„Și zis-au iudeii și creștinii: „Noi suntem fiii lui Allah și cei dragi Lui”. Spune: „Și de ce vă osândește pentru păcatele voastre?”…” (Al-Ma’ida 5:18)
Ceea ce este menționat în acest verset se regăsește în viața noastră astfel: în timp ce criticăm greșelile altora, tindem să nu ne includem pe noi înșine în aceeași critică. De exemplu, condamnăm pe cineva din cauza unui rău pe care l-a comis și spunem: „De ce nu-l pedepsește Dumnezeu pentru păcatul său?”, dar ne așteptăm ca Dumnezeu să ne ierte sau să ne răsplătească pentru orice faptă bună măruntă pe care o facem.
Însă, atunci când vedem sau auzim că cineva săvârșește un rău sau un păcat, ar trebui să ne amintim de păcatele și relele noastre, iar atunci când vedem că cineva face bine, ar trebui să ne gândim că Dumnezeu îi poate ierta datorită acelei fapte bune. Mai mult decât atât, ar trebui să diminuăm păcatele altora, chiar dacă sunt la fel de mari ca munții, în măsura în care ar trebui să ni se pară mici ca o nucă, amplificând totodată binele lor mic ca un atom, încât să le poată asigura iertarea și mântuirea. Cât despre noi înșine, ar trebui să ne evaluăm în sens contrar.
Astfel, atunci când analizăm cererile Oamenilor Cărții în verset, va fi evident cât de scandalos și groaznic este atât în ochii lui Dumnezeu, cât și în ochii oamenilor. Gândiți-vă că un grup de oameni se va ridica, va pretinde că sunt diferiți de ceilalți și vor afirma că sunt „copiii lui Dumnezeu și cei iubiți!” Cu aroganță, vor adopta o poziție nechibzuită în fața lui Dumnezeu. Mai mult, îi vor privi de sus pe ceilalți oameni și astfel vor deschide calea către multe alte potențiale erori. De exemplu, vor comite cât de multe păcate și fărădelegi doresc, iar apoi vor pretinde că, din moment ce sunt (presupus) atât de aproape de Dumnezeu, El îi va ierta oricum. După fanteziile lor, Ezra este fiul lui Dumnezeu și la fel este și Iisus. Întrucât ei sunt urmașii acestor iubiți ai lui Dumnezeu, vor fi la rândul lor considerați drept fiii Lui, fiind astfel protejați de El. În consecință, cei care nu sunt răsplătiți cu această onoare și privilegiu, totuși, ar trebui să se îngrijoreze pentru ei înșiși. Pedeapsa și chinul le sunt destinate doar lor. Chiar dacă nu există nimic în Cărțile lor care să le justifice afirmațiile, se vor angaja în astfel de controverse atunci când sunt amenințați de Cartea Divină a Coranului cu pedeapsa, și vor presupune că l-au biruit pe Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și pe urmașii săi. Cu astfel de presupuneri nefondate, își vor imagina că vor izbândi în cele din urmă.
Este adevărat că în Biblie expresiile „ibnullah” (copilul lui Dumnezeu) sau „abna’ullah” (copiii lui Dumnezeu). Cu toate acestea, în niciun caz nu putem deduce că Dumnezeu are de fapt copii sau că evreii și creștinii sunt singurii copiii ai Lui. În primul rând, această expresie poate fi o eroare de traducere, întrucât niciuna dintre versiunile actuale ale Bibliei, incluzând atât Vechiul Testament, cât și Noul Testament, nu sunt versiunile originale. Toate sunt traduceri și au suferit multe modificări în decursul timpului. În al doilea rând, chiar dacă luăm de bun faptul că expresiile au existat în edițiile originale ale acestor cărți, ele nu sunt folosite exclusiv pentru anumite națiuni. Sunt folosite pentru toți cei care cred în stâlpii credinței și fac fapte bune, așa cum a poruncit Dumnezeu Cel Atotputernic. Din acest motiv, pot fi folosite metaforic. Pot face referire la mila, îngăduința și bunăvoința lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu are multe Nume care Îl prezintă sau Îl descriu ca Cel Atotmilostiv, Cel Atotîndurător, Cel Îngăduitor și Cel Milostiv.
Indiferent dacă aceste expresii există cu adevărat în Biblie sau dacă sunt sunt folosite metaforic, este clar că prin afirmația că erau „copiii lui Dumnezeu și cei preaiubiți”, creștinii și evreii care au făcut această afirmație în timpul Profetului nostru, pacea și binecuvântările fie asupra lui, s-au angrenat în adevărate polemici. De aceea, răspunsul Coranului pentru ei este reducerea la tăcere și respingerea: „Și de ce vă osândește pentru păcatele voastre?”. Cu alte cuvinte: Aceasta este: Acum că sunteți copiii și preaiubiții lui Dumnezeu, de ce, atunci, El vă pedepsește adesea și vă provoacă suferință? De ce vă supune uneori distrugerii și uneori captivității, astfel încât să nu scăpați niciodată de exil sau de ruinare?
„O, voi cei care credeți! Acela dintre voi care se leapădă de religia sa (să știe că) Allah va aduce (în locul lui) un neam (de oameni) pe care-i iubește și care-L iubesc pe El, blânzi față de dreptcredincioși și aspri cu necredincioșii, care vor lupta pe calea lui Allah și nu se vor teme de clevetirea clevetitorilor. Acesta este harul lui Allah, pe care-l dăruiește cui voiește El, căci Allah este Cel cu Har Nemărginit (și) Atoateștiutor (Wasi’, ‘Alim).” (Al-Ma’ida 5:54)
Acest verset cuprinde multe chestiuni fundamentale. În primul rând, avertizează că unii dintre credincioși se înstrăinează de islam, iar cei care și-au asumat responsabilitatea de a apăra islamul și de a-l împărtăși altora vor fi, în timp, în imposibilitatea de a îndeplini această sarcină delicată. De pildă, Califii Omeiazi, după primii patru Califi Bine-călăuziți, și-au asumat această responsabilitate, însă când nu au mai putut să își onoreze misiunea, ea a fost încredințată Abasizilor. Apoi, misiunea a fost preluată de selgiucizi și de otomani. Termenul „un neam de oameni” (care va fi adus pentru a moșteni misiunea) este folosit cu articolul nehotărât „un”. Aceasta înseamnă că nu erau încă cunoscuți de către companionii Profetului atunci când acest verset a fost revelat. Prin urmare, se poate spune că versetul se referă la turci, care nu sunt arabi precum companionii, și la o comunitate care își va asuma această sarcină aproape în același mod în care și-au asumat-o companionii.
Particula arabă specifică viitorului „sawfa” folosită în verset înaintea verbului „a ridica/ a aduce” se referă la viitorul îndepărtat. Cel mai notabil atribut al comunității pe care Coranul o profețește că va veni în viitorul îndepărtat pentru a reprezenta islamul și a-l face cunoscut altora este că „Dumnezeu îi iubește”. Iubirea dintre Dumnezeu și oameni se manifestă în două moduri: Primul este atunci când o persoană Îl iubește pe Dumnezeu, iar Dumnezeu îi întoarce iubirea – aceasta este iubirea dintre Dumnezeu și cei care debordează de dragoste față de Dumnezeu și care caută plăcerea Lui. Al doilea mod este atunci când mai întâi Dumnezeu iubește o persoană și apoi o convinge să Îl iubească – aceasta este iubirea dintre Dumnezeu și cel pe care El l-a ales în mod special. Dumnezeu se folosește de anumiți oameni în mod special pentru ca ei să înalțe islamul și să fie la rândul lor înălțați și cinstiți de islam. Întrucât toți Profeții au fost aleși special, potrivit unui hadı̄th relatat de ‘ Abdullah ibn Mas’ūd, Companionii acestora au fost, de asemenea, aleși special.[1] Precum se afirmă în verset, acesta este „harul lui Allah, pe care-l dăruiește cui voiește El” și așa cum se regăsește în alt verset, nimeni nu are dreptul de a se împotrivi „împărțirii îndurării lui Dumnezeu” (Az-Zukhruf 43:32).
Astfel, așa cum Dumnezeu Cel Atotputernic i-a ales pe Profetul nostru și pe companionii săi să reprezinte Islamul și să îl transmită altora într-o anumită perioadă a istoriei, tot astfel El va alege cu siguranță o altă comunitate pentru a înălța religia Sa într-un moment în care slujirea Religiei este aproape total neglijată, iar castelul Islamului este lipsit de apărare. Se poate spune că această alegere a fost făcută în Lumea Spiritelor. Chiar și așa, Dumnezeu nu Își lasă niciodată religia fără stăpân și o înalță prin mâna celor pe care îi alege, iar pe cei aleși îi înalță și îi înnobilează. Prin urmare, este important pentru noi să cunoaștem atributele celor aleși.
Cei aleși de Dumnezeu Cel Atotputernic pentru a înălța religia Sa sunt oameni care, ca răsplată pentru dragostea pe care Dumnezeu le-o poartă, Îl iubesc sincer la rândul lor. Ei Îl iubesc atât de mult și de rațional încât, așa cum se afirmă în versetul 22 din Surat Al-Mujadila, nu simt nicio dragoste adevărată față de cei care se împotrivesc lui Dumnezeu și Trimisului Său, chiar dacă aceștia sunt proprii lor părinți, copii, frați și surori, sau oameni din națiunea sau grupul lor etnic. Ei iubesc, urăsc, primesc și dăruiesc doar de dragul lui Dumnezeu. Nimic nu poate înlocui dragostea lor pentru Dumnezeu în inimile, faptele și acțiunile lor. Aceasta este principala caracteristică a comunității pe care Dumnezeu promite să o ridice pentru a sluji Islamul după exemplul Companionilor Profetului. Ei Îl iubesc sincer pe Dumnezeu și consideră că dragostea pentru El și aprobarea Lui sau faptul că El este mulțumit de ei sunt superioare tuturor celorlalte lucruri.
În al doilea rând, acești oameni sunt atât de „smeriți și modești față de credincioși” încât fiecare dintre ei este un erou al smereniei și modestiei. Bazându-ne pe ideea lui Said Nursi, „Victoria asupra celor necivilizați este prin constrângere, în timp ce asupra celor civilizați este prin persuasiune”[2] , putem aborda acest subiect dintr-o perspectivă diferită, după cum urmează:
Majoritatea covârșitoare a inamicilor Companionilor era formată din oameni necivilizați din rândul beduinilor care trăiesc în deșert; prin urmare, victoria asupra lor a implicat constrângerea și disuasiunea sau folosirea forței în mare măsură. În plus, transmiterea și răspândirea islamului au provocat dezbinări în familii, iar tribalismul, pe care Coranul îl numește „Jāhilīyatu’l-‘Asabīyah” (zelotismul feroce provenit din ignoranță) (Al-Fath 48:26)[3], a fost un factor esențial în ceea ce privește unirea oamenilor. Prin urmare, a acționa cu asprime și neînduplecare față de necredincioșii neobosiți într-o astfel de perioadă a fost de mare însemnătate. Poate ca urmare a acestor condiții, a asprimii și neînduplecării, Umar a fost așezat pe locul al doilea în rândul Companionilor Profetului, imediat după Abu Bakr care a avut primul rang datorită apropierii sale de Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și datorită companiei sale constante.[4]
Astăzi, lumea este mult mai civilizată decât înainte, cel puțin într-o oarecare măsură; prin urmare, victoria asupra necredinței se va obține prin persuasiune, cunoaștere și vorbe, mai degrabă decât prin folosirea forței. Pe de altă parte, întrucât individualismul domină, iar legăturile care unesc oamenii nu mai sunt puternice, simțul colectiv și unitatea de acțiune au căpătat o mare importanță. Acționând cu smerenie și modestie față de credincioși – un tip de conduită și purtare mult peste compasiune – și „a fi lipsit de mână față de cel dintre ei care bate și fără limbă față de cel care înjură” sunt atitudini mai îmbietoare decât abordarea cu asprime a necredincioșilor. De aceea, versetul în dezbatere menționează atributul „blândeții față de credincioși” imediat după dragostea lui Dumnezeu pentru ei și dragostea lor pentru El, și înainte de a fi „demn și poruncitor în fața necredincioșilor”. De fapt, prima condiție pentru a sluji Coranul cu succes și pentru a crede după bunăvoința și iubirea lui Dumnezeu este existența unei atmosfere de smerenie și modestie printre noi. Încurajarea unui astfel de comportament nu cunoaște nicio limită. Acest lucru ne demonstrează de ce Bediüzzaman Said Nursi a acordat atât de multă importanță sincerității și comuniunii în credință și de ce ne sfătuiește cu seriozitate să citim frecvent secțiunea din colecția Risale-i Nur despre Solidaritatea bărbaților și a femeilor în Islam[5] și mai ales tratatul despre Sinceritate[6] cel puțin o dată la două săptămâni. Probabil că cel mai greu test la care suntem supuși noi, credincioșii, este relația noastră cu frații și surorile în credință.
Versetul continuă „și aspri cu necredincioșii”. Asta înseamnă că ei nu sunt la fel de severi așa cum au fost Companionii față de necredincioșii necivilizați din deșert. Așa cum am menționat anterior, După cum s-a menționat mai sus, întrucât în prezent victoria asupra ideilor ostile se obține mai degrabă prin persuasiune decât prin forță, va fi suficient să păstrăm o atitudine fermă și demnă în fața necredincioșilor. Faptul că ei „vor lupta pe calea lui Allah și nu se vor teme de clevetirea clevetitorilor”, așa cum afirmă în continuare versetul, se referă tot la acest aspect. După cum se știe, credincioșii erau disprețuiți, iar a spune „Sunt musulman” a fost un motiv de dispreț o perioadă foarte lungă de timp. Prin urmare, onoarea și demnitatea unui musulman nu se bazau întotdeauna pe statutul său social, bogăție sau profesie, ci pe faptul că este musulman. Într-adevăr, întreaga putere, demnitate și glorie aparțin lui Dumnezeu, Trimisului Său și credincioșilor, așa cum limpede se poate vedea în Surat Al-Munafiqun 63:8. Prin urmare, ar trebui să continuăm să slujim islamul pretutindeni – acasă și în școli, pe străzi și în piețe – simțind în noi înșine onoarea și gloria islamului, fără să ne temem de clevetirea cuiva și fără să simțim vreun complex de inferioritate față de necredincioși. Pe lângă faptul că precizează atributele comunității demne pe care Dumnezeu o va ridica pentru a înălța Islamul, Coranul subliniază în chip miraculos anumite caracteristici ale zilelor noastre. Chiar și Privit chiar și numai din această perspectivă, versetul în cauză este plin de înțelesuri și prevestiri, care s-au adeverit.
Indiferent de momentul și circumstanțele în care a fost revelat acest verset, el este valabil inclusiv în toate vremurile și locurile de după. Folosind un limbaj zguduitor, îi avertizează pe credincioși cu privire la o chestiune extrem de importantă: disputa și discordia dintre ei care sunt atât de frecvente încât îi înfioară pe musulmanii din toate timpurile. Multe popoare și triburi din timpul Profetului și al urmașilor săi bine călăuziți, cum ar fi Banū Mudlij (Copiii lui Mudlij) conduși de Aswad al-Ansı̄ și care s-au lepădat de credință, apostații din Banū Hanifa conduși de Musaylima cel Mincinos, păcătoșii din Banū Asad provocați de Tulayha ibn Huwaylid, și multe alte triburi care s-au revoltat în timpul Califatului lui Abū Bakr, cum ar fi Fazāra, Ghatafan, Banū Salim, Banū Yarbu’, unii dintre Tamim și Kinda, Banū Bakr și Ghassan fac parte din acest grup nefericit la care face referire versetul. Mai mult, chiar și omeiazii, abbasizii, selgiucizii și otomanii s-au dovedit a fi printre cei amenințați de verset, întrucât nu au reușit să slujească în continuare Islamul.
Prin urmare, versetul îi avertizează pe toți cei pe care Dumnezeu îi alege să slujească Islamului, ceea ce înseamnă: „O, oameni ai credinței! Dacă vă lepădați de credință sau dacă abandonați slujirea Islamului fie parțial, fie total, să știți că Dumnezeu vă va înlocui cu un popor de cinste ale cărui caracteristici vă sunt cunoscute, dar nu vă este cunoscut cu exactitate cine este, unde și când va apărea. Dumnezeu îl iubește și ei Îl iubesc nespus de mult. Acești oameni sunt deosebit de smeriți și modești cu cei credincioși și în același timp sunt fermi, demni și categorici cu cei necredincioși, eretici și agresori. Ei se străduiesc să obțină controlul asupra echilibrului puterilor și luptă întotdeauna pentru cauza lui Dumnezeu, urmărind să obțină buna Lui plăcere și să Îi glorifice Cuvântul. În tot acest timp, nu țin seama de osândirea sau dezaprobarea nimănui; nu acordă importanță atenției venite din partea celorlalți. În schimb, încearcă în mod constant să își ducă la bun sfârșit misiunea. Aceasta este o favoare specială pe care Dumnezeu le-o acordă.”
Stilul versetului sugerează, de asemenea, că această realitate a istoriei umane nu este specifică unei anumite perioade de timp. Ea se repetă, iar cei care pătrund în arena istoriei unul după altul pleacă doar pentru a fi înlocuiți de alții noi. Astfel, întotdeauna vor rămâne în amintire Dumnezeu și prietenii Săi pe care îi iubește și înalță, iar cei care abandonează Religia lui Dumnezeu au fost dați uitării, astfel că în dreptul lor, pe paginile istoriei, de-a lungul evenimentelor recurente din istoria omenirii, s-a așezat praful.
„Allah a făcut Al-Ka’aba, Casa Sfântă, spre folosul oamenilor…” (Al-Ma’ida 5:97)
Acest verset poate fi analizat din mai multe perspective, după cum urmează:
- Kaaba este inima Pământului. Astfel, este un stâlp glorios și luminos în jurul căruia ființele umane, jinnii și îngerii se învârt necontenit din centrul pământului până la Sidratu’l- Muntahā (cel mai îndepărtat punct al tărâmului creat sau cea mai înaltă limită care separă acest tărâm creat de „tărâmul” Divinității), încât miliarde de suflete curate, văzute sau nevăzute, așteaptă cu nerăbdare să îl atingă în fiecare moment. Într-adevăr, acest aspect este suficient pentru a demonstra că Kaaba este vrednică de a fi proiecția Sidrah pe pământ. Este ca și cum din această perspectivă Sidrah- Ka’bah, Dumnezeu „privește” și judecă întreaga omenire, în special profeții. Prin urmare, se poate spune că Ka’bah este „un standard” sau o unitate de măsură, iar existența multor lucruri, precum cea a pământului, pare să fi fost programată în funcție de existența sa. Fără Ka’bah, existența altor lucruri nu ar avea niciun sens. În acest sens, mai multe cuvinte ale Profetului nostru, pacea și binecuvântările fie asupra sa, ne anunță că distrugerea Ka’bah este un semn al distrugerii finale a pământului. Cu alte cuvinte, distrugerea Ka’bah marchează ruptura dintre pământ și ceruri. Existența pământului rupt ce ceruri nu va avea niciun sens. Atunci când pământul își pierde resursele prin care să îndeplinească scopul existenței sale, el trebuie înlăturat de pe scena vieții.
Având această caracteristică, Ka’ba este singura temelie pentru existența pământului și și-a îndeplinit misiunea cu ajutorul spiritului său unic. Astfel, atunci când Ka’ba este deposedată de scopul existenței sale, va reveni în cele din urmă la esența sa. Aș dori să expun o observație care confirmă această realitate. Ea aparține unui Pol spiritual din rândul discipolilor lui Imām Rabbānı̄. El spune: „Făceam înconjurul Ka’bei când am asistat brusc la ridicarea Ka’bei spre cer. În timp ce se înălța, se plângea că oamenii nu I se închină lui Dumnezeu așa cum se cuvine. Am apucat-o de picior, rugând-o să se întoarcă”. Cu siguranță, este greu de spus dacă Ka’ba a rămas cu spiritul și „taina” sa, fără a avea un martor cu același grad de înțelegere.
Nu cred că situația actuală este diferită de cea de atunci. Cu toate acestea, ne bazăm pe nemărginitul har și pe favoarea lui Dumnezeu. Poate că situația dramatică a credincioșilor din prezent rezultă din plânsul Ka’bei, că este tratată cu lipsă de respect.
- Islamul poate fi practicat individual, iar o persoană își poate duce la bun sfârșit obligațiile personale. Cu toate acestea, favorurile Dumnezeului cel Atotputernic se pot obține într-un sens general și desăvârșit doar prin apartenența la o comunitate musulmană. Astfel, Ka’bah este nucleul și piatra de temelie a formării și a supraviețuirii unei comunități. Există multe ocazii, de la faptul că milioane de oameni se îndreaptă spre ea în timpul rugăciunilor la faptul că milioane de oameni o vizitează în cadrul unor pelerinaje minore și majore, care consolidează și întăresc conștiința de a face parte dintr-o comunitate și de a contribui la menținerea acesteia. De asemenea, nu trebuie să uităm că Hājj, sau pelerinajul principal, este o adunare universală. Un pelerinaj perfect realizat reprezintă o adunare mondială organizată de musulmani. Dacă poate fi îndeplinit în mod conștient, ar fi posibil să se găsească soluții la problemele lumii musulmane. Dacă astăzi pelerinajul nu poate funcționa în acest fel, vina se datorează lipsei de conștiință a musulmanilor. De fapt, pelerinajul a avut întotdeauna acest potențial. Astfel, Ka’ba a fost întotdeauna o sursă de putere și de susținere pentru omenire.
- Ka’bah este un sprijin și în ceea ce privește faptul că întărește puterea spirituală a fiecărui credincios în parte. Căci fiecare credincios care se îndreaptă spre Ka’bah în timp ce se roagă regăsește alături de el întreaga comunitate a credincioșilor din întreaga lume care apără Rugăciunea îndreaptată spre Ka’bah, printre ei fiind zeci de mii de sfinți, învățați sfinți, și cei care au ochii inimii deschiși. Pentru credincios, ei reprezintă dovezile adevărurilor în care crede, iar în prezența lor, credinciosul este eliberat de îndoieli. De asemenea, pot reduce la tăcere sufletul carnal și pe Satana, care încearcă să semene în inima credincioșilor semințele îndoielii că Ka’bah este o clădire ca oricare alta construită din pietre și pământ și, prin urmare, nu este sfântă. În schimb, credința lor este întărită de gândul: „Dacă Ka’bah nu ar fi sfântă, oare ar mai prezenta un interes atât de mare pentru mii de oameni care au crescut spiritual și intelectual de-a lungul timpului?”
- Există o legătură puternică între mișcarea de redeșteptare și faptul că Ka’ba este „spre folosul oamenilor”. Intensitatea mișcării de redeșteptare este direct proporțională cu înțelegerea adevărului despre Ka’bah. În ziua în care acesta va fi înțeles în totalitate, mișcarea de redeșteptare va atinge cel mai înalt nivel posibil.
În concluzie, Ka’ba a fost întotdeauna lumina ochilor oamenilor, puterea genunchilor și sursa energiei și a sentimentelor înălțătoare. Chestiunile religioase și lumești ale credincioșilor și-au păstrat armonia prin Ka’bah, iar aceasta a fost întotdeauna o sursă de echilibru al inimii întregii comunități musulmane. Cei care se întorc la Dumnezeu o fac prin intermediul Ka’bei; Rugăciunea și Pelerinajul sunt împlinite în cea mai intim legătură cu aceasta. Cei care caută împlinirea o găsesc în jurul Ka’bah și în ceea ce se întâmplă în jurul său, iar cei care suferă de dorul de casă simt adierea familiarității și prieteniei în acest loc sfânt. Ka’bah este deopotrivă un altar, și totuși semnificația sa transcende dincolo de noțiunea de altar, întrucât se întinde din inimă până la Sidratu’l- Muntahā. Este cea mai puternică voce din toate tărâmurile existenței, concretizată în piatră într-o regiune binecuvântată de pe pământ
Fie ca Dumnezeu, Cel Atotputernic, să nu ne lipsească de protecția și sprijinul Ka’bei!
[1] Abū Nuaym, Hilyatu’l-Awliyā’, 1:375; de asemenea, pentru relatările lui Uraym ibn Saida, vezi Hākim, Mustadrak, 3:632; Haythamı̄, Majma’uz-Zawā’id, 10:17.
[2] Nursi, Risale-i Nur Külliyatı, 1996, Vol. II, pp. 1920, 1929–1930.
[3] În traducerea oficială „furia neștiinței” – Furia generată de mândria apartenenței la un anumit trib, specifică perioadei anterioare apariției Islamului.
[4] Vezi Surat Al-Fath 48:29.
[5] Nursi, The Letters (Trans.), The Twenty-second Letter, 2007, pp. 281–294.
[6] Nursi, The Gleams (Trans.), The Twenty-first Gleam, 2008, pp. 225–235.
