Ne aflăm în ajunul unor mari și serioase transformări. Societatea se zbate dintr-o durere în alta și este la limita de a da naștere la ceva nou… De ani de zile, masele, îndepărtate de propria lor linie printr-o mie și una de paradoxuri, sunt profund îngrijorate și lipsite de speranță în privința viitorului. Inimile sunt sleite… mințile sunt sărace… inspirațiile sunt lipsite de farmec…
Într-o lume interioară atât de zdruncinată și într-un viitor împletit cu haos, masele dezorientate, cu sufletul la gură, își așteaptă alinarea pentru genunchii lor vlăguiți, și răcoarea pentru inimile lor aprinse. Pentru ele, cel mai vital lucru este să-și găsească trimisul în care și-au pus nădejdea vieții și fericirii, venind înaintea lor cu mesaje de credință și speranță.
Speranța este, înainte de toate, o chestiune de credință. Omul credincios este plin de speranță, iar speranța lui este proporțională cu credința sa. Din acest motiv, lucrările mari izvorâte dintr-o credință puternică sunt considerate miraculoase de unii. De fapt, atunci când speranța, hotărârea și voința pătrund într-o inimă plină de credință, sunt depășite normele omenești. Cei care nu ajung la acest nivel de viață interioară consideră toate acestea ieșite din comun.
Mai ales dacă omul și-a ales bine în ce să creadă și și-a legat inima de acel lucru, în lumea sa spirituală nu mai este loc pentru deznădejde, pesimism sau disperare.
Individul se realizează prin speranță; societatea renaște prin ea și intră pe un drum al dezvoltării. Din acest motiv, un individ care și-a pierdut speranța nu mai poate fi considerat viu, iar o societate lipsită de speranță poate fi considerată paralizată.
Speranța este descoperirea propriei ființe și conștientizarea puterii lăuntrice. Prin această conștientizare, omul stabilește o legătură cu Puterea Infinită dincolo de universuri și, astfel, atinge o forță și o capacitate capabilă de orice. Prin aceasta, firul devine soare; picătura, ocean; părticica, întreg; iar sufletul, suflul întregului univers.
Profetul Adam (as), într-o perioadă când cerul său se întunecase, hotărârea i se frânsese și sufletul îi ajunsese la marginea buzelor, s-a scuturat prin speranță, spunând: „Mi-am făcut nedreptate mie însumi”, și astfel a fost ridicat. Iar diavolul s-a zbatut în puroiul și sângele deznădejdii scurs din inima sa și, în cele din urmă, s-a înecat…
Fiecare om al inimii a pornit la drum cu o torță de speranță, înfruntând furtuni, luptând cu vijelii și valuri. Pentru unii, speranța a devenit un mugur de pe muntele Cudi, pentru alții, o grădină din Irem, sau un Yatrib care a devenit Medină. Fiecare erou al speranței din acest domeniu a fost, în același timp, un sfânt în ochii lui Dumnezeu și un stindard pentru oameni.
Un sclav berber care a fost animat de speranță și hotărâre a dus un nou renume până la Stâlpii lui Hercule și a devenit eroul legendar al unor ținuturi de dincolo de mări. Iar un tânăr conducător, care a devenit fulger prin speranță, a jucat cu veacurile și a ajuns la înălțimi pe care puțini oameni din istoria omenirii le-au atins.
Mai există și o stare epopeică a credinței și speranței în momentele în care totul pare pierdut, când poporul este încovoiat, iar mândria i-a fost frântă; cel care atinge această stare în funcție de tăria credinței sale, poate sfida universul; chiar dacă i s-ar destrăma viața de cincizeci de mii de ori, el continuă neclintit pe drumul său; arătând semne de viață în mijlocul morții, aduce suflare sufletelor moarte.
Cu speranță se străbat drumuri lungi; cu speranță se trec mări de sânge și puroi și doar cu speranță se ajunge la pace și ordine. Cei care sunt învinși în lumea speranței, sunt considerați învinși și în realitate. Câți nu sunt cei care au pornit cu îndrăzneală și demnitate la drum, dar din cauza slăbiciunii în credință și speranță, au rămas pe la jumătate? Un mic cutremur, o vijelie trecătoare, o revărsare de ape, le-a luat cu sine și hotărârea, și voința. Iar cei care și-au legat speranța de astfel de oameni și au căzut împreună cu ei în mlaștina deznădejdii, sunt cu adevărat o tragedie.
De fapt, nu este de mirare că cei care nu au descoperit adevărul și nu și-au lipit inima de el sunt așa. Cei care și-au legat speranța de ranguri, de poziții, de avere și s-au mângâiat cu lucruri trecătoare și sortite pieirii, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge inevitabil la dezamăgire.
Un suflet legat de o culoare care nu se ofilește, o lumină care nu se stinge și un soare care nu apune, are o noapte luminată ca zori de zi, iar ziua îi este colorată ca grădinile Raiului. Pe orizonturile acestor oameni, care nu cunosc întunericul, strălucesc sori, iar anotimpurile care se schimbă par o expoziție de peisaje fermecătoare ce se succed fără încetare. Sau sunt asemenea unor copaci falnici, cu trunchiul înălțat spre cer și cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, astfel încât nici gerul, nici grindina, nici viscolul și furtuna nu-i pot clinti. Aceste inimi, legate de veșnicie și pline de speranță, aduc roade din belșug, în orice anotimp: nu cunosc primăvară, vară, toamnă sau iarnă — ele vin mereu încărcate de fructe, împlinind așteptările cu acea măreție care le caracterizează.
Noi, ca întreg popor, avem nevoie, la fel de mult ca de pâine, apă sau aer, de astfel de îndrumători care nu cedează, nu renunță, care stăruie și nu cunosc deznădejdea. Cât despre cei care pornesc la drum cu entuziasm, dar când nu găsesc ceea ce căutau după voia lor, cad în disperare sau chiar se ceartă cu Creatorul — ei sunt departe de noi, și noi departe de ei, la ani-lumină. Totuși, mișcarea marelui cerc al sorții nu va funcționa niciodată după filosofia stricată sau geometria strâmbă a acestor nenorociți ai pământului…!
În aceste zile în care mii de muguri ai speranței zâmbesc și mii de semințe, sub pământ, așteaptă prima rază de căldură care să le trezească, trimitem urări de speranță inimilor lipsite de ea.
Fethullah Gülen, Sızıntı, anul II, nr. 23, decembrie 1980
