A-ți consacra viața pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeu este o consecință a demnității „cea mai desăvârșită creație” (ahsen-i takvîm) din creație și, pentru cei care o pot face, este o cinste mai presus de orice cinste. Cei care, prin orice mijloc, ascuns sau la vedere, se străduiesc să-L facă cunoscut și iubit, cei care se frământă mereu pentru ca porțile inimilor să se deschidă către El și către Mesagerul Lui, Stăpânul Omenirii (Ruh-u Seyyid-il Enâm), cel care este mijlocul de neînșelat de a ajunge la El – aceștia, fie că își dau seama sau nu, sunt aplaudați de locuitorii Înaltei Adunări (Mele-i A’lâ). Cum să nu fie așa, de vreme ce acești călători ai drumului fac să fie iubiți de toți pe Cel iubit de ei, prin cel mai puternic argument: limbajul stării și al exemplului. Ei respiră mereu Adevărul și Îl fac iubit în toate locurile unde se deschid… și ajung astfel, treaptă cu treaptă, la acea iubire divină. Cuvintele Stăpânului Vorbirii: „Faceți-L pe Dumnezeu iubit de robii Săi, ca să vă iubească și El pe voi!” [1] sunt mereu pe buzele lor; ei spun necontenit „sohbet-i Cânan” (întâlnirea cu Cel Iubit) și merg până în cele mai îndepărtate locuri unde răsare și apune soarele. Aceasta este, pentru o picătură de atenție, o răsplată divină cât un ocean, pe care nici expresia „prețul lumii” nu o poate descrie.
Calea de a-L face iubit începe cu a fi sub călăuzirea și în linia Stăpânului Omenirii (Ruh-u Seyyid-il Enâm). Cel care Îl recunoaște pe el, intră în atmosfera lui spirituală, interiorizează mesajele strălucitoare venite din Atributul „Cuvânt” și le face viața sa însăși – acela scapă de orbirea lăuntrică; începe să vadă totul cu ochiul clarviziunii. Pe de o parte ochii săi contemplă semnele în moscheea Universului, pe de altă parte urechile sale, deschise pentru a auzi, tresar de entuziasm auzind în templul măreț al lucrurilor și evenimentelor poruncile creatoare ale Coranului Minunat repetându-se neîncetat. Cu reflecțiile unui poet:
„Tu ești, Dumnezeule, Tu ești din nou, iarăși ești,
În mintea mea, în inima mea, în sufletul meu, mereu ești!..”
ei respiră și pătrund cugetări care merg de la credință la cunoaștere, de la cunoaștere la iubire, de la iubire la dorul de a-L întâlni pe Dumnezeu. Încep să murmure melodiile pictate și rostite prin paragrafele, propozițiile și cuvintele existenței și evenimentelor, spun „Hu” și Îl pomenesc, Îl fac vorba de fiecare zi. Cât de frumos exprimă un om al iubirii și entuziasmului această viață:
„Universul întreg este o mare Carte,
Oricare literă ai atinge, înțelesul ei este Dumnezeu.”
A auzi această voce, a citi acea colecție de melodii suprapuse, a înțelege sensurile lor profunde, cere ochi care să vadă, urechi care să audă, o logică ce poate evalua, o curiozitate vastă și o judecată înălțată de dorul de cunoaștere. Pentru cei prinși în gardul imitației, care nu au putut depăși formele și aparențele, a auzi, a înțelege și a interioriza aceasta este foarte greu, chiar imposibil. Dacă în neuronii minții, în puritatea și profunzimile inimii nu există un astfel de simț al credinței, atunci în această anatomie spirituală nu se găsește nici lumina cunoașterii; iar într-o inimă și un suflet unde nu se află lumina cunoașterii nu va exista nici iubire și cu atât mai puțin adierea dorului de a-L întâlni pe Dumnezeu.
Cei care se dedică să-L facă cunoscut și iubit, cei care intră în atmosfera iubirii și a iubitului, cei care își încoronează viața cu darurile prezenței Lui și care, dimineața și seara, Îl pomenesc cu cea mai puternică voce, fără a greși în stil, aceștia se află mereu într-un maraton al faptelor bune; suspină zicând „sinceritate”, tremură gândind „pietate”, se cufundă în reflecții despre mulțumirea divină și aleargă de la o contemplare la alta, dincolo de orizonturi. Urcușuri abrupte, văi adânci, mări de sânge și puroi – ei merg fără să se împiedice, către atenția lui Dumnezeu, către întâlnirea cu El, și aceasta fără nicio așteptare lumească sau de dincolo. Cei care ating un asemenea orizont privesc cu adâncă durere la cei blocați în fastul și strălucirea lumii, suspină și se plâng în sinea lor; nu se agață de ce se agață ignoranții, ci fac pas după pas și smulg din inimile lor orice iubire și legătură cu tot ce nu este Dumnezeu.
Ei spun: „Am intrat pe drumul iubirii, nebunia noastră e aceasta, nu avem nevoie de onoare!” (Seyyid Nigari) și vorbesc mereu despre El; consideră că cele mai încântătoare cuvinte, dacă nu Îl pomenesc pe El, sunt o risipă de vorbe, și se îndreaptă către reflecțiile despre întâlnirea cu Cel Iubit, cufundându-se în orizonturile contemplării spiritului și ale tainei. Totuși, deși la nivel exterior își leagă aceste trăiri și realizări de voința și strădania lor, în realitate pun totul pe seama unui har deosebit și a voinței speciale a lui Dumnezeu, și nu pătează niciodată convingerea de unitate pentru care mor și renasc. Pentru ei, cadrul voinței este foarte restrâns… hotărârea și strădania nu sunt un motiv suficient… corporalitatea și animalitatea sunt obstacole serioase în calea adevăratului uman. În fața tuturor acestora, a considera propriile realizări ca venind de la sine este o formă de politeism ascuns; de aceea, în fața oricărui succes sau câștig, murmură cugetarea lui M. Lutfî Efendi:
„Nu merit eu, robul, aceste daruri,
De ce acest har și această binefacere asupra mea?..”
Ei pun totul pe seama vastității milei divine, pe măreția harului Său și pe surprizele Lui neașteptate și, cu formula „Totul este de la Tine, Tu ești Îndestulătorul / Doamne, spre Tine mi-am întors fața!”, aleargă cu fiecare pas, cu fiecare mișcare, spre Curtea Sfântă a Stăpânului stăpânilor, Cel care le răspunde la zeci și sute de mișcări cu răsplăți nenumărate.
De fapt, acest caravan de suflete sfinte, care merg mereu spre El, încă de la început și-au închis drumurile interioare către străini și au pornit pe acest drum respirând mereu prezența divină. Pe tot parcursul drumului L-au pomenit neîncetat și s-au ridicat și s-au așezat cu gândul „Hu”; nu au vrut să audă cântece străine în lumea inimilor și a simțurilor lor. Pentru ei, fiecare vorbă trebuia să înceapă cu o trimitere la El și să se termine cu El. Chiar și vorbirile care nu erau despre El le socoteau risipă de cuvinte și, pe cât posibil, își adânceau discuțiile și consultările în „sohbet-i Cânan” și aproape întotdeauna își făceau gândurile interioare glas al acestei dorințe:
„O, de-ar iubi toți oamenii ceea ce iubesc eu,
Și discuțiile noastre ar fi mereu despre Cel Iubit…”
Zicând: „Vorbește cuvinte de iubire, sau mai bine taci / Dacă vei deschide brațele, deschide-le pentru aceasta!” (primul vers din Fuzûlî), și-au închis complet porțile pentru străini.
Cât timp acești suflete dedicate respiră astfel pe drumul profeților, desigur, la polul opus, aproape în fiecare epocă, au existat și vor exista acei oameni fără ideal, egoiști, materialişti, bolnavi de putere, mai precis monștri cu suflete negre și gânduri întunecate, tovarăși ai diavolului, care nu s-au abținut niciodată să-i defăimeze. Au încercat să-i distrugă prin diferite metode de dominație și opresiune – dar de fapt s-au distrus pe ei înșiși – au declarat război luminii și strălucirii pe care Dumnezeu o dăruise și pe care aceștia încercau să o trăiască. Au mințit, au calomniat, au defăimat și au încercat să-i abată pe cei ce mergeau spre lumină de pe drumul lor, dar prin aceste rușini și josnicii s-au făcut de râs singuri. Căci cei care mergeau pe calea iubirii și bunătății, pe drumul profeților, erau sub ocrotirea lui Dumnezeu. Nimeni nu putea să distrugă ceea ce Dumnezeu făcea să crească pe câmpul slujirii, ca spicele… și nimeni nu putea stinge făclia aprinsă de El. Pentru că în spatele acelei făclii strălucitoare se aflau mila Celui Milostiv, voința Celui Preasfânt și hotărârea Celui Generos. Cât de frumos spune Ziya Pașa:
„Hotărârea lui Dumnezeu nu se schimbă prin forța brațului,
O lumânare aprinsă de Domnul nu se stinge prin suflat!”
Astfel se poate spune că, de fapt, acei stricăciosi nu făceau decât să urmeze calea lui Ibn Selûl, dar strădaniile lor erau zadarnice!.. Pentru că în spatele acestor călători ai Adevărului era ajutorul lui Dumnezeu. Acela despre care poetul spunea:
„Armonia măreției Sale se arată în fiecare colț,
În inimile oamenilor există o umbră a acelei manifestări;
Sufletul care simte aceasta Îl caută peste tot
Și în ochii lui apar cele mai dulci amintiri.
Fiecare culoare, fiecare sunet, fiecare model este o mărturie a existenței Tale…”
Să vă fie drumul deschis, o, slujitori ai Hizmetului și voi, oameni ai Coranului!..
[1] Taberânî, el-Mu’cemü’l-Kebîr, 8/90.
