„Doamne, iartă-ne nouă și fraților noștri care ne-au luat-o înainte întru credință și nu ne lăsa în sufletele noastre nici un fel de pizmă față de aceia care au crezut!” (Al-Hașr 59:10)
În primul rând, ar trebui să subliniem că adevăratul loc în care „inima umană” va fi liberă de sentimente rele este Paradisul din Viața de Apoi. Dacă aceste sentimente de răutate, care sunt un element important în procesul de testare a omenirii, ar fi fost îndepărtate din „inima ființelor umane” atunci când se aflau în această lume, ființele umane ar fi fost îngeri prin natura lor. Dumnezeu Cel Atotputernic a creat ființele umane și le-a trimis în această lume cu o natură predispusă atât la bine, cât și la rău. Din acest motiv, chiar dacă sentimentele rele ar fi înlăturate din inima omului în această lume, la fel ca unghiile și părul care cresc din nou, ele ar reapărea. Din cauza acestei realități, Dumnezeu Cel Atotputernic nu ne poruncește să înlăturăm sentimentele ostile din inimile noastre; în schimb, pentru a ne învăța că numai Dumnezeu este capabil să înlăture astfel de sentimente din inimile noastre, El ne poruncește în acest verset să ne rugăm Lui, spunând: „Doamne, nu ne lăsa în sufletele noastre nici un fel de pizmă față de aceia care au crezut!”. Prin urmare, ceea ce trebuie să facem este să încercăm să înlăturăm aceste sentimente, care pot fi percepute drept spini spirituali care ne rănesc inimile, prin rugăciuni verbalizate și active. Cu alte cuvinte, în timp ce facem tot ce depinde de voința noastră pentru a le îndepărta din inimile noastre, știind că Dumnezeu Cel Atotputernic este Cel care ne va da puterea să facem asta, ar trebui să ne rugăm Lui pentru a le alunga din inimile noastre. Astfel, vom fi curățiți de ele pentru a fi pregătiți pentru Paradis și sperăm că Dumnezeu Cel Atotputernic va găsi plăcere în noi.
Acest verset are un mesaj pentru noi. Ar trebui să fim respectuoși cu înaintașii noștri musulmani. Nu ar trebui să avem sentimente ostile față de ei și nici să ne amintim de păcatele lor. Ar trebui să fim respectuoși în special față de primele generații ale islamului, la fel cum generația care a urmat Companionilor Profetului nostru a fost respectuoasă față de aceștia, iar a doua generație de după Companioni a fost respectuoasă față de înaintașii lor. Ar trebui să fim întotdeauna respectuoși față de generațiile care ne-au lăsat o moștenire islamică impresionantă în ceea ce privește exegeza Coranului, jurisprudența și teologia islamică și Hadis.
Un alt aspect care ne este prezentat în acest verset este faptul că fiecare simte plăcere și durere în funcție de evoluția sentimentelor sale. De exemplu, dacă gradul de percepție al unei persoane sensibile este bine dezvoltat, respectiva persoană va desprinde diferite semnificații din comportamentul persoanei din fața sa. Acest lucru poate fi uneori o sursă de durere și uneori o binecuvântare pentru persoana respectivă. Din această perspectivă, putem spune că fiecare va avea parte de desfătare și plăcere din Paradis în funcție de gradul de dezvoltare a simțurilor și sentimentelor sale. Este posibil ca acei oameni din Paradis ale căror simțuri și sentimente nu au fost atât de dezvoltate să își dorească să le fi cultivat pe când erau în lume. Sau îi vor cere lui Dumnezeu să îi trimită înapoi în lume pentru ca simțurile și sentimentele lor să se poată dezvolta. Prin urmare, pentru ne bucura pe deplin de Paradis, este important ca sentimentele rele precum ranchiuna, gelozia și dușmănia să fie îndepărtate din inimă. Acest verset ar trebui privit și din această perspectivă.
De fapt, versetele: „Dreptcredincioșii sunt frați” (Al-Hujurat 49:10) și „Dreptcredincioșii și dreptcredincioasele își sunt aliați unii altora” (At-Tawba 9:71), afirmă că, datorită legăturilor lor de credință și a frăției lor în credință, credincioșii ar trebui să se iubească unii pe alții, să fie respectuoși în special față de înaintașii lor și să îi ceară iertare lui Dumnezeu trecând cu vederea eventualele lor neajunsuri. Și nu ar trebui să simtă niciodată dușmănie, ură și invidie față de ceilalți credincioși, în special față de înaintașii lor. Cei care pretind că sunt urmașii Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, ar trebui să aibă întotdeauna o părere bună despre ceilalți musulmani, să le vorbească și să acționeze cu blândețe și bunătate față de ei, așa cum se poruncește în versetele: „Întrajutorați-vă în plinirea faptelor bune și în evlavie, dar nu vă ajutați la păcat și la nedreptate!” (Al-Ma’ida 5:2).
Cât de mult avem nevoie de o astfel de gândire și stare de spirit, mai ales în aceste zile!
O, Domnul nostru! Iartă-ne pe noi și pe frații (și surorile) noștri în credință, care au fost înaintea noastră, și nu lăsa inimile noastre să nutrească vreun resentiment împotriva vreunuia dintre credincioși. O, Domnul nostru, cu siguranță Tu ești Milostiv, Îndurător! Amin!
Ei (ipocriții) sunt asemenea lui Șeitan, când îi zice omului: „Fii fără credință!”, iar după ce el rămâne necredincios, el zice: „Eu nu am nici o vină în privința ta! Eu mă tem de Allah, Stăpânul lumilor!” (Al-Hașr 59:16)
Putem trasa o paralelă între ipocriți și Satana. Conform acestui verset, temerea de Dumnezeu există în natura lui Satan. Ceea ce înseamnă că Satana Îl cunoaște pe Dumnezeu. Însă, el Îl nesocotește și se răzvrătește împotriva Lui, în ciuda cunoașterii sale. Cuvintele înălțătoare ale lui Dumnezeu ne avertizează cu privire la răzvrătirea lui Satan în diferite versete din Coran. Având în vedere că Satana se află într-o stare de răzvrătire și neascultare față de poruncile Domnului său, lucru care implică faptul că el este conștient de ceea ce înseamnă ascultarea și supunerea față de Dumnezeu, deducem că Satana este conștient atât de ceea ce înseamnă ascultarea și supunerea, cât și de datoria pe care o are de a asculta și de a se supune și că Satana se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu în mod conștient și cu bună intenție.
De fapt, Dumnezeu Cel Atotputernic afirmă în Surat Al-Kahf că: „era dintre djinni și nu s-a supus poruncii Domnului său” (18:50). Prin urmare, Satana este unul dintre djinnii, care au fost creați dintr-un fel de foc. Probabil că el se supunea lui Dumnezeu până când i s-a poruncit să se prosterneze în fața lui Adam împreună cu îngerii. La fel ca îngerii, Satana, care face parte din categoria djinnilor, trebuia să se prosterneze în fața lui Adam. Cu toate acestea, în natura sa, era vulnerabil la neascultare, răzvrătire și rătăcire. Acest aspect al naturii sale s-a manifestat imediat în fața poruncii „Prosternează-te dinaintea lui Adam!” și, în consecință, Satana a picat testul și a fost pierdut ca urmare a faptului că s-a împotrivit poruncii.
Pentru a recapitula adevărurile despre Satana și natura sa, Satana a greșit prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu de a se prosterna în fața lui Adam și a fost cu totul biruit de latura răzvrătită a naturii sale. Acest lucru se poate întâmpla și în cazul ființelor umane. Există momente sau situații în care ființa umană, cea mai nobilă și mai demnă de onoare dintre făpturile create, este doborâtă de simțămintele sau impulsurile sale, cum ar fi mânia, gelozia, ura și poftele care au fost integrate în natura sa ca elemente de încercare și desăvârșire, pornește pe o cale contrară conștiinței sale și aproape se îndepărtează de umanitate sau de ceea ce înseamnă a fi cu adevărat uman. De exemplu, gelozia i-a împins pe mulți dintre Oamenii Cărții să îl respingă pe Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și le-a întunecat privirea asupra lui, căci se așteptau ca ultimul Profet să se nască din rândul propriei lor națiuni. Aceeași atitudine sau atitudini similare pot pune stăpânire și pe noi temporar sau – Doamne ferește – permanent.
Într-adevăr, există multe cazuri în care sentimentele sau emoțiile ne conduc pe o cale greșită în ciuda rațiunii și a logicii, cazuri în care ne aflăm în plin delir fără să ne dăm seama. Astfel trăiește Satana, într-o permanentă stare de gelozie, ură și mânie față de omenire. După cum a afirmat Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, Satana nu a fost niciodată capabil să se elibereze de gândire și de aducere aminte: „Omenirii i s-a poruncit să se prosterneze în fața lui Dumnezeu, iar aceasta a făcut întocmai și a câștigat. Și mie mi s-a poruncit să mă prosternez, dar nu am făcut-o și am fost pierdut.”[1] Este foarte posibil ca el să strige în semn de răzvrătire de fiecare dată când vede ființe umane prosternate în fața lui Dumnezeu, cel mai clar semn al ascultării și supunerii lor față de Dumnezeu, și să intre în starea de delir. Atunci când se recită chemarea la Rugăciune și credincioșii se îndreaptă spre moschei pentru a se închina și a se prosterna, Satana aleargă de colo-colo cuprins de nebunie pentru a nu auzi chemarea la Rugăciune.
Fiecare acțiune a ființelor umane care implică ascultarea de Domnul lor și le întărește legătura cu acesta sporește gelozia, ura, furia și delirul Satanei. Imaginați-vă o persoană căreia i se spune că fiul său a fost ucis de o bandă; această veste provoacă furie împotriva respectivei bande, iar furia sa crește atunci când aude că soția a fost răpită astfel că, persoana respectivă este cuprinsă de sentimente de răzbunare și probabil că va face tot ce îi stă în putere pentru a distruge banda. La fel ca în cazul acestei persoane din punct de vedere psihologic, Satana simte o furie continuă și din ce în ce mai mare, ură și ranchiună împotriva omenirii, iar acest fenomen va continua până în Ziua de Apoi.
În consecință, chiar dacă Satana Îl cunoaște pe Dumnezeu și se teme de El, s-a abătut de la Calea cea Dreaptă, învins de latura răzvrătită a naturii sale și a fost pierdut pe vecie.
Ipocriții și necredincioșii care persistă în necredință și erezie și a căror necredință a fost înrădăcinată în caracterul lor nu sunt diferiți de Satana. Dacă cuvântul „Dumnezeu” le iese uneori din gură și dacă vorbesc despre religie și viața religioasă în mod pozitiv, acest lucru are ca scop amăgirea. Ei se comportă cu ranchiună și dușmănie față de credincioși și întotdeauna caută modalități de a-și hrăni furia și dușmănia. Atunci când nu reușesc să le facă rău credincioșilor, acționează în chip fățarnic, încercând să își ascundă ura și dușmănia în spatele zâmbetelor înșelătoare, al blândeții și al susținerii democrației. Dar ori de câte ori găsesc o ocazie, fiind capabili să facă orice pentru a le face rău credincioșilor, comit tot felul de ticăloșii în numele necredinței lor. Pentru ei, puterea este dreaptă, iar democrația este fie o fantezie, fie este acceptată atâta timp cât le servește interesele.
În timp ce a avea încredere în astfel de oameni reprezintă lipsă de respect față de încrederea în Dumnezeu, a te teme de ei reprezintă neîncredere în El. Fără a fi descurajați de necredincioșii satanici și de ipocriți, credincioșii ar trebui să fie întotdeauna deschiși și sinceri față de toată lumea și să acționeze cu dragoste și afecțiune, adăpostindu-se în Dumnezeu din calea acestor oameni și a relelor lor.
O, Doamne! Caut adăpost în Tine împotriva oricărui necaz și durere, caut adăpost în Tine împotriva neputinței și slăbiciunii, caut adăpost în Tine împotriva fricii și lăcomiei, caut adăpost în Tine împotriva poverii datoriilor și împotriva sentimentului că oamenii m-au doborât.
[1] Muslim, Imān, 133; Sunan Ibn Mājah, Iqāmah, 70; Musnad Ahmad, 2/443.
