Suferința este singura cale pentru a atinge idealuri înalte și pentru a obține rezultate mărețe. Călătorul Adevărului se curăță de păcate prin suferință, se purifică și ajunge la esența sa. Acolo unde nu există suferință, nu poate fi vorba nici de maturizare, nici de contopire cu sufletul.
Suferința este tovarășul dureros, dar credincios, cu care omul dăruit Adevărului se va îmbrățișa la fiecare colț de drum. Drumurile lungi devin mai vii cu ea. Viața capătă sens prin ea, iar omul ajunge, doar prin ea, la conștiința și plăcerea de a trăi cu adevărat. Viața fără suferință este monotonă, drumurile fără ea sunt lipsite de culoare și obositoare, iar călătorii rătăciți pe aceste căi sunt niște nefericiți obosiți de viață.
Sufletul ajunge la desăvârșire prin suferință. Inima se dezvoltă prin suferință. Sufletele care n-au cunoscut suferința sunt crude, iar inimile lor sunt frânte, lipsite de aripi și de viață.
Suferința dă valoare muncii și celor dobândite prin efort. Ceea ce se obține fără suferință este ca o moștenire: vine fără osteneală și pleacă fără durere. Da, doar lucrurile câștigate cu mii de dureri sunt cele pentru care oamenii sunt gata să-și dea viața ca să le păstreze…
Un popor și o civilizație, dacă s-au născut sub îndrumarea unor mari suferinzi și martiri, vor fi sănătoase, stabile și promițătoare pentru viitor. Dimpotrivă, dacă s-au născut și s-au dezvoltat sub mâna celor care n-au plâns, n-au suspinat și n-au cunoscut durerea niciodată, sunt sortite pieirii și sunt lipsite de noroc.
De-a lungul istoriei, omul s-a regăsit pe sine uneori în îmbrățișarea plină de compasiune a celor care au suferit, alteori sub opresiunea și tirania asupritorilor. Dar el a gustat cele mai dulci clipe ale existenței sub aripa marilor suferinzi, care au trăit pentru alții. Acei suferinzi măreți care, plecând din ținutul Canaanului ca o flacără, s-au îndreptat spre Babilon; care au răsărit ca un soare în inima Siriei; care au intrat fără ezitare în flăcările iadului pentru cei pe care-i conduceau, arătând paradisul în focul lui Nimrod…
Acei mari suferinzi care, pentru a sufla viață într-un popor încremenit și mort sufletește, au țesut zeci de ani drumuri între Egipt și Sinai, care se umpleau pe muntele Sinai și se revărsau în Egipt; care, cu loviturile lor adânci, au învățat apa și pământul căi și rânduieli aparte…
Acei suferinzi care, pentru a trezi o societate complet materializată, oarbă la lumea spirituală, pentru a le arăta calea spre tărâmurile sufletului și pentru a reaprinde în inimi gândul vieții de apoi, nu s-au temut de pericolele ce roiau în jurul lor și au continuat să-și rostească lecțiile nobile; și, în timp ce cei josnici emiteau judecăți despre ei, au strigat cu hotărâre: „Spintecă-mi inima cu pumnalul! Numai să nu mă întorc din drum…”
Și, în cele din urmă, acei mari suferinzi care au purtat în sufletul lor, clipă de clipă, durerea tuturor celor care au suferit, care au înfruntat mii de necazuri, care s-au încordat în fiecare clipă și care, mereu în sudoare și sânge, se umpleau și se revărsau neîncetat…
Da, cei care au urmat în spatele acestor siluete mărețe, care au suferit, au gândit în durere și s-au topit precum o lumânare arzând, nu s-au înșelat niciodată și nu au fost niciodată dezamăgiți.
Ah, acei călăuze care nu înșală! Acele ființe cu suflete pure, cu inimi luminate, semețe ca piscurile, cu priviri adânci și suflete cutreierate de o mie și una de dureri! Cât de mult le ducem dorul, câtă sete avem de ele în aceste zile în care orizontul ni s-a întunecat, spinarea ni s-a frânt și suntem zdrobiți sub mii de greutăți!
Fiecare epocă ideală s-a ridicat și a fost încoronată pe umerii unor astfel de suferinzi și martiri. În mâinile celor care i-au înlocuit – cei care n-au cunoscut suferința și n-au văzut viața cu ochii durerii – acele epoci s-au prăbușit. Cei care și-au neglijat complet viața interioară, care au devenit sclavi ai poftelor trupești și au coborât pe drumul pierzaniei, acești oameni lipsiți de suferință…
Cei care au înroșit lumea de sânge și lacrimi după epoca fericirii au fost sufletele lipsite de suferință. Și în epocile ulterioare, în spatele tuturor brutalităților și cruzimilor din ce în ce mai mari, au fost tot aceștia. Cei care niciodată nu au răbdat foame sau sete pentru lucrurile în care credeau; cei care nu și-au părăsit niciodată casa sau țara; cei care n-au cunoscut cutremurele sau durerile inevitabile ale unei epoci — aceste suflete fără suferință… Oricum, ce sacrificiu poți aștepta de la astfel de suflete crude, care și-au petrecut viața în lături de materie și confort? Sacrificiul începe, înainte de orice, prin a învinge dorințele josnice ale eului și atinge desăvârșirea când cineva renunță la propria plăcere și fericire pentru binele societății. În lipsa acestora, orice pretins sacrificiu este o minciună aruncată în fața societății…
Ah, sufletul meu care nu cunoaște suferința, care nu iubește durerea! Sufletul meu bolnav, dependent și îndrăgostit de comoditate și tihnă! Sufletul meu care vrea să guste și să termine aici toate plăcerile și binecuvântările lumii de dincolo! Sufletul meu care nu permite nimănui să devină om desăvârșit și care nu cunoaște calea perfecțiunii! Sufletul meu care, cu gândul „ziua e aici, norii sunt pe munți”, se coboară în jos și nu poate percepe durerea plăcută a devenirii! Oare voi putea să-ți explic ce înalță suferința și cât de otrăvitor este confortul?
Fethullah Gülen, Sızıntı, anul III, nr. 36, ianuarie 1982
