu oferă o cană de ceai fără să se asigure că vor primi două la schimb, această abordare era o noutate. Astfel, oamenii au recunoscut valorile deosebite care îi vizau. Au fost martori la generozitatea Islamului, la generozitatea musulmanilor, la spiritul de altruism și de a-i lăsa pe alții să mănânce în detrimentul propriei persoane. În consecință, au început să simtă căldură și dragoste față de dinamica fundamentală din spatele acestei filosofii. În opinia mea, astfel de activități sunt factori importanți în ceea ce privește construirea unor punți de iubire și dialog între diferite culturi într-o lume în curs de globalizare. Activitățile desfășurate în această direcție au ajuns la un anumit nivel. Având în vedere că lipsa inițiativei de a îmbunătăți ceea ce avem la dispoziție este o formă de letargie, idealul nostru ar trebui să fie acela de a continua să tindem în permanență către obiective mai înalte.[5]
Un alt aspect al problemei este faptul că ar fi bine ca în fiecare an să aduceți un suflu nou activităților pe care le desfășurați, completându-le cu noi nuanțe și modele. De exemplu, pe lângă împărțirea de carne, puteți colecta haine și alte lucruri pe care oamenii nu le folosesc, le depozitați în spații pe care le găsiți disponibile, iar apoi le împărțiți celor săraci. În anumite zone din țările în care merg voluntarii, oamenii nu au nici măcar o haină care să arate decent. Vedeți zgârie-nori într-o parte, și barăci sărăcăcioase în cealaltă. Există țări în Africa care sunt atât de sărace încât orice ajutor, cât de mic, va însemna foarte mult pentru cei nevoiași. În concluzie, ar trebui să căutați noi modalități de a-i face pe oameni fericiți, găsind noi nuanțe și profunzimi pentru faptele voastre de bunătate. Fețele lor zâmbitoare ne vor face și pe noi să zâmbim cu satisfacție. Nici nu știm cum ne sunt oferite binecuvântările lui Dumnezeu și ce alte uși ale bunătății deschide El ca urmare a acestor eforturi. De aceea, dacă schimbăm puțin formatul și aducem de fiecare dată puțină originalitate, ar trebui să sporim fără încetare dragostea în inimi. Dumnezeu știe restul. Urmând abordarea lui Bediüzzaman, îndeplinim ceea ce ni se oferă și nu încercăm să ne amestecăm în planurile Domnului nostru.[6]
Surprizele care se nasc din sacrificii
De fapt, căutarea apropierii de Dumnezeu în toate actele de închinare, spunând „O, Doamne, am făcut acest lucru doar pentru Tine” și nutrind același sentiment lăuntric trebuie să fie fundamentul acțiunilor noastre. Este necesar să ne conducem viața în spiritul acestui gând. Din această perspectivă, în timp ce desfășurăm actul de închinare prin sacrificiu, trebuie să ne păstrăm puritatea intenției, pe care o descriem ca fiind „ceea ce inima intenționează să facă”. Trebuie să fim atât de sinceri încât să spunem: „O, Dumnezeule, mi-ai cerut să sacrific un animal, iar eu îndeplinesc porunca. Dacă mi-ai fi poruncit să mă sacrific în locul lui, aș fi făcut-o cu plăcere. Dacă este nevoie să dăruiesc de dragul credinței, castității, persoanei, proprietății și țării mele, sunt gata și pentru asta”. Cu alte cuvinte, atunci când dăruim din bunurile proprii, de care nu dorim deloc să ne despărțim, este necesar să ne amintim de alte lucruri pe care le putem dărui și să ne arătăm supunerea față de poruncile Divine. De fapt, situația Profetului Avraam și a fiului său Ismail arată că ei au înțeles esența secretului închinării și al supunerii față de porunci: „Și când s-au supus amândoi (voinței lui Allah) și l-a întins pe el pe o tâmplă” (As-Saffat 37:103).
Dacă un credincios începe închinarea prin sacrificii cu o astfel de intenție corectă, atunci toate actele sale vor fi considerate drept închinare, iar alte lucruri făcute de dragul acestei fapte bune se vor întoarce la acea persoană sub formă de răsplată pentru Viața de Apoi. Cu alte cuvinte, cumpărarea unui animal de la piață, legarea lui undeva, hrănirea lui, îngrijirea lui pentru o anumită perioadă de timp dacă este cazul, transportarea lui cu mașina la abator și apoi împărțirea cărnii… în scurt timp, totul va fi inclus în istoricul faptelor bune ale credinciosului. Pe de altă parte, respectarea poruncilor în ciuda piedicilor care vă fac să vă fie milă de animal, cum ar fi împotrivirea, vărsarea sângelui și altele asemenea, vă va aduce răsplată în plus, ca urmare a supunerii voastre conștiente față de poruncă.
E posibil să credeți că aceste lucruri pe care le faceți sunt neimportante. Totuși, atunci când adevărul lor ne va fi revelat în Viața de Apoi, ele ne vor face să rostim cu surprindere: „O, Doamne, cât de generos ești! Ai luat acele lucruri mici, le-ai făcut să răsară, să înflorească, să se transforme, să devină veșnice, iar acum ni le oferi nouă!” Din acest punct de vedere, o persoană ar trebui să împlinească închinarea prin sacrificiu având în inimă îmbelșugare și mulțumire lăuntrică. Următorul verset ilustrează, de asemenea, acest aspect: „Nu vor ajunge la Allah carnea și sângele lor, ci va ajunge la El evlavia voastră” (Al-Hajj 22:37).Următorul verset ilustrează, de asemenea, acest aspect: „(Țineți minte că) nici carnea lor, nici sângele lor nu ajung la Dumnezeu, ci doar pietatea și conștiința lui Dumnezeu ajung la El de la voi” (al- Hajj 22:37). Dacă o persoană se închină așa cum e descris, considerând că este un mijloc de legătură cu Dumnezeu Cel Atotputernic și păstrând astfel de gânduri în inimă, atunci ea va cunoaște bogății și surprize dintre cele mai felurite în lumea cealaltă.
[1] Kanzu’l-Ummal, 5/88, 1274
[2] Sunan ibn Majah, Adahi, 2
[3] As-Sarahsi, Al-Mabsut, 12/8; Al-Marghinani, Al-Hidaya, 4/70; İbn Nujaym, Al- Bahru’r-Raik, 8/197
[4] Sahih Muslim, Adahi, 28; Sunan Abu Dawud, Dahaya 9, 10
[5] „… a te mulțumi cu ceea ce ai deja nu este o mulțumire de dorit; mai degrabă, este o lipsă a efortului necesar.” Nursi, The Words, p. 749
[6] Nursi, The Gleams, p. 180
