„(Atunci) au zis ei: „O, Moise! Vrei să arunci tu (primul) ori suntem noi cei care aruncă (primii)?” Le-a răspuns (Moise): „Aruncați voi!” Și când au aruncat ei, au fermecat ochii oamenilor și i-au înfricoșat și au adus vrajă mare!” (Al-`A’raf 7: 115-116)
În acest verset există un pasaj care nu trebuie trecut cu vederea: este vorba de faptul că vrăjitoria era cel mai popular fenomen în rândul poporului în anii în care Moise, pacea fie asupra lui, a fost însărcinat cu Mesajul Divin. Practicarea vrăjitoriei într-o zonă aglomerată într-o zi festivă dovedește, de asemenea, această realitate. Profetul Moise, pacea fie asupra lui, i-a lăsat pe oamenii lui Faraon să își demonstreze vrăjitoria. Atunci când cei mai cunoscuți vrăjitori din țara lui Faraon au făcut cea mai bună demonstrație de vrăjitorie în văzul poporului, toată lumea a fost fascinată. Totuși, când Moise le-a invalidat vrăjitoria, atât vrăjitorii, cât și poporul au fost uimiți. Vrăjitorii, care erau iscusiți, s-au supus imediat Mesajului lui Moise, în ciuda lui Faraon, înțelegând că ceea ce a făcut Moise nu era vrăjitorie. Prin supunerea lor imediată, au făcut de fapt un mare serviciu în beneficiul Mesajului.
Imaginați-vă o mulțime de magicieni a căror viață se baza pe înșelăciune, o clasă de elită despotică care îi împingea pe acești magicieni către această practică și masele care de obicei urmau cele două clase. Ei au văzut niște frânghii groase și niște prăjini uriașe în chip de șerpi și balauri încolăciți și, indiferent dacă a fost magia sau căldura soarelui care a făcut ca bucăți de copac și piele umplute cu mercur să apară ca atare, un băț dintr-un copac uscat, care a avut un caracter neobișnuit în mâinile lui Moise, a înghițit toate acele născociri. Poporul, care rămăsese uimit în fața uriașelor toiege mânuite prin amăgire cu puțin timp înainte, s-a izbit deopotrivă de adevăr și de înfrângerea minciunii. A fost momentul în care vrăjitorii au declarat: „Credem în Domnul lumilor!” (Al-`A’raf 7: 121). Odată cu declarația reprezentanților minciunii, era de așteptat ca și adepții lor să declare același lucru.
Coranul descrie ceea ce s-a întâmplat între Moise și vrăjitori în mai multe rânduri, abordând evenimentele din perspective diferite, în moduri specifice sau stiluri adecvate fiecărui context. Mesajele se regăsesc în diverse versete și sunt redate în moduri variate. Prin ușile întredeschise ale istoriei, ne atrag atenția asupra evenimentelor recurente din istorie, permițându-ne să extragem învățăminte în funcție de capacitățile noastre, fiindcă întotdeauna există lucruri noi de descoperit în relatările profetului Moise și ale elitelor despotice care s-au folosit de persoane și mijloace iluzorii pentru a masca adevărul.
„El este Cel care v-a creat dintr-un singur suflet și din el a făcut-o și pe perechea lui, lângă care el să poată găsi liniște. Și când el s-a împreunat cu ea, a purtat ea o sarcină ușoară și putea umbla cu ea. Dar când s-a simțit mai grea, au strigat ei amândoi (rugându-se) către Allah, Domnul lor: „De ne vei dărui un (copil) bun, vom fi noi dintre cei mulțumitori!”. Și când le-a dăruit lor un (copil) bun, I-au făcut Lui asociați, ca răsplată pentru ceea ce le-a dat. Dar Allah s-a înălțat deasupra celor pe care I-au asociat (Lui).” (Al-`A’raf 7: 189-190)
Este cert că, deși nu la fel de explicit ca politeiștii, oamenii credincioși pot la rândul lor să comită păcatul „asocierii de parteneri lui Dumnezeu”. Așa cum menționează versetul, iubirea excesivă față de copii este una dintre modalitățile prin care oamenii „Îi fac Lui asociați”. Astăzi, în loc să credem că Dumnezeu ne-a încredințat copiii ca daruri sau binecuvântări, gândim și ne comportăm ca și cum am fi adevărații proprietari ai copiilor și nepoților noștri. Mai mult, uneori ne putem neglija rugăciunile obligatorii de dragul lor. Este ca și cum dragostea noastră pentru ei ar fi mai mare decât dragostea pentru Dumnezeu. Deși trebuie credem că ei ne-au fost încredințați și că trebuie să îi iubim în numele lui Dumnezeu și de dragul Lui, suntem atât de atașați de ei, încât nu ne gândim la Dumnezeu și suntem probabil implicați în asocierea implicită de parteneri cu Dumnezeu Cel Atotputernic. Prin urmare, trebuie să ne purtăm după principiul „Într-o inimă nu pot încăpea două iubiri autentice” și să adoptăm o poziție fermă împotriva asocierii partenerilor cu Dumnezeu. Recunosc că este ușor de spus, dar este extrem de dificil de pus în practică. Chiar și așa, ar trebui să ne luptăm din răsputeri pentru a ne vindeca de „asocierea partenerilor cu Dumnezeu” și pentru a ne ține departe de situațiile care implică chiar și un mic indiciu că am face asta. La aceste eforturi se adaugă următoarea rugăciune a Trimisului lui Dumnezeu, care poate fi socotită o rețetă: „Dumnezeul meu! Mă adăpostesc în Tine pentru a nu fi părtaș în mod conștient la niciun fel de asociere a partenerilor cu Tine și Îți cer iertare pentru lucrurile pe care le fac din neștiință.”[1]
Dragostea pentru copii poate fi privită dintr-o altă perspectivă: Ființele umane nu pot fi responsabile pentru emoțiile lor de nestăpânit. Cu toate acestea, sunt responsabile pentru a găsi un echilibru între sentimentele lor naturale și principiile și atitudinile religioase. De exemplu, oamenii pot simți dorința de a mânca și de a bea în exces sau își pot dori un stil de viață aristocrat. Devenind atât de pasionați, ei se pot comporta fără să se gândească la consecințe. Ființele umane sunt zgârcite, grăbite și dependente de dorințele lor. Cu alte cuvinte, aceste caracteristici sunt inerente naturii umane. În plus, în natura umană se regăsesc și alte caracteristici contrastante, cum ar fi răzbunarea, ura și dușmănia, precum și dragostea, afecțiunea și umanitatea. Aceste două tipuri de sentimente și înclinații constituie două culoare diferite care duc la bine și la rău. Prin urmare, ființele umane ar trebui să închidă ușile în fața răului din natura lor și să-și controleze gândurile și pasiunile negative prin gânduri și trăiri religioase, astfel încât să fie capabile să atingă desăvârșirea pentru care au fost create în virtutea capacității sau potențialului lor cu care au fost înzestrate. În terminologie religioasă, acest lucru se numește „dobândirea celei de-a doua naturi”. Cu alte cuvinte, ființele umane își pot îndruma natura – potențial capabilă să fie cea mai josnică dintre cele josnice – către un caracter măreț (sau o a doua natură) având toate caracteristicile bune și o relație mai strânsă cu Dumnezeu.
Pentru a reveni la subiectul iubirii față de copii, și ea există în natura umană. Părinții nu își pot îngriji și crește copiii fără această dragoste; altfel țările și omenirea nu pot progresa. Într-adevăr, există mulți copii răzvrătiți, dar părinții lor încă au grijă de ei. Dacă nu ar exista această dragoste și afecțiune naturală în inimile părinților, străzile ar fi pline de oameni abandonați. Cu toate acestea, dragostea și afecțiunea firești, ca și alte sentimente, trebuie să fie completate cu dragostea față de Dumnezeu, astfel încât să se poată ajunge la neprihănire. Dacă nu ne trăim viața pe baza principiilor stabilite de Dumnezeu și în strânsă legătură cu El, cu siguranță ne vom rătăci. Din această cauză, dragostea de Dumnezeu ar trebui mai presus de toate să crească și să fie înrădăcinată în fiecare inimă. Asta ține de practică. A spune în urma educației și a experienței spirituale „O, Doamne, îmi jertfesc bunurile și copiii pentru cauza Ta”, fără a simți cu adevărat în inima ta poate fi uneori o dovadă de ipocrizie sau chiar o minciună. Toate obiceiurile rele ar trebui îndepărtate din suflet și toate însușirile bune ar trebui trăite în mod repetat, astfel încât Islamul să fie adânc înrădăcinat în personalitatea noastră și să devină parte din natura noastră, iar comportamentul nostru să devină natural. În caz contrar, ne va fi imposibil să renunțăm la gândirea și viața duală.
Versetul în discuție pornește de la Adam ca individ și se extinde în timp la copiii lui Adam (omenirea), ca indivizi și comunități. Având în vedere că omenirea reprezintă unitate în diversitate și are la fel de mult sens și valoare ca toate ființele, are capacitatea de a întrece îngerii în ceea ce privește faptele bune, pe de o parte, și pe de altă parte, de a-l face chiar și pe Satana cel blestemat să își regrete existența, atunci când va veni momentul distrugerii sale. Astfel, versetul ne vorbește despre una dintre verigile lanțului omenirii într-un stil care descrie întreaga omenire. Atunci când înțelegem versetul, nu mai are rost să întrebăm la ce cuplu sau familie se referă.
Omenirea a fost creată dintr-un „sine” care poate fi considerat natura umană și din care a fost creat și „partenerul său”. Prin urmare, toate ființele umane se trag dintr-o pereche de „sine” identice între ele în ceea ce privește caracterul, conținutul, capacitatea și valoarea umană. Cu alte cuvinte, perechile au fost formate din aceleași elemente, care compun însăși substanța omenirii. Creatorul a creat perechile ca fiind cele două părți ale unei singure entități care au nevoie una de cealaltă, se completează reciproc, găsesc pace și mulțumire una prin intermediul celeilalte și se simt și se înțeleg reciproc deoarece împărtășesc aceeași viață. Prin urmare, El transformă „pluralul aparent” în „singular” în conținut; astfel, El ne amintește de principiul tawhīd (Unitatea lui Dumnezeu și unitatea în existență care vine de la El). În plus, amintindu-ne de faptul că am fost creați, El trezește sentimentul de recunoștință în conștiința noastră și totodată ne înviorează mintea cu recunoștință.
[1] Al-Munāwı̄, Faydu’l-Qadīr, 4/173; al-Qurtubı̄, al-Jāmiu li Ahkāmi’l- Qur’ān, 11/72.
