Fethullah Gülen
Sufletele nemuritoare își păstrează mereu vitalitatea în orice anotimp și manifestă o strălucire aparte a vieții. Pentru ele nu există vestejire, ofilire, pieire sau decădere. Nici trecerea lunilor, nici apusul soarelor, nici alternanța zilei și a nopții nu le pot învechi. Cum ar putea? Căci vasul vieții lor, din care se înalță continuu fumul ca dintr-un cățui, este același vas din care Hızır a băut apa vieții. Pentru cei care pornesc cu velele întinse spre sinele lor în acest climat, fiecare primăvară e vie și măreață; fiecare vară e un urcuș până la piscuri; fiecare toamnă și iarnă e un anotimp de presiune care pregătește pentru noi încordări și reînvieri. Chiar dacă moartea ar bântui pământul în mii de forme, ei ar rămâne vii și în gardă, iar împrejurul lor s-ar răspândi străluciri de paradis din răsuflarea lor dătătoare de viață.
Pentru aceste siluete nobile, care sunt în comuniune cu îngerii, nici căderea, nici dizolvarea, nici frângerea nu sunt o temă posibilă. Ei acționează pentru că le-a fost poruncit. Se consideră responsabili față de societatea în care trăiesc. Din acest motiv, nici nu sunt afectați de dereglările activității sau ordinii, nici nu se panichează în fața pericolelor care cuprind societatea. Cu atât mai puțin cad pradă deznădejdii sau dezamăgirii.
Ei sunt răbdători și pricepuți ca un păianjen care își așteaptă prada, fermi și hotărâți ca un leu. Își construiesc în tăcere, dar cu luciditate, tronuri din mătase în toate colțurile, așteptând oaspeții ce ar putea poposi în preajma lor. Cei care pătrund în atmosfera lor se întâlnesc cu Hızır; cei care intră în legătură cu ei ating fericirea. În privirile lor se află lumină, în gândurile lor înțelepciune, în cuvintele lor, adevăr. Cei care intră în sihăstriile lor cu sufletul sfărâmat și lipsit de speranță, dobândesc acolo credință și nădejde, câștigând secretul existenței eterne.
Nici întunericul nopților care par de rău augur, nici mulțimea problemelor nu-i pot tulbura vreodată. Chiar dacă ar trece prin Potopul lui Noe, poate că nici măcar tălpile nu li s-ar uda. Chiar de-ar vedea văile de nisip ale poporului Ad, nu și-ar pierde nimic din hotărâre și voință și ar continua neclintiți spre țelul lor. Nici focul lui Nimrod, nici trufia lui Faraon, nici tirania lui Cezar nu-i pot înfricoșa sau intimida.
În gândirea lor nu există loc pentru: „Să vină dimineața, apoi ieșim în lume.” sau „Să se topească zăpezile, să vină primăvara, apoi pornim la drum.” Ei sunt precum „copacul cu rădăcini bine înfipte în pământ și ramuri ce se înalță spre cer, care, cu voia Domnului, dă rod în fiecare vreme.” În zăpadă, în iarnă, în primăvară, în vară…
Sprijiniți de Puterea Infinită în care se încred, nu se pleacă în fața nimănui și nu se lasă înșelați de luminile ce pâlpâie. Puterea tiranilor, promisiunile de fericire și dominație ale diferitelor grupuri nu le pot tulbura privirea, nici nu le pot schimba drumul sau direcția. Amintindu-și de ziua în care ochii se vor întoarce de spaimă, picioarele vor slăbi, iar cele mai înalte staturi se vor prăbuși, ei privesc cu dispreț viața și toate cele lumești, ferindu-se de a cădea în mâinile materiei și răzvrătindu-se împotriva idolului lucrurilor. Luxul și confortul sunt printre cele mai detestate lucruri pentru ei. A cădea în trândăvie și tihnă înseamnă pentru ei moarte personală și o nefericire pentru popoarele lor. Din acest motiv, se disting întotdeauna prin diferență față de societatea în care trăiesc. Totuși, nu ezită să intre într-o relație aparte cu oricine și orice se aliniază metodologiei și liniei lor de gândire.
Ei sunt cei care, din trecut până azi, au stat neclintiți asemenea munților și nu și-au părăsit niciodată poziția. Mulțimea altarelor nu i-a zăpăcit, prăbușirea direcției nu le-a tulburat mintea. Soarele a apus, luna nu a răsărit, stelele s-au stins una câte una, dar ei tot nu și-au schimbat calea și direcția. Au fost hotărâți, voinici și fermi până la capăt.
Ei sunt ostașii spirituali care poartă vasul vieții poporului în care trăiesc, iar poporul sunt robii lor neeliberabili.
Dar ce să spunem despre cei care obosesc în mers și se opresc pe cale? Cei care, în fața celei mai mici piedici, se sperie și se retrag? Cei care așteaptă mereu primăvara pentru a face ceva? Cei care devin paralizați de voință și hotărâre la cel mai mic obstacol? Cei care, deși nu lasă conducerea maselor altcuiva, le rătăcesc și le dezorientează neîncetat? Cei ale căror ieri sunt o aventură, azi o rușine, iar despre ziua de mâine nu se știe ce delir va aduce? Ce să spunem despre acești nefericiți?
Aceștia devin viteji când vine primăvara, sar din creangă în creangă când răsare soarele, devin lași când ninge, devin apatici când vine noaptea. Când e vorba de pradă, sunt în față; când apare pericolul, se retrag tot mai în spate și dispar. În sărăcie sunt iasceți, când au belșug devin ca Cresus; când sunt lingușiți, devin zgomotoși, când sunt uitați, devin mohorâți. Pe scurt, sunt „atât de rușinoși, atât de decăzuți și atât de lipsiți de noroc”, încât a-i numi rușinea unei națiuni ar fi justificat.
Oare e posibil să spui ceva acestor nefericiți care, înainte de a-și veni în fire, s-au săturat de gândire, și-au pierdut gustul credinței copleșiți de obișnuință și familiaritate? Deocamdată închidem această temă și încheiem aici această poveste tristă a coțofenei, apărută prin contrastul cu contrariul. Ah, de-ar putea și aceste rânduri rătăcite să le spună și lor ceva…
Fethullah Gülen, Sızıntı, anul IV, nr. 38, martie 1982
