Qarun (Core) a fost din neamul lui Moise, însă el s-a răzvrătit împotriva lor. (Al-Qasas 28:76)
În anumite comentarii asupra Coranului, bazate pe relatările Trimisului lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, ale Companionilor săi și ale primilor învățați, se menționează că Moise și Core erau verișori Este posibil ca această afirmație să se fi datorat eforturilor de a identifica o relație între ei pentru a sublinia faptul că, deși Core era foarte apropiat de Moise, el nu putea fi avantajat de el. De fapt, nici în Coran, nici în Sunna nu există o trimitere clară la această afirmație. Prin urmare, putem analiza următoarele chestiuni cu privire la versetul de mai sus:
- Probabil Core a făcut parte din rândul Copiilor lui Israel, motiv pentru care Coranul susține că a fost unul dintre oamenii lui Moise. Sau Core a fost unul dintre cei pe care Moise, pacea fie asupra sa, i-a chemat prin Mesajul său. Ca și Sāmirı̄ (samariteanul), Moise, pacea fie asupra sa, l-a considerat o persoană foarte importantă și a dorit să fie convertit. Însă Core nu a fructificat această grijă specială și nici nu și-a folosit averea pentru a câștiga Paradisul.
Versetul continuă: „Și i-am dat Noi (lui Core) atâtea comori, încât numai cheile lui apăsau greu asupra unei cete de (bărbați) vânjoși.” (Al-Qasas 28:76). Trebuie să subliniem faptul că în Coran nu există urmă de minciună sau exagerare, cea din urmă reprezentând o minciună implicită. Prin urmare, în lumina acestei expresii coranice putem intui valoarea averii lui Core, ale cărui chei erau prea grele pentru a fi cărate de o ceată de bărbați puternici.
- În zilele noastre, comorile despre care se crede că aparțineau lui Core umplu muzee.
- În ceea ce privește atitudinea lui Core în fața comorilor care i-au fost dăruite, el a ajuns să fie răsfățat, să se poarte necuviincios și să se bucure de comorile sale. De aceea, o parte din poporul său l-a avertizat: „Nu te semeți, fiindcă Allah nu-i iubește pe cei care se semețesc” (Al-Qasas 28:76). Cu toate acestea, Core nu numai că a rămas nepăsător în fața avertizării, dar a și perseverat în rătăcire și a spus: „Mie mi s-a dat ceea ce am numai pentru știința pe care eu o stăpânesc!” (Al-Qasas 28:78).
De fapt, Core nu a fost singurul care a avut această atitudine. Au existat și există mulți oameni a căror bogăție i-a distrus și i-a dus în rătăcire, iar ei au rostit și rostesc aceleași lucruri cu insolență și încântare. Din acest motiv, ar fi incorect și restrictiv să presupunem că acest mod de viață este specific lui Core. De exemplu, au existat multe persoane care își doreau același belșug de care se bucura Core și au suspinat, spunând: „O, de-am avea și noi asemenea cu ceea ce i s-a dat lui Qarun! El este (un om) cu mare noroc!” (Al-Qasas 28:79). Cu toate acestea, Coranul descrie reacția celor care au nutrit această dorință atunci când Core a fost înghițit de pământ împreună cu averea sa, după cum urmează:
Și cei care doriseră ieri să fie în locul lui au zis în dimineața următoare: „Vai! Într-adevăr Allah mărește câștigul aceluia care voiește El dintre robii Săi sau îl micșorează. Dacă Allah nu ar fi fost milostiv cu noi, ar fi (lăsat pământul) să ne înghită și pe noi. Vai! Într-adevăr necredincioșii nu izbândesc!” (Al-Qasas 28:82).
Într-adevăr, drept pedeapsă pentru că nu s-a comportat corespunzător în contextul bogăției care îi fusese dăruită și a persistat în rătăcire, Core a fost înghițit de pământ odată cu întreaga sa avere . Coranul ilustrează pedeapsa sa: „Noi am făcut ca pământul să-l înghită pe el și casa lui și nu a avut el nici o ceată care să-l sprijine împotriva lui Allah și nu a fost el dintre cei în stare să se ajute pe ei înșiși.” (Al-Qasas 28:81).
De fapt, Core greșise în două privințe: În primul rând, considerând că face parte din elita societății datorită bogăției care îi fusese acordată, el s-a comportat trufaș și îndărătnic față de Dumnezeu. Core a acționat cu o aroganță și o mândrie care ar împiedica pe cineva să intre în Paradis, iar în schimbul aroganței sale, Dumnezeu l-a condamnat la infamie și l-a pedepsit. Cu alte cuvinte, pentru faptul că Core și-a însușit pe nedrept bogăția care îi fusese acordată și a acționat ca și cum ar fi trăit cu ea pe vecie, Dumnezeu l-a pedepsit și l-a lăsat să fie înghițit de pământ împreună cu bogăția sa. Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a afirmat: „Pe cel umil Dumnezeu îl înalță, iar pe cel trufaș, Dumnezeu îl smerește.”[1] Core ar fi trebuit să fie smerit, dar a fost trufaș și a primit ce a meritat.
În al doilea rând, dacă numărul oamenilor care gândesc și se comportă precum Core crește într-o comunitate, iar mentalitatea lor domină comunitatea, apar diviziuni și scindări în cadrul acesteia. Cu alte cuvinte, dacă viziunea asupra lumii și mentalitatea unor astfel de oameni egoiști care câștigă și strâng bogății, își burdușesc stomacul fără să se gândească că alții au dreptul la ceea ce consumă și sunt indiferenți față de cei care sunt victime ale sărăciei și neputinței – dacă mentalitatea și viziunea asupra lumii a unor astfel de oameni devin o normă și un stil de viață într-o comunitate, atunci în comunitate vor apărea decalaje uriașe și imposibil de recuperat. Capitalismul și comunismul sunt exemple de sisteme care generează astfel de decalaje. Acestea au dus la apariția unor clase conflictuale și au împins comunitățile în nenumărate dezastre. Pentru a-i salva pe Copiii lui Israel din timpul profetului Moise de astfel de dezastre, Dumnezeu l-a pedepsit pe Core cu moartea și a oferit astfel o lecție importantă celor care vor urma. Odată cu acest episod, Dumnezeu a transmis și un alt mesaj: cei fermecați de fastul și plăcerile acestei lumi sunt amăgiți – lumea cu tot ceea ce este în ea este trecătoare – și că Dumnezeu, care oferă toate lucrurile lumești, poate să le ia înapoi oricând dorește și chiar le va lua.
În concluzie, indiferent de cum a câștigat-o, Core avea o avere uriașă care cuprindea aur, argint și alte metale și bunuri prețioase. Este foarte sugestiv pentru caracterul egoist și zgârcit al lui Core că această bogăție era păstrată în cufere bine păzite care erau încuiate. Această bogăție colosală ar fi putut fi obținută în urma vânătorii de comori și/sau a cămătăriei. Cel care câștigă cu ușurință o avere atât de mare și are oameni care o păzesc și slugi în slujba sa poate deveni impertinent. Așa a făcut și Core, chiar dacă a fost avertizat de câteva persoane din poporul său, care i-au spus „Nu te semeți, fiindcă Allah nu-i iubește pe cei care se semețesc” (Al-Qasas 28:76).
Ușurința cu care și-a câștigat averea și lăcomia l-au făcut pe Core orb la realitatea că mulți alții aveau dreptul la averea lui. Toate obiceiurile sale rele s-au născut din orbirea sa spirituală și din capriciul său de a se mulțumi cu această lume. Căci numai cei al căror echilibru al inimii a fost șubrezit și care sunt astfel mulțumiți cu această lume se bizuiesc pe ea și se veselesc în ea.
Ci caută cu ceea ce ți-a dăruit Allah Casa cea veșnică! Și nu uita partea ta din această viață! (Al-Qasas 28:77).
În interpretarea anumitor exegeți, acest verset îi îndeamnă pe oameni să caute lumea sau o viață fericită în lume. Cu toate acestea, după cum vor recunoaște cei care au noțiuni de arabă, versetul poruncește să căutăm viața de apoi. Verbul „ibtaghi”, care este tradus prin „a căuta”, înseamnă a urmări un scop cu întreaga ființă și capacitate, precum și cu toate puterile, ca de exemplu mintea, inima, sentimentele, conștiința, discernământul, sănătatea, averea și urmașii. A doua parte a versetului – Și nu uita partea ta din această viață! – vine pentru a echilibra această „căutare”. A doua parte a versetului – „fără a uita (sau nu uitați) partea voastră (pe care Dumnezeu a stabilit-o) în această lume” – vine să echilibreze această „căutare”. Și anume, trebuie să vizăm „lăcașul Vieții de Apoi” cu toate capacitățile și puterile noastre; obținerea fericirii veșnice trebuie să fie obiectivul nostru în viață, dar trebuie să ne îngrijim și de existența pe acest pământ. Nu trebuie nici să cerșim, nici să trăim dependenți de alții. Prin muncă și câștig legal, trebuie să ne asigurăm atât nevoile noastre fundamentale, cât și nevoile celor pentru a căror subzistență suntem responsabili. Dacă ignorăm îndemnul central al versetului și îl înțelegem ca o chemare la muncă doar pentru viața noastră lumească și ca o chemare a celorlalți la viața lumească, atunci vom fi prinși într-o mare capcană. De altfel, o astfel de interpretare contrazice versetul: „Allah a cumpărat de la dreptcredincioși sufletele și bunurile lor, în schimbul Raiului” (At Tawba 9:111) și transformă Coranul într-o carte care se contrazice.
Versetul ne oferă următorul criteriu: Căutați lumea în măsura valorii ei și căutați Viața de Apoi în măsura valorii pe care o are. Lumea este precum „Câmpia ‘Arafat” (unde pelerinii rămân pentru o vreme în ajunul Sărbătorii Sacrificiului) pentru oamenii ale căror suflete sunt împlinite și liniștite datorită Religiei Divine. Iar timpul petrecut în această lume efemeră este precum Ajunul Zilei de sărbătoare petrecute în Câmpia ‘Arafat. În consecință, vom ajunge Sărbătoarea dincolo de această lume. Astfel, criteriul nostru trebuie să fie temeinic și trebuie să trăim scurta perioadă de viață în această lume fără să pierdem nici măcar un singur minut.
Dacă un pelerin nu reușește să rămână în Câmpia ‘Arafat în ajunul Sărbătorii, el va rata pelerinajul în acel an, dar poate compensa în anul următor. Dar dacă ne irosim viața lumească cu lucruri de nimic sau dacă ratăm să trăim ‘Arafatul lumesc – adică ratăm ocazia de a ne trăi viața lumească într-un mod folositor – nu vom primi o a doua șansă sau o a doua viață în lume ca formă de compensare.
Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a spus: „Ce treabă să am cu această lume! Eu nu sunt decât un călător care se odihnește la umbra unui copac și apoi își continuă drumul părăsindu-l.”[2] Acest hadı̄th nu presupune renunțarea totală la lume, ci ne învață care este locul nostru în lume. Într-un alt hadı̄th, Profetul nostru a spus: „Dacă lumea ar fi fost în ochii lui Dumnezeu la fel de valoroasă precum un țânțar, El nu i-ar fi dat unui necredincios nici măcar o gură de apă din ea.”[3]
Întrucât Dumnezeu este Cel care a creat lumea cu tot ceea ce se află în ea, cei care Îl neagă pe Dumnezeu nu ar trebui să beneficieze de pe urma lumii. Dar, prin îndurarea Sa nemărginită, Dumnezeu Cel Atotputernic le permite necredincioșilor să trăiască în lume și le oferă tot ce au nevoie. Însă, întrucât există un tărâm veșnic dincolo de această lume unde necredincioșii nu vor găsi fericirea, Dumnezeu, prin îndurarea sa, nu le tulbură bucuria pe care o trăiesc aici.
După cum afirmă Said Nursi, „O viață fericită timp de mii de ani în această lume nu se compară nici măcar cu o oră din Lumea de Apoi. De asemenea, o viață fericită de mii de ani în Viața de Apoi nu poate echivala nici măcar un minut petrecut văzând Frumusețea lui Dumnezeu.”[4] În consecință, noi suntem în căutarea unei astfel de vieți descrise mai sus. Așadar, cât de valoroasă poate fi această lume în comparație cu Viața de Apoi, astfel încât să ne permitem să le comparăm? Pe pământ, durata medie de viață este de șaizeci de ani, din care jumătate se scurg în somn. Prin urmare, ce valoare poate avea o astfel de viață? De aceea, a supraevalua lumea în care trăim prin încălcarea limitelor gândirii echilibrate și a o compara cu Viața de Apoi în termeni de egalitate presupune o înțelegere deficitară și insuficientă a Coranului și a elementelor de bază ale religiei.
În plus, Bediüzzaman Said Nursi prezintă o abordare foarte pertinentă asupra lumii, pe care nu am mai întâlnit-o la altcineva. El spune că lumea are trei fețe: una care privește la Atot-Frumoasele Nume ale lui Dumnezeu, a doua care privește la faptul că este câmpia Lumii de Apoi, iar a treia referitoare la dorințele și poftele umane.[5]
În ceea ce privește faptul că este o oglindă strălucitoare a Numelor Preafrumoase ale lui Dumnezeu, această lume este un tărâm neprețuit. O iubim foarte mult datorită acestui fapt. Este un câmp fertil care poate fi semănat cu semințele Lumii de Apoi, iar noi nu am fi putut fi candidați pentru Lumea de Apoi dacă nu am fi fost trimiși în această lume efemeră. Lumea are o valoare excepțională și în această privință. În ceea ce privește cel de-al treilea aspect al lumii, care ne seduce dorințele și poftele, este mai periculos decât pare a fi. Cu alte cuvinte, dacă oamenii sunt prinși în plăcerile lor personale și uită de viața de apoi, atunci această lume este demnă de dispreț și de ocară.
Nursi mai spune că renunțarea la lume trebuie să se facă din inimă, nu prin muncă sau prin bani.[6] Dacă privim lumea prin prisma opiniilor lui Nursi, nu vom întâmpina nicio situație neplăcută în raport cu lumea. Cel care o privește astfel și se raportează la ea din aceste perspective poate munci, poate câștiga mulți bani pe căi legale și poate deveni bogat. Căci astfel de oameni își pot dona tot ce câștigă pentru cauza lui Dumnezeu și pentru cei nevoiași. Între Companionii Trimisului lui Dumnezeu, ‘ Abdur-Rahman ibn ‘Awf era foarte bogat. Odată, el a dăruit pentru binefacere șapte sute de cămile încărcate cu bogății. Mesagerul lui Dumnezeu nu i-a adresat cuvinte defăimătoare din pricina bogăției sale; el doar l-a avertizat să îndeplinească ceea ce îi revenea ca datorie în schimbul averii sale și l-a încurajat să cheltuiască o bună parte din ea pentru cauza lui Dumnezeu și pentru cei nevoiași, oferindu-i în schimb vestea cea bună a Paradisului.[7]
După cum se menționează în anumite cărți despre meritele profeților și ale altor oameni virtuoși și sfinți, îngerii i-au spus cândva lui Dumnezeu: „Domnul nostru! Îl numești pe Profetul Avraam „Prietenul meu apropiat”. Cum se poate dovedi el demn de o asemenea poziție, în ciuda bogăției sale?” Dumnezeu Cel Atotputernic a trimis câțiva îngeri pentru a-l pune la încercare pe Avraam. Îngerii au venit la el în chip de călători în haine ponosite și neîngrijite, și i-au spus că le este foame. Avraam, pacea fie asupra sa, a tăiat imediat o oaie, a gătit-o și și-a servit oaspeții. Înainte de a începe să mănânce, îngerii s-au rugat așa cum doar ei se rugau: „Domn Preaslăvit și Preasfânt, Domnul îngerilor și al Duhului” în loc să spună „În numele lui Dumnezeu”. Această rugăciune a fascinat sufletul curat al lui Avraam în așa măsură încât i-a rugat să o repete, spunând „Luați a patra parte din oile mele, vă rog să repetați ceea ce ați spus”. După ce îngerii au repetat rugăciunea, Avraam le-a cerut să o mai repete încă o dată, spunând „Luați jumătate din oile mele, vă rog încă o dată”. În cele din urmă, el le-a dat îngerilor toate oile sale în schimbul acestei rugăciuni. Înțelegem astfel că acel mare Trimis al lui Dumnezeu, pacea fie asupra sa, a renunțat la lume din inimă, nu prin muncă și prin obținerea unui venit.
Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, nu a condamnat niciodată bogăția și câștigurile. Chiar dacă unele hadisuri sugerează asta, ele se referă la cazuri particulare. Dacă este întrebat de ce nu s-a îmbogățit, răspunsul va fi următorul: a provenit dintr-o familie săracă. În plus, dacă ar fi devenit bogat, din moment ce era reprezentantul principal al unei cauze nobile, ar fi putut exista speculații atât cu privire la averea sa, cât și la cauza sa. Din acest motiv, Mesagerul lui Dumnezeu a preferat în mod conștient și cu bună știință să rămână sărac. Și noi, la rândul nostru, ar trebui să ne raportăm la cărturarii, sfinții și cărturarii sfinți care au ales sărăcia urmând calea Trimisului lui Dumnezeu din aceeași perspectivă.
În consecință, ar trebui să ne reamintim că în religie renunțarea la lume din inimă, nu prin truda de a ne câștiga existența, este esențială. Lumea nu ar trebui să aibă loc în inimile noastre și nu ar trebui să ne facă să uităm de Viața de Apoi. În caz contrar, lumea ne va domina, iar toate clipele din viața noastră trăite de dragul unei vieți lumești „mai bune” vor fi în zadar. Pentru a fi feriți de un asemenea sfârșit, ar trebui să apelăm la dinamicile care ne vor consolida puterea voinței. De exemplu, cunoașterea temeinică și exactă a lui Dumnezeu ne întărește voința și credința. Dacă îți dorești și îți faci planuri pentru a trăi o viață ușoară și luxoasă și începi să depui eforturi pentru a-ți ridica standardul de viață, cunoașterea lui Dumnezeu îți vine în ajutor exact în acest moment. Un prieten a vizionat o casă. În timp ce stătea pe balconul care dădea spre mare, în inima lui a răsărit dorința de a trăi într-o casă așa de frumoasă. Acel prieten, care simțea dorința de a trăi o viață lungă și liniștită, a ieșit imediat din casă. Gândul izvorât din cunoașterea lui Dumnezeu că nici măcar o mie de ani de viață în Paradis nu ar echivala cu un minut de contemplare a Frumuseții lui Dumnezeu l-a salvat de acea ambiție și l-a făcut să plece din casă.
Pe scurt, a înțelege partea versetului, „Și nu uita partea ta din această viață!”, ca fiind o chemare către lume nu este o interpretare adevărată bazată pe Coran. În opinia mea, o ființă umană își poate dori o viață lungă atât timp cât o trăiește precum Bediüzzaman, fără să risipească nici măcar un minut din ea. O persoană ar trebui să își dorească viața pentru a-i ajuta pe ceilalți să trăiască și să lupte pentru călăuzirea și desăvârșirea omenirii. Ar trebui să ne dorim bogăția pentru a o folosi în slujba lui Dumnezeu și pentru bunăstarea celorlalți și să ne trăim viața cu scopul de a dobândi fericirea veșnică. Această direcție ar trebui să ne impulsioneze să câștigăm în mod cinstit și să cheltuim în scopuri cinstite și pentru plăceri permise. Câștigurile necinstite și cheltuirea banilor pentru plăceri interzise aduc suferință peste suferință.
Doresc să închei această discuție cu o remarcă rostită de mândria omenirii, pacea și binecuvântările fie asupra sa: „Fiecare ar trebui să păstreze ceva din sinele său pentru sinele său, din lumea sa pentru viața de apoi, din tinerețea sa pentru bătrânețe și din viața sa pentru moarte. Mă jur pe Dumnezeu în mâna Căruia se află viața mea că nicio justificare nu va fi acceptată după moarte și după această lume nu va exista niciun alt loc în afară de Paradis și Iad.”[8]
Fie ca Dumnezeu să reverse binecuvântări și pace asupra lui și asupra fraților săi din rândul Mesagerilor și Profeților, și asupra îngerilor care se află aproape de Dumnezeu, și asupra slujitorilor buni și drepți ai lui Dumnezeu.
Acela care ți-a prescris Coranul te va aduce înapoi la locul unde (tu vrei) să te întorci. (Al-Qasas 28:85)
Acest verset a fost interpretat în două moduri. Primul mod constă în faptul că îi amintește Profetului nostru de lucrurile care îi fac cel mai mult plăcere, cum ar fi viața de apoi și „reuniunea” cu Dumnezeu, după care a tânjit cu disperare din adâncul inimii. Într-un moment în care cel mai iubit slujitor și Mesager al lui Dumnezeu, pacea și cele mai desăvârșite binecuvântări fie asupra sa, se afla într-o întristare de nedescris din cauza faptului că a fost obligat să părăsească orașul său natal, Mecca, și Ka’ba, pe care le-a iubit dincolo de orice imaginație, Dumnezeu Cel Atotputernic l-a consolat cu promisiunea reîntâlnirii cu El și cu aprobarea și buna Sa plăcere, ceea ce a însemnat cea mai bună veste care i-a fost dată. Noi nu putem cuprinde cu mintea cât de mult l-au împlinit și bucurat aceste vești bune. Astfel, Domnul său Cel Milostiv i-a transformat tristețea în bucurie.
A doua interpretare a acestui verset este că Dumnezeu Cel Atotputernic ne atrage atenția asupra practicii Sale Divine în desfășurarea evenimentelor recurente de-a lungul istoriei umane. Cu alte cuvinte, de la începutul Surei Al-Qasas și până la acest verset, Dumnezeu Cel Atotputernic relatează întâmplările și evenimentele importante din viața lui Moise, de la nașterea sa până la lupta împotriva faraonului din Egipt, și îi reamintește Mesagerului nostru că acestea nu sunt evenimente istorice lipsite de importanță. Ele se repetă în istoria omenirii și, prin urmare, Trimisul lui Dumnezeu le va trăi sau va trăi evenimente asemănătoare. La fel ca Profetul Moise, pacea fie asupra sa, el va fi, de asemenea, obligat să își părăsească orașul natal pentru a trăi în alt loc. Deși această sura a fost revelată la Mecca, conform unor relatări, versetul pe care îl comentăm a fost pogorât în timpul emigrării Profetului nostru la Medina. Prin acest verset, Dumnezeu insuflă deopotrivă pace și siguranță în spiritul Profetului Său, care trăiește durerea de a părăsi Mecca, și îi dă vestea bună că se va întoarce în orașul său natal după aproximativ opt ani. Această interpretare este mai acceptabilă decât prima și se referă la misiunea Profetului de a aduce vești din Lumea Nevăzută.
La ceasul așteptat, Mecca a fost cucerită, iar dușmanii musulmanilor au îndurat umilințe. Mândria omenirii, pacea și binecuvântarea fie asupra sa, s-a „întors” în acel oraș glorios împreună cu Companionii săi demni datorită unei victorii dincolo de orice închipuire. Întrucât cuvântul „întoarcere” (ma’ād) implică a fi în același loc ca și înainte, această interpretare pare mai exactă.
Dumnezeu știe ce este mai bine și la El este întoarcerea și înapoierea către casă.
[1] Sunan Ibn Mājah, Zuhd, 16; Musnad Ahmad, 3/76.
[2] Tirmidhī, Zuhd, 44; Ibn Mājah, Zuhd, 2; Musnad Ahmad, 1/201.
[3] Tirmidhī, Zuhd, 13; Ibn Mājah, Zuhd, 3.
[4] Nursi, The Words (Trans.), 2010, p. 663.
[5] Ibid, 2010, pp. 366, 640–641.
[6] Nursi, al-Mathnawi an-Nuri (Trans.), 2007, p. 178.
[7] Ibnu’l-Athı̄r, Usdu’l-Ghābah, 3/276–381.
[8] Al-Qurtubı̄, al-Jāmiu li Ahkami’l- Qur’ān, 18/116.
