Întrebare: Care este perspectiva islamică asupra sinuciderii, care a devenit un dezastru social în zilele noastre? Care sunt motivele principale care împing o persoană spre sinucidere?
Răspuns: Chiar dacă în Coran nu se găsește o afirmație explicită, putem spune că interdicția de a lua viața este valabilă și în cazul în care o persoană își ia propria viață. Uciderea propriei persoane este tot crimă după cum și uciderea altei persoane este crimă. Dumnezeu Cel Atotputernic consideră că a lua o viață echivalează cu uciderea întregii omeniri: „…cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ, este ca și când i-ar ucide pe toți oamenii” (Al-Ma’ida 5:32). Într-adevăr, viața umană se numără printre cele cinci elemente fundamentale pe care oamenii sunt responsabili să le ocrotească.[1] Se poate spune chiar – așa cum subliniază în mod sistematic Shatibi în lucrarea sa Muwafaqat – că întreaga lege islamică se bazează pe aceste cinci elemente fundamentale ale ocrotirii vieții, religiei, proprietății, sănătății mintale și a urmașilor unei persoane. Ocrotirea vieții este cea mai importantă dintre aceste elemente vitale. Ocrotirea propriei vieți este atât de importantă încât unei persoane agresate i se permite să îl rănească pe agresor în legitimă apărare.
Încălcarea încrederii
Viața umană constituie o importantă încredere primită de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, la fel cum credința este o încredere acordată de Dumnezeu în numele slujirii religiei, binecuvântarea vieții, care face toate acestea posibile, este și ea o astfel de încredere. Prin urmare, faptul că o persoană își ia viața în mod voit presupune distrugerea acestei înzestrări divine prin care oamenii sunt însărcinați să îndeplinească anumite responsabilități.
Oamenii vin în această lume asemenea soldaților recrutați într-o armată, pentru a-și asuma o responsabilitate. Ceea ce li se cere oamenilor este să aștepte cu răbdare până la momentul stabilit când vor fi chemați în prezența Divină. La fel cum un soldat care își părăsește regimentul fără o învoire semnată de comandantul său este considerat fugar, cel care își părăsește datoria vieții fără o poruncă Divină este considerat un fugar care merită pedepsit. Toate faptele bune pe care o persoană le-a făcut în timpul vieții sale vor fi irosite. De fapt, chiar și dorința ca Dumnezeu să pună capăt vieții cuiva din cauza anumitor suferințe este păcat; a exprima o astfel de dorință înseamnă a te răzvrăti împotriva sorții rânduite de Dumnezeu Cel Atotputernic. De aceea, cel care rostește din greșeală astfel de cuvinte de răzvrătire trebuie să caute iertarea Divină prin prosternare, ca și cum ar fi comis un păcat grav. Având în vedere că astfel de dorințe – mult mai puțin grave în comparație cu luarea propriei vieți – sunt atât de eronate, atunci sinuciderea constituie o lipsă de respect mult mai gravă față de Dumnezeu Cel Atotputernic, întrucât reprezintă o încercare de a interfera cu momentul renunțării la datorie fără a aștepta porunca lui Dumnezeu, autoritatea legitimă. Așa cum El este cel care trimite oamenii în lume, tot El trebuie să fie cel care îi trimite în lumea de dincolo. Niciunui om nu i se acordă dreptul de a interveni prin decizie proprie.
O persoană poate muri chiar și apărându-și în mod legitim viața, religia sau proprietatea. Chiar dacă poate părea că există o intervenție umană exterioară, aceasta este, de fapt, o formă de trecere în lumea de dincolo sub porunca Dumnezeului Cel Atotputernic. Mesagerul lui Dumnezeu a afirmat că cel care este ucis în timp ce își apără proprietatea, religia, viața sau familia este un martir.[2] Prin urmare, moartea în astfel de situații este o formă de retragere din slujire cu permisiunea Divină. Anumiți experți în jurisprudență islamică au considerat că un om care se sinucide este asemenea unei persoane care a renunțat la credință și, prin urmare, nu este îndreptățit să beneficieze de o rugăciune de înmormântare religioasă. Cu toate acestea, există și posibilitatea ca o persoană să se sinucidă în timpul unei stări temporare de nebunie. Având în vedere că persoanele aflate într-o astfel de stare nu sunt responsabile pentru acțiunile lor, rugăciunea de înmormântare poate fi oficiată ținând cont de acest aspect.
Uneori, suferințele îngrozitoare pot împinge pe cineva la sinucidere. Într-adevăr, un astfel de incident a avut loc în timpul Profetului binecuvântat. Un bărbat pe nume Quzman a fost rănit în timpul bătăliei de la Uhud. Pentru a pune capăt suferinței sale, acesta s-a sinucis sprijinindu-și greutatea corpului pe vârful sabiei sale. Văzând asta, Trimisul lui Dumnezeu a declarat că acel om este un locuitor al Focului iadului.[3] Imaginați-vă că a luptat alături de iubitul Profet pentru apărarea Medinei și a primit o lovitură fatală care l-ar fi transformat într-un martir, dar acest om nefericit a sfârșit învins pentru că nu a avut răbdare în fața suferinței. Fără să aștepte decretul Divin, el s-a judecat singur și astfel a ajuns să fie un locuitor al Focului iadului. Ceea ce trebuie să facă un credincios, însă, este să dea dovadă de răbdare în astfel de momente de necaz. El trebuie să rămână răbdător în fața tuturor necazurilor, până când este chemat de voința Divină. Cu alte cuvinte, trebuie să împlinească voia lui Dumnezeu chiar și în timp ce moare.
Porunca „O, voi cei care credeți! Fiți cu frică de Allah, așa cum se cuvine să fie frica de El și să nu vă săvârșiți din viață decât fiind musulmani!” (‘Al-’Imran 3:102) sugerează, de asemenea, că oamenii nu ar trebui să-și pună capăt propriei vieți. Cu toate acestea, sinuciderea este o consecință a nesupunerii față de Dumnezeu și este contrară acestei porunci. În plus, la fel cum a te omorî înseamnă a distruge un întreg trecut, sinuciderea înseamnă și a pune capăt propriei vieți într-un mod foarte sinistru.
Crimă în masă: Atentatele sinucigașe
Există încă o formă de sinucidere numită „atentat sinucigaș” care a început mai întâi în Occident și apoi, din păcate, a apărut și în unele țări musulmane. Cei care comit acest act încearcă să îl justifice afirmând că este o sinucidere cu rost. Cu alte cuvinte, prin aceste atentate la care se supun de dragul ideologiilor lor, ei pretind că atribuie un sens și o valoare pozitivă sinuciderii, ca și cum ar fi posibil să își protejeze religia prin acest gest. Însă, atunci când cercetăm adevărul, observăm că astfel de atentate sinucigașe nu sunt cu nimic diferite de sinuciderea pe care am menționat-o anterior.
Atentatele sinucigașe pot fi percepute chiar ca o formă de crimă, deoarece, pe lângă faptul că acei criminali nepăsători care nu au nimic de-a face cu umanitatea și care nu au nicio idee despre adevăratul spirit al islamului merg în iad cu capul înainte sinucigându-se, ei omoară totodată foarte mulți oameni nevinovați. Prin urmare, la fel cum vor fi trași la răspundere în Ziua Judecății pentru că și-au luat propria viață, vor fi trași la răspundere și pentru oamenii pe care i-au ucis – pentru fiecare victimă în parte, fie copil, femeie, bărbat, musulman sau nemusulman.
În islam, legile și doctrinele definesc în mod explicit actele care sunt permise pe timp de pace și pe timp de război. Nimeni nu poate declara un război sau nu poate hotărî să ucidă o altă persoană de unul singur și nimeni nu are dreptul să ucidă copii, femei sau bătrâni din tabăra adversă în timpul bătăliei. În aceste condiții, atentatele sinucigașe sau alte acte de terorism similare nu pot fi niciodată acceptate de islam. Pentru a face lumină în această privință, ne bazăm pe afirmația nobilului Profet conform căreia un om nu comite adulter dacă este credincios, nu bea vin dacă este credincios, nu fură dacă este credincios și nu comite crime dacă este credincios.[4] Din acest hadith înțelegem că un criminal nu este credincios dacă comite o crimă. Cu alte cuvinte, o persoană care comite aceste păcate nu poate fi numită musulman din perspectiva stării, intențiilor și planurilor sale în timp ce le comite. Dacă le analizați caracterul manifestat în acele momente, ceea ce veți descoperi nu este portretul unui musulman; într-adevăr, un astfel de caracter nu poate fi încadrat în cadrul islamic. De aceea, trebuie să subliniem încă o dată că o persoană care acționează ca un kamikaze și ucide oameni nevinovați, indiferent din ce țară sau grup religios provine, crima pe care o comite nu are absolut nimic de-a face cu a fi musulman. O persoană care ia atât de multe vieți nu poate fi salvată în lumea cealaltă. Bineînțeles, există oricând posibilitatea ca cel care comite aceste păcate grave[5] să se pocăiască și să ceară iertare de la Dumnezeu, iar Cel Atotputernic îi poate ierta păcatele.[6] În acest caz, Dumnezeu știe cum vor fi tratați în lumea de dincolo.
Pe de altă parte, este adevărat că astfel de crime pătează imaginea splendidă a islamului. Crimele, care sunt comise de cei care se prezintă ca fiind musulmani și se prefac că săvârșesc crime în numele religiei, sunt puse pe seama islamului în ochii oamenilor care nu cunosc învățăturile originare ale islamului. Prin urmare, credincioșilor le este foarte greu să schimbe această imagine falsă. Îndepărtarea din mintea oamenilor a acestei imagini negative va necesita un efort intens timp de mulți ani. De aceea, indiferent cine comite aceste atacuri sinucigașe, ele pot fi catalogate ca fiind de două ori mai rele sau, mai degrabă, o formă mult mai gravă de crimă. Niște oameni care nu erau foarte bine informați cu privire la învățăturile autentice ale islamului m-au întrebat odată: „Dragostea de a intra în Paradis este cea care îi împinge pe musulmani să devină teroriști sinucigași?” Le-am răspuns spunându-le: „Dacă acei oameni acționează pe baza unui astfel de motiv, atunci au o înțelegere greșită, căci o persoană care comite un astfel de atentat nu merge în Paradis, ci se duce cu capul înainte în focul iadului.”
În concluzie, aceste crime oribile cu denumirea de atacuri sinucigașe sunt mascate sub pretextul religiei, ceea ce amplifică dimensiunea fenomenului la cote mult mai periculoase. În această privință, permiteți-ne să subliniem încă o dată că, indiferent de motivul și metoda prin care este comisă o astfel de brutalitate, aceasta este un act condamnabil pe care Dumnezeu Cel Atotputernic îl detestă și cu care nu este de acord și care nu este în niciun caz în armonie cu islamul.
[1] Ash-Shatibi, Al-Muwafakat, 1/38, 2/10
[2] Sunan at-Tirmidhi, Diyat, 22; Sunan an-Nasa’i, Tahrimu’d-Dam, 23
[3] At-Tabari, Tarikhu’l-Umam wa’l-Muluk, 2/73
[4] Sunan an-Nasa’i, Qasama, 48–49; Qat’u’s-Sarik, 1; Abdurrazzak, Al-Musannaf, 7/415; İbn Abi Shayba, Al-Musannaf, 6/169
[5] An-Nisa 4:93; al-Maeda 5:32; Sahih al-Bukhari, Tafsir as-Surah (24), 5; Sahih Mus- lim, Tafsir, 16
[6] Al-Furqan 25:68–70
