Și Faraon a zis: „Lăsați-mă să-l omor pe Moise și el să-L cheme pe Domnul său! Mă tem să nu vă schimbe religia voastră și să nu aducă stricăciunea pe pământ!” (Al-Mu’min 40: 26)
Acest verset apare în capitolul din Coran care poartă numele unui „mu’min”, sau „dreptcredincios”, care făcea parte din clanul faraonului și care a intervenit în cel mai critic moment pentru a-l apăra pe Profetul Moise, pacea fie asupra sa. Faraonul spune: „Lăsați-mă să-l omor pe Moise și el să-L cheme pe Domnul său! Mă tem să nu vă schimbe religia voastră și să nu aducă stricăciunea pe pământ!”
Pentru a înțelege corect versetul, este nevoie să ne amintim evenimentele care l-au împins în cele din urmă pe faraon să rostească aceste cuvinte. Faraonul fusese înfrânt în fața lui Moise în toate tentativele sale de a falsifica, invalida și zădărnici Mesajul său. În cele din urmă, el s-a văzut nevoit să se sfătuiască cu cei din tabăra sa pentru a-l ucide pe Moise. Cuvintele sale au arătat neputința, înfrângerea și disperarea în fața Profetului Moise, pacea fie asupra sa. După ce a fost înfrânt în fața lui Moise din punct de vedere al gândirii, credinței și luptei intelectuale, faraonul părea să ceară oamenilor săi, cu o voce slăbită și deznădăjduită, permisiunea de a-l ucide pe Moise. Acest discurs și acest stil nu sunt specifice unui rege puternic, despotic, care era încrezător în sine. Ele pot aparține doar unui despot care și-a pierdut rând pe rând toate sursele de putere și ajutor și care este nemilos când este puternic, dar umilit, disprețuitor și aproape democrat când este lipsit de putere. Acest tip de despot care și-a folosit poporul, și în special Copiii lui Israel, ca și cum ar fi noroi, ciment și paie în construcția piramidelor, nu poate fi descris decât în termeni de dispreț nimicitor și ipocrizie. Aceasta înseamnă a deveni mai precaut și a te pune la adăpost în public. Procedând astfel, el profita de obiceiurile și de religia pe care poporul le practica de multă vreme și obținea sprijinul lor. El folosea în interesul său masele pe care le asuprise în anii de putere. La fel cum necredincioșii din Mecca susțineau că Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, „diviza familiile și încerca să le îndepărteze de pe calea înaintașilor lor”,[1] faraonul s-a adresat poporului său, spunând: „Mă tem să nu vă schimbe religia voastră și să nu aducă stricăciunea pe pământ!”. Cu alte cuvinte, faraonul s-a comportat asemenea tuturor dictatorilor și a încercat să își disimuleze nedreptatea și ticăloșia.
Asemeni tuturor celorlalți tirani aroganți care recurg la forță și demagogie atunci când sunt doborâți în fața adevărului, faraonul a încercat să se arate puternic și a apelat la popor pentru a formula o opinie publică în favoarea sa. Ca și cum totul ar fi fost în deplină ordine în țara sa până atunci și poporul ar fi fost mulțumit de el și ca și cum Profetul Moise, pacea fie asupra sa, ar fi provocat dezordine și confuzie în țară, el a spus „Mă tem să nu vă schimbe religia voastră și să nu aducă stricăciunea pe pământ!”.
În acel moment, omul credincios pe care Coranul l-a menționat în Surat Al-Mu’min („Dreptcredinciosul”) a ieșit în față pentru a-l apăra pe Moise. El făcea parte din clanul faraonului și, potrivit unor relatări, era cumnatul faraonului și comandantul armatelor sale. El își tăinuise credința până în acel moment. Cu toate acestea, nu putem crede că un om cu o minte pătrunzătoare și cu discernământ, precum Profetul Moise, nu l-a putut recunoaște. Probabil că l-a descoperit și a acționat conștient de existența unui asemenea ajutor ascuns, puternic. Atunci când faraonul s-a simțit neputincios și a apelat la ajutorul și sprijinul poporului său pentru a-l ucide pe Moise și a pune capăt activității sale, credinciosul respectiv a ieșit în sprijinul lui Moise și a avertizat poporul să nu respingă mesajul lui Moise și să nu plece urechea la uneltirile puse la cale împotriva sa. Cu siguranță, Profetul Moise s-a bucurat din plin de sprijinul său.
Coranul acordă în paginile sale mai mult spațiu acelui om credincios decât chiar unora dintre profeți. El a pornit cu o atitudine democratică în fața demonstrației de democrație a faraonului și a spus: „Omorâți voi un bărbat pentru că el a zis: Domnul meu este Allah?” (Al-Mu’min 40: 28). El i-a întrebat dacă nu au respect față de credința și convingerile altora și, cu un ton din ce în ce mai ridicat, și-a declarat credința în Viața de Apoi, spunând: „O, neam al meu! Eu mă tem pentru voi în Ziua chemării, de Ziua în care veți întoarce voi spatele, fugind, fără ca să aveți voi apărător de Allah! Iar acela pe care îl duce Allah în rătăcire nu va avea ocârmuitor.” (Al-Mu’min 40: 32-33).
În fața discursurilor sale convingătoare, faraonul s-a simțit tot mai neputincios și s-a refugiat în noi demagogii: „Eu nu vă arăt decât ceea ce văd și nu vă călăuzesc pe voi decât pe calea cea dreaptă!” (Al-Mu’min 40: 29). El a încercat să pară apărătorul adevărului.
În timp ce faraonul înainta pe calea eșecului, profetul Moise era foarte calm și liniștit. El nu a luat în seamă amenințările faraonului. Prin urmare, a răspuns prompt, spunând: „Eu caut apărare la Domnul meu și Domnul vostru împotriva oricărui trufaș care nu crede în Ziua socotirii!” (Al-Mu’min 40:27). Astfel, în timp ce Moise își exprima încrederea în Dumnezeu, el le amintea oamenilor, încă o dată, că Dumnezeu este singurul Domn absolut.
Pe scurt, există două scene: într-una dintre ele, amenințările, temerile și neliniștea faraonului, conștient de incoerențele sale logice, intelectuale și emoționale, îl împing să apeleze la poporul său pentru a-l susține și să încerce să se folosească de convingerile lor religioase. El îl acuză pe Moise de ticăloșii, în timp ce el este cel care întotdeauna aduce stricăciune și face ticăloșii. Susține că Moise va schimba religia altora, în timp ce el însuși nu arată nici cel mai mic respect pentru religia lui Moise și a poporului său. Cealaltă scenă îl arată pe Profetul Moise, pacea fie asupra sa, în toată solemnitatea sa, stăpânirea de sine, încrederea în nimeni altcineva în afară de Dumnezeu și mustrând faraonul pe față pentru trufie și îndărătnicie. În concluzie, întreaga descriere poate fi rezumată la lupta dintre oamenii sau urmașii lui Dumnezeu și urmașii lui Satana.
[1] Ibn Kathı̄r, al-Bidāyah, 3/60.
