Întrebare: Care sunt semnele care arată dăruirea de a sluji omenirea de dragul lui Dumnezeu? Care sunt sugestiile dumneavoastră pentru a stârni entuziasmul noilor generații și pentru a-l perpetua?
Răspuns: În primul rând, dezvoltarea unui spirit de credincioșie depinde de credința temeinică a oamenilor în religia pe care o practică. Un spirit de credincioșie nu poate fi manifestat fără o credință profundă, iar perioada de formare a unei astfel de credințe poate varia în funcție de individ. Pentru unele persoane ar putea fi suficiente perioade foarte scurte; ele obțin ceea ce ar trebui în patruzeci de ore. Pe de altă parte, alții pot avea nevoie de patruzeci de zile, luni sau chiar patruzeci de ani pentru a face același progres. Chiar și Junayd al-Baghdadi, o persoană cu un potențial mare de progres spiritual, a declarat că a început să perceapă și să simtă anumite lucruri după vârsta de șaizeci de ani. Bineînțeles, nu ar trebui să se înțeleagă greșit că el nu a avut nicio experiență spirituală până la vârsta de șaizeci de ani, ceea ce ar fi evident o lipsă de respect față de acest suflet nobil. Dar cum ar trebui să interpretăm această afirmație? Junayd al Baghdadi a vizat întotdeauna orizontul de a fi al-insan al-kamil (omul universal). Pentru a simți anumite adieri ale acestui orizont poate fi nevoie de timp. Sau, poate, a dorit să atragă atenția asupra diferenței de potențial dintre oameni. Pe scurt, indiferent de intenția sa, trebuie să fim precauți și să evităm să facem remarci deplasate și să avem gânduri rele despre acești mari îndrumători. În ceea ce privește posibilitatea de a-i vorbi de rău și de a provoca mânia Divină, trebuie să căutăm adăpost în Dumnezeu.
Cea mai mare favoare care poate fi făcută generațiilor de astăzi
Revenind la subiectul nostru principal, iluminarea sentimentului și a ideii de credincioșie în inimi a devenit tot mai dificilă în vremurile noastre. Aceasta este o epocă în care căminul nu oferă prea multe în materie de dimensiuni metafizice. Nici instituțiile de învățământ nu oferă acest sentiment și gândire. Străzile noastre s-au transformat în dușmani ai spiritualității. Moscheile nu inspiră inimilor dragoste și entuziasm, iar instituții care să îndrume oamenii spre orizonturile inimii și spiritului nu există… Într-o astfel de perioadă, a insufla inimilor spiritul credincioșiei depinde de o serie de eforturi specifice. Trebuie să-i ajutăm pe oameni să nu se lase pradă influenței trupului lor și să-i salvăm din ghearele dorințelor lor carnale. Trebuie să îi îndreptăm spre nivelul inimii și al spiritului și să facem din obținerea bunei plăceri a lui Dumnezeu scopul lor suprem în viață. În cele din urmă, trebuie să îi învățăm să se roage tot timpul spunând: „Dumnezeul meu, îți cer iertare, bunăstare și buna Ta plăcere”. Un astfel de lucru necesită un efort susținut.
Iubirea de lume și ispitele ei sunt inerente naturii umane. În special în vremurile noastre, pe măsură ce obiectivele și ambițiile lumești au câștigat întâietate, oamenii au fost consumați de aceste probleme lumești. Din acest motiv, cred că cel mai potrivit exemplu de bunătate pentru generația de astăzi este zugrăvirea în inimile lor a dorinței și entuziasmului de a trăi pentru alții. O astfel de dragoste și entuziasm reprezintă un principiu foarte important care aparține însăși esenței islamului. Atunci când acest sentiment se reflectă în Rugăciune, el se dezvăluie ca o conștientizare a lui Dumnezeu și admirație; atunci când vine vorba de glorificarea Numelui lui Dumnezeu, el se manifestă ca un îndemn de a fi mereu în mișcare cu un spirit de credincioșie. Indiferent de lucrurile pe care le transmiteți prin învățături, dacă inima celui care vă ascultă este lipsită de o astfel de dragoste și entuziasm, nu veți obține prea multe progrese în ceea ce privește altruismul și sacrificiul.
Absența entuziasmului este moartea inimii
În primul rând, credincioșii trebuie să fie plini de un entuziasm fără margini; acest lucru îi neliniștește, făcându-i să sufere pentru a atinge nobilul ideal. Ei trebuie să simtă o pulsație în tâmple din cauza intensității acestei suferințe și să fie istoviți de presiunea exercitată asupra inimii și minții lor. În cazul în care o persoană manifestă un entuziasm atât de intens, îi puteți tempera sentimentele folosind rațiunea și simțirea islamului. Cu alte cuvinte, puteți canaliza acest entuziasm debordant către bine. De exemplu, o puteți ajuta să își folosească dragostea și entuziasmul pentru a rămâne statornică și consecventă pe calea dreaptă. Acest entuziasm este esențial; nicio realizare permanentă și pe termen lung în spirit nu este posibilă doar cu ajutorul raționamentului și al logicii. Numai prin această dragoste și acest entuziasm vor putea oamenii să-și petreacă o viață întreagă susținând nobilul ideal.
Ca în cazul oricărei virtuți lăudabile, nobilul Profet este cel mai bun exemplu pentru noi, după cum confirmă Coranul: „Poate că tu te vei tulbura de moarte, din pricina mâhnirii, pentru că ei nu cred în acest Mesaj” (al-Kahf 18:6) și „Poate că tu te sfârșești de mâhnire, pentru că ei nu sunt credincioși” (Aș-Șu’ara 26:3). Semnificația acestor versete arată nivelul de entuziasm pe care îl avea Mesagerul lui Dumnezeu. Dumnezeu Cel Atotputernic i-a temperat entuziasmul prin porunca „Tu, (Muhammed), nu călăuzești pe cine-ți place, ci Allah călăuzește pe cine voiește” (al-Qasas 28:56). Prin urmare, dacă cineva debordează de un astfel de entuziasm islamic, poate fi temperat de poruncile Coranului. Îi putem spune acelei persoane să evalueze posibilele costuri ale acțiunii impulsive și să ia în considerare timpul, conjunctura, sentimentele oamenilor cărora li se adresează și modul în care aceștia vor reacționa probabil. Dar dacă nu există un entuziasm inițial, ce mai poate fi temperat? O astfel de stare de entuziasm deplin este necesară pentru a menține continuitatea și fermitatea. Cu toate acestea, rațiunea și judecata nu ar trebui niciodată sacrificate în favoarea emoției și a entuziasmului exagerat. Acestea pot duce la dezechilibru și extremism. Din acest motiv, deși inimile au nevoie de entuziasm, rațiunea și judecata sănătoasă trebuie să prevaleze întotdeauna în fața emoției, iar pasiunea trebuie să fie canalizată în mod constructiv.
Simțirea și entuziasmul ar trebui să se susțină reciproc
În plus, dacă țintim un ideal nobil, anumite obstacole de pe traseu nu ar trebui să ne oprească din drumul nostru. Ca slujitori credincioși, atunci când ne lovim de un obstacol, găsim o cale alternativă și continuăm să mergem. Dacă se întâmplă același lucru, atunci găsim din nou o cale nouă. Dacă toate drumurile devin imposibil de parcurs, noi continuăm să luptăm o viață întreagă fără să ne pierdem speranța și spunem: „Dacă noi nu putem, atunci generația următoare o va face; dacă nici ei nu pot, atunci, cu voia și ajutorul lui Dumnezeu, generația de după ei va atinge acest ideal nobil”. Dacă este nevoie, vom aduce stelele de pe cer ca și cum ar fi jucării. Întotdeauna încercăm să ne menținem standardele ridicate, având în vedere că absența oricărui efort în direcția progresului distruge o persoană din punct de vedere spiritual.
Pe de altă parte, ne conformăm cerințelor rațiunii și judecății sănătoase și, prin urmare, acordăm atenție elaborării unor planuri realizabile. Nu ar trebui să existe vreodată contradicții între rațiunea și entuziasmul unui credincios. Dimpotrivă, acestea două trebuie să se susțină și să se alimenteze reciproc. Mulți oameni, deși au acționat în numele dreptății, le-au făcut rău musulmanilor pentru că au fost conduși doar de emoții. Alții au folosit logica directă și au crezut că pot transmite mesaje bune prin discursuri pompoase, demagogie și dialectică. Cu toate acestea, nu au reușit să exercite o influență durabilă asupra celorlalți; pur și simplu și-au pierdut energia și nu au reușit să continue.
Pentru a ajunge la un echilibru optim, avem nevoie de entuziasm debordant, dar și de principii solide verificate prin principiile fundamentale ale Coranului. De fapt, toate atitudinile și comportamentele noastre trebuie analizate constant pentru a vedea dacă sunt corecte sau greșite din perspectiva Coranului și a Sunnei. Preaiubitul Mesager al lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a afirmat că musulmanii trebuie să urmeze Tradiția sa și pe cea a Califilor dreptcredincioși. El le-a spus discipolilor săi să le respecte cu fermitate, ca și cum ar strânge din dinți.[1] În consecință, un alt criteriu important prin care să ne evaluăm comportamentele cu privire la o anumită situație este abordarea Califilor dreptcredincioși.
Așa cum credem în caracterul drept al cauzei și al idealului pentru care luptăm, calea pe care o urmăm pentru a atinge acel ideal trebuie să inspire încredere în inimile celorlalți. Acest lucru poate fi realizat doar urmând calea Companionilor, în special cea a Califilor dreptcredincioși și calea Coranului și a Sunnei.
Unul dintre cele mai importante mijloace de a stârni un astfel de entuziasm este cultivarea tafakkur (reflecție) și aprofundarea sistemului de gândire al unei persoane. Definiția arabă a tafakkur indică faptul că o persoană face mai mult decât doar să gândească; ea face eforturi mentale susținute. Prin urmare, perspectiva tafakkur este dobândită atunci când cineva își face un obicei din a reflecta intens. Tafakkur nu înseamnă să stai și să meditezi asupra chestiunilor sau să faci conexiuni superficiale și simple despre lucrurile pe care le vezi sau le auzi. Dimpotrivă, tafakkur înseamnă să iei în considerare începutul și sfârșitul laolaltă; să-ți plimbi rațiunea între cauză și efect și să-ți dezvolți înțelepciunea prin această gândire; să asimilezi inspirațiile ulterioare în sufletul tău și să faci din aceste inspirații o parte a sentimentelor tale; și chiar să cauți să profiți mai mult de aceste inspirații examinându-le în amănunt. Pentru ca oamenii să învețe fervoarea și entuziasmul, ei trebuie să se obișnuiască cu gândirea profundă și cu raționamentul, și trebuie să fie capabili să distingă corect între bine și rău.
În fiecare noapte ar trebui să rostim numele lui Dumnezeu și să trăim în acest adevăr
Starea de continuitate a minții este foarte importantă. Este atât de importantă încât, chiar dacă credem că cei din jurul nostru merg pe calea descrisă de versetul: „Pe cei ce cred și ale căror inimi sunt liniștite întru pomenirea lui Allah, căci prin pomenirea lui Allah se liniștesc inimile” (ar-Ra’d 13:28), nu trebuie să considerăm niciodată că propriul nivel spiritual, sau mai degrabă nivelul altcuiva, este suficient. Credincioșii trebuie să se sprijine reciproc în această căutare. După cum spunea marele gânditor Bediüzzaman, la fel ca pietrele care alcătuiesc o cupolă, trebuie să ne sprijinim unii pe alții pentru a nu cădea.[2] Înțelegerea acestui exemplu ca fiind doar un sfat privind evitarea dezacordurilor și susținerea unității sociale este insuficientă. Trebuie să-l tratăm dintr-o perspectivă mai largă: Ar trebui să luăm slujirea religiei drept cel mai înalt ideal al vieții noastre și să ne sprijinim întotdeauna unii pe alții pentru a ne menține spiritualitatea pe calea împlinirii acestui ideal nobil. În consecință, atunci când ne adunăm pentru închinare, nu ar trebui să fim lipsiți de seriozitate. Ar trebui să dăm importanță adunării citind și discutând subiecte care să ne facă mai conștienți de Dumnezeu. După astfel de adunări, trebuie să ne întrebăm dacă am trăit vreunul dintre adevărurile exprimate în suplicație:
„O Doamne, sporește-ne cunoașterea (ilm), credința (iman), certitudinea (yaqin), încrederea în Tine (tawakkul), abandonarea în fața Ta (taslim), angajamentul față de Tine (tafwiz), cunoașterea Ta (marifah), dragostea față de Tine (mahabbah), dragostea fierbinte pentru Tine (ashq), dorința de reîntâlnire cu Tine (ishtiyaq ila liqaik), castitatea (iffah), inocența (ismah), perspicacitatea (fatanah) și înțelepciunea (hikmah). ” Chiar și la întâlnirile noastre privind treburile lumești, atunci când găsim o ocazie, ar trebui să schimbăm subiectul către astfel de subiecte și să încercăm să strecurăm în șoaptă frumusețile credinței în inimile noastre.
Cunoscând ceea ce se întâmplă în cultura noastră actuală, este de înțeles că oamenii sunt influențați de normele obișnuite. A ști ce se întâmplă în zilele noastre și a te conduce după anumite chestiuni de actualitate este cu siguranță o practică care poate fi acceptată. Cu toate acestea, având în vedere că există atât de mulți oameni cufundați în aceste chestiuni, cei care s-au dedicat slujirii adevărurilor Coranului ar trebui să încerce să își îndeplinească potențialul spiritual și să își adâncească credința. Din acest motiv, ei ar trebui să rostească mereu Numele lui Dumnezeu și să trăiască acest adevăr în fiecare noapte.
Pe scurt, ar trebui să facem tot posibilul pentru a-i ajuta pe oameni să îl iubească cu patimă pe Dumnezeu Cel Atotputernic și să prețuiască dragostea lor pentru Mesagerul binecuvântat, pacea și binecuvântările fie asupra sa. Această dragoste ar trebui să fie atât de puternică încât, la auzul numelui său binecuvântat, să simtă un fior pe șira spinării. Pentru a ne menține entuziasmul față de această cauză și pentru a ne păstra spiritul evlavios tânăr, trebuie să ne preocupăm constant.
Același principiu este valabil și în viața noastră fizică. De exemplu, atunci când nu folosim un anumit membru pentru o perioadă lungă de timp, mușchii se atrofiază până când, în cele din urmă, devin complet inutili. Același lucru este valabil și pentru inima și spiritualitatea noastră. Nu putem trece cu vederea înțelepciunea poruncilor care ne spun să ne rugăm de cinci ori pe zi și să postim în timpul lunii Ramadan. Credincioșii care își coboară gălețile în fântâna cu apă proaspătă a islamului de cinci ori pe zi sunt spălați și curățați cu ceea ce primesc de la ea. Cu alte cuvinte, ei încearcă să-L perceapă, să-L simtă și să-L cunoască de cinci ori pe zi. Ar trebui să înțelegem acest aspect esențial al actului de închinare și să ne îndreptăm comportamentul și timpul către cultivarea dragostei și a entuziasmului islamic.
Nu putem străbate mările ce se întind înaintea noastră cu o corabie șubredă
Pentru a sublinia importanța continuității spirituale, sfatul iubitului Profet către Companionul său Abu Dharr se dovedește foarte important: „Repară-ți corabia, pentru că marea este adâncă. Ia-ți proviziile întocmai, pentru că drumul este lung. Ușurează-ți încărcătura, pentru că urcușul este abrupt. Fii sincer în faptele tale, pentru că Cel care veghează vede totul.”[3]
Întrucât distanța care trebuie parcursă este foarte mare, iar marea care trebuie traversată este foarte adâncă, în timpul călătoriei nu este permisă nici cea mai mică imprudență. Să ne ferească Dumnezeu, dar în fața ispitei, omul se poate scufunda precum Titanicul pe fundul mării. Dacă corabia reprezintă viața noastră spirituală și relația inimii noastre cu Dumnezeu Cel Atotputernic, atunci trebuie să o reparăm cu fiecare nou început. Nu este posibil să întreprindem o călătorie lungă cu o corabie șubredă, o inimă neglijată și o mentalitate defectuoasă.
Sfaturile înțelepte continuă. Nobilul Profet, pacea și binecuvântările fie asupra sa, l-a sfătuit pe Companionul său să își ia provizii întocmai, deoarece călătoria va fi foarte lungă. Această călătorie lungă începe în această lume și se încheie în cealaltă. Proviziile nu sunt nici mâncare sau băutură, nici arme; ci ele reprezintă supunerea și ascultarea unei persoane față de Dumnezeu. De exemplu, Rugăciunile noastre ne vor însoți în tărâmul intermediar al mormântului,[4] iar postul nostru ne va ajuta să trecem prin poarta Rayyan a Paradisului.[5] În cazul în care acestea nu sunt luate aici, pe Pământ, ca provizii pentru viața de apoi, atunci persoana respectivă va avea parte de suferință în acel loc.
Există, de asemenea, avertismentul cu privire la ascensiunea abruptă și recomandarea de a-și reduce încărcătura. În consecință, credincioșii ar trebui să evite imersiunea în lumea mondenă – să-și păstreze povara ușoară, astfel încât să poată urca pe această pantă abruptă. În cele din urmă, ni se reamintește să fim sinceri în acțiunile noastre, pentru că Cel care veghează ne vede în fiecare moment.
Deși astfel de pregătiri sunt importante pentru viața noastră lumească, întrucât susțin adevărul, stabilesc dreptatea și continuă eforturile de a-i înnobila pe credincioși, ele sunt și mai importante pentru viața noastră veșnică.
Dumnezeu Cel Atotputernic descoperă următorul adevăr în Coran: „Dacă El ar voi, v-ar face să pieriți și ar aduce o făptură nouă” (Ibrahim 14:19; Fatir 35:16). Aici, decât să înțelegem un popor nou apărut pe scena istoriei, putem considera că expresia „o făptură nouă” înseamnă suflete entuziaste devotate lui Dumnezeu – persoane care nu au cedat oboselii, care nu și-au luat religia de-a gata, ci au simțit din plin profunzimea ei. În versetul următor se afirmă: „Căci acest (lucru) nu este greu pentru Allah.” (Fatir 35:17). „(El este) Făcătorul desăvârșit al cerurilor și al pământului și dacă hotărăște un lucru, El spune doar: „Fii” și acesta este!” (al-Baqara 2:117). Cu excepția cazului în care beneficiază de o trezire spirituală, cei care obosesc, care seamănă cu bunuri uzate și care își pierd spiritul de entuziasm religios sunt înlocuiți de o nouă generație, prin viețile nobile ale Marilor Profeți sau prin activitățile figurilor respectate ale legilor islamice, sau prin lucrările de reînnoire ale celor care trezesc credința.
Dacă cei care experimentează o revigorare copleșindu-L pe Dumnezeu cu favoruri se mândresc cu statutul lor de „făptură nouă”, riscă să piardă binecuvântările și sprijinul Divin. Acest sprijin depinde de smerenie și modestie. Atunci când ni se încredințează o responsabilitate, ar trebui să o ducem la îndeplinire cât mai bine, rămânând în același timp smeriți, amintindu-ne de supunerea noastră față de Creator.[6] Doar printr-o înțelegere și o credință activă putem supraviețui călătoriilor lungi, chiar și celor care durează secole. Cu un entuziasm reînnoit și un spirit evlavios, putem păși spre viitor.
[1] Sunan at-Tirmidhi, İlm, 16; Sunan Abu Dawud, Sunnah, 5; Sunan ibn Majah, Muqaddima, 6
[2] Nursi, The Gleams, p. 255
[3] Ad-Daylami, Al-Musnad, 5/339
[4] Sahih al-Bukhari, Tahajjud, 2, 21; Fazailu Ashabi’n-Nabi, 19; Tabir, 35, 36; Sahih Mus- lim, Fazailu’s-Sahaba, 139, 140
[5] Sahih al-Bukhari, Sawm, 4; Sahih Muslim, Zakah, 85
[6] Nursi, Şuâlar, p. 424
