„El (Solomon) a surâs, veselindu-se de vorbele ei (ale furnicii).” (An-Naml 27:19)
Evident, verbul „dahk” din versetul de mai sus arată surâsul, nu râsul. O conversație miraculoasă a avut loc între Profetul Solomon, pacea fie asupra sa, și furnica regină. Dumnezeu a revărsat asupra lui această binecuvântare minunată. Astfel, Solomon și-a arătat recunoștința prin surâsul său, care este considerat drept expresia activă sau fizică a recunoștinței.
Ceea ce l-a făcut pe Profetul Solomon să „surâdă” a fost faptul că regina furnicilor și-a avertizat comunitatea, spunând: „O, voi furnicilor! Intrați în casele voastre, ca să nu vă strivească Solomon și oștile sale, fără ca ei să-și dea seama!” (An-Naml 27:18). Fiind conducător profet fără de păcat, Solomon nu a putut săvârși nici măcar o singură fărădelege sau nedreptate. Prin urmare, Dumnezeu cel Atotputernic i-a îngăduit să comunice cu regnul animal și să înțeleagă modul lor de comunicare. Aceasta a fost o binecuvântare excepțională, iar Solomon și-a exprimat fericirea și recunoștința față de Dumnezeu printr-un surâs.
O expresie similară de satisfacție și recunoștință a izvorât din binecuvântata gură a Profetului nostru, pacea și binecuvântările fie asupra sa. În timp ce predica de la amvon, un beduin a intrat în moschee și a exclamat „O, Mesager al lui Dumnezeu! Totul este uscat din cauză că nu plouă, iar solul nostru s-a crăpat din cauza secetei. Nu a mai plouat de mult timp. Te rog să te rogi lui Dumnezeu pentru ploaie”. Învățătorul nostru aproape își terminase rugăciunea când a început să plouă torențial. Ploua peste tot. În fața unei binecuvântări atât de mari, care a venit ca un răspuns imediat la rugăciunea sa, el a surâs cu recunoștință în fața mulțimii.[1]
Atât răspunsul lui Solomon atunci când a auzit furnica avertizându-și comunitatea cu privire la armata lui Solomon, cât și răspunsul Profetului nostru la răspunsul pe care l-a primit imediat la rugăciunea sa au fost redate prin cuvântul „dahk” („surâs”) atât în Coran, cât și în cărțile de Hadı̄suri.
Versetul „O, voi furnicilor! Intrați în casele voastre, ca să nu vă strivească Solomon și oștile sale, fără ca ei să-și dea seama!” poate fi analizat și din următorul punct de vedere:
Atunci când a atras atenția asupra Profetului Solomon, pacea fie asupra sa, furnica a dorit să sublinieze că o persoană ca Solomon respecta nu numai drepturile ființelor umane, ci și pe cele ale animalelor. Ea și-a avertizat comunitatea cu privire la faptul că este extrem de dificil pentru omenire să înfăptuiască dreptatea absolută, și în același timp, i-a reamintit că nu trebuie să meargă pe sub picioarele altor ființe pentru a nu fi călcată. Imediat după această binecuvântare excepțională acordată Profetului Solomon, Coranul menționează faptul că Profetul Solomon a vorbit cu pupăza sa, numită Hudhud. Întrucât pupăza zbura pe deasupra capului, i-a adus lui Solomon vești importante din partea unei regine puternice care domnea în Yemen, și i-a spus:
„Dar ea nu a rămas (absentă) prea mult și (s-a ivit), zicând: „Eu am aflat ceea ce tu nu știi! Îți aduc din Saba’ o veste sigură: Eu am aflat o femeie care împărățește peste ei. Și i s-au dat ei din toate lucrurile. Și are ea un tron minunat. Am aflat-o prosternându-se împreună cu neamul ei dinaintea Soarelui, în loc de Allah. Șeitan le-a împodobit faptele lor și i-a abătut pe ei de la cale și nu sunt ei bine călăuziți! Oare nu voiesc ei să se prosterneze lui Allah care face să iasă la iveală cele ascunse în ceruri și pre pământ și care știe atât ceea ce țin ei ascuns cât și ceea ce mărturisesc ei?” Allah! Nu există altă divinitate în afară de El, Stăpânul Tronului minunat!” (An-Naml 27:22-26)
Un alt aspect care merită menționat aici este faptul că atât furnica ale cărei cuvinte le-a auzit Solomon, cât și regina din Saba, de la care a adus vești pupăza, erau ființe feminine. A fi de gen feminin simbolizează sau semnifică reproducerea. Atât furnica, cât și regina reprezentau o aluzie la faptul că Solomon avea multe soții și mulți copii pentru a-și susține cauza înălțării Cuvântului lui Dumnezeu.
Astfel de întâmplări menționate în Coran ne învață, de asemenea, că pentru omenire este important să poată comunica cu regnul animal sau să poată recunoaște acest regn și particularitățile sale. Regnul animal ascunde numeroase adevăruri și mesaje pe care ni le poate transmite într-un limbaj specific. Faptul că anumite capitole din Coran poartă numele unor animale, cum ar fi Albinele și Furnicile, demonstrează importanța relațiilor dintre oameni și membrii regnului animal. Viața socială a furnicilor și a albinelor „republicane” au cu siguranță multe mesaje pentru noi. Totuși, aceste relații importante ar trebui explicate din punctul de vedere al oamenilor credincioși.
Grație minunii unui Profet, Dumnezeu Cel Atotputernic ne arată în Coran că este posibil ca omenirea să comunice cu animalele. Limbajul acestei comunicări este unul articulat, chiar dacă nu este compus din litere și cuvinte. Profetul Solomon poate că a surâs la auzul avertismentului furnicii către comunitatea ei, dar și pentru că a intuit că într-o zi omenirea va fi capabilă să realizeze această comunicare.
Dumnezeu cunoaște cel mai bine adevărul tuturor lucrurilor, iar la El este calea de întoarcere acasă.
Și (Solomon) a zis: „Doamne, îngăduie-mi mie să-ți mulțumesc pentru harul pe care l-ai revărsat asupra mea și asupra părinților mei și să săvârșesc fapte bune de care Tu să fii mulțumit și ajută-mă pe mine să fiu – prin îndurarea Ta – printre robii Tăi cei evlavioși!” (An-Naml 27:19)
Alegerea cuvintelor, ordinea cuvintelor, verbele și modurile lor sunt foarte importante în explicarea versetelor din Coran. Se întâmplă uneori, așa cum este cazul și în acest verset, ca un singur verb să aibă mai multe sensuri. De exemplu, Dumnezeu folosește verbul „an’amta” (Tu ai revărsat) în acest verset. Forma finită a acestui verb – care este conjugată pentru timp și pentru persoană – se referă la faptul că Dumnezeu revarsă binecuvântări și le oferă oamenilor. Cu alte cuvinte, Profetul Solomon a vrut să spună următoarele prin acest verb personal:
„Domnul meu! Tu nu m-ai ținut în neființă; în schimb, Tu m-ai adus la viață. Îmbrăcat în haina existenței, am fost înălțat la statutul de oglindă strălucitoare care Te „reflectă” pe Tine celor care mă privesc. Nu m-ai făcut un obiect inert; mi-ai conferit viață, astfel încât am putut să le vorbesc oamenilor despre Tine într-un tărâm mai vast. Uneori văitându-mă precum un fluier, alteori dând glas precum o strună, iar alteori făcând o coardă să vibreze precum o pană, eu sunt un mijloc de a Te vesti. Apoi, Tu nu m-ai lăsat o simplă ființă umană; în schimb, Tu m-ai înălțat la nivelul unui om credincios. Astfel, m-ai onorat cu putința de a vedea existența prin ochii unei ființe umane credincioase, de a o privi ca pe o expoziție și de a o citi ca pe o carte. Doar o ființă umană care crede poate vedea universul din această perspectivă. Domnul meu! Datorită perspectivei pe care mi-ai acordat-o, nu sunt constrâns de niciun loc. Nu sunt țintuit în locul în care mă aflu; mai degrabă, îmi plimb nava gândurilor prin sferele sau tărâmurile Numelor, Atributelor și Esenței Divine, înfiorându-mă de teamă și uimire în fața Ta în aceste sfere infinit de mari.”
Într-adevăr, Profetul Solomon a înțeles toate acestea și multe altele, datorită înțelepciunii sale profetice profunde, folosind verbul conjugat „an’amta” (Tu ai revărsat).
În al doilea rând, cu aceeași frază, Profetul Solomon a invocat compasiunea lui Dumnezeu asupra sa pentru ca rugăciunea să-i fie acceptată, ceea ce înseamnă: „Domnul meu! Ceea ce cer și voi cere în această rugăciune nu este un lucru contrar legilor și cutumelor Tale. Căci Tu mi-ai dăruit deja multe lucruri ca cele pe care Ți le cer și Ți le voi cere acum, fără să ceri nimic în schimb. Prin urmare, cred că îmi vei da ceea ce Îți cer și Îți voi cere. Tu ai puterea absolută de a dărui tot ceea ce dorești și tot ceea ce slujitorii Tăi Îți cer.” În cuvintele lui Muhammad Lütfi Efendi, Imām de Alvar, rugăciunea sună astfel: „Te rog, Domnul meu, te rog, Domnul meu! Ce vei pierde Tu, Doamne!”. Profetul Solomon, de asemenea, a vrut să spună: „Până acum, Tu mi-ai dăruit întotdeauna toate lucrurile pe care le am; Tu ai natura și renumele de a dărui. Prin urmare, nu Îți cer nimic din ceea ce nu îmi dăruiești și nu îmi vei dărui; Îți cer doar să îți întregești binecuvântările și binefacerile asupra mea”. Așa s-a rugat el lui Dumnezeu și și-a inclus și părinții în rugăciunea sa, în semn de pietate filială.
Tatăl lui Solomon a fost profetul David, pacea fie asupra sa. În ceea ce îl privește pe David, el a fost un Mesager care a atins poziția cea mai înaltă de-a lungul drumului lui Avraam. El a fost unul dintre profeții pe care Coranul îi laudă ca fiind „un rob prea bun care se căiește” (Sad 38: 17, 30, 44). El a fost unul dintre cei mai de seamă și demni de laudă slujitori care se întorc la Dumnezeu cu toată ființa lor. El merită să fie menționat ca cel care plânge totdeauna pentru Dumnezeu. Așadar, este de neconceput ca un fiu al cărui tată a fost David să-și uite părinții, care au avut un rol semnificativ în obținerea rangului său. Înțelegând: „Dacă nu aș fi crescut într-o astfel de familie, aș fi fost doar un simplu Solomon printre mulți alții”, el nu a uitat să-și menționeze părinții în rugăciunea.
Putem aborda problema și din următorul punct de vedere: Părinții sunt persoanele cele mai apropiate și este dreptul lor să primească cea mai caldă preocupare, atenție și tratament din partea copiilor lor. Coranul ne învață acest lucru prin intermediul rugăciunilor. Un alt exemplu de astfel de rugăciuni este: „Doamne, iartă-mi mie și părinților mei și dreptcredincioșilor în Ziua când se va face socoteala!” (Ibrahim 14:41). Trebuie să ne rugăm pentru noi înșine și apoi pentru părinții noștri. Asta înseamnă să fii om. O ființă umană autentică se bucură pentru bucuria semenilor și suferă când aceștia suferă, de la cei mai apropiați de ea până la cei mai îndepărtați. Profetul Avraam, pacea fie asupra sa, a fost foarte îngrijorat de suferința tatălui său – necredința – în lume și, conform Tradițiilor Profetice, va fi la fel și în Viața de Apoi.[2] La fel ca înaintașul său Avraam, Profetul Solomon, și-a inclus „părinții” în rugăciune, lăsând să se înțeleagă că fericirea lor era fericirea lui.
Un alt aspect care merită menționat aici este că, la fel cum rugăciunea de pocăință pentru părinți este un demers pozitiv, recunoștința pentru binefacerile acordate părinților este, de asemenea, pozitivă. Dacă o persoană nu și-a putut îndeplini îndatoririle filiale față de părinții săi în timp ce aceștia erau în viață, ar trebui să se roage pentru ei după moartea lor. O persoană poate spune: „Domnul meu! Te rog să accepți recunoștința, proslăvirea, rugăciunea și pocăința mea și în numele lor.” Această realitate o învățăm și de la Profetul Solomon, pacea fie asupra sa. Solomon, care a fost favorizat cu numeroase daruri, precum și cu capacitatea de a comunica în diferite limbi, inclusiv în limba păsărilor, după cum se afirmă în versetul „Am fost învățați graiul păsărilor” (An-Naml 27:16), și-a rostit rugăciunea arzătoare în numele părinților săi, folosind cele mai sincere vorbe.
Următoarea parte a versetului, „să săvârșesc fapte bune de care Tu să fii mulțumit”, ar trebui interpretată din perspectiva faptului că profeții lui Dumnezeu erau siguri de sfârșitul lor. Într-adevăr, ei se temeau nespus de mult de Dumnezeu, dar erau siguri că El se va îndura de ei din mila Sa. De asemenea, este posibil ca această rugăciune să-i fi fost insuflată de Dumnezeu Cel Atotputernic. Se poate spune că el s-a rugat, știind și evidențiind faptul că aprobarea sau buna plăcere a lui Dumnezeu depinde de „săvârșirea faptelor bune”. De asemenea, el considera că o faptă dreaptă, bună, atrage de obicei o altă faptă bună. Există multe fapte aparent bune, dar care nu obțin buna plăcere a lui Dumnezeu. O faptă cu adevărat bună pregătește de obicei calea pentru alte fapte bune.
În concluzie, în valea furnicilor, care era una dintre cele mai îndepărtate dimensiuni ale tărâmului autorității sale materiale și spirituale, Profetul Solomon, pacea fie asupra sa, a surâs sau și-a exprimat fericirea față de binecuvântările și darurile pe care Dumnezeu i le-a acordat și, la fel ca Profetul Iosif, care L-a rugat pe Dumnezeu să îl ia la Sine cu dorința de a se întoarce la El în momentul în care a simțit că a ajuns în punctul în care se bucura de cele mai mari binecuvântări divine care vor veni în lume, s-a rugat: „Domnul meu! Îndrumă-mă și călăuzește-mă astfel încât să-Ți pot mulțumi pentru harul pe care mi l-ai acordat mie și părinților mei și astfel încât să pot săvârși fapte bune într-un mod care să Te mulțumească; și numără-mă din mila Ta printre slujitorii Tăi neprihăniți.” În momentul în care a văzut că Profeția sa a fost încununată cu implicarea ființelor, de la furnici și păsări până la ființe umane, în slujba sa, el s-a întors spre Dumnezeu cu toată ființa și a declarat că sfârșitul și scopul vieții umane lumești este acela de a ajunge la Dumnezeu, prin mila Lui, printre oamenii buni și neprihăniți, iar pentru îndeplinirea acestui scop este nevoie de fapte bune și neprihănite, plăcute lui Dumnezeu și de recunoștință față de El pentru binefacerile Sale, cea mai cuprinzătoare expresie a slujirii.
Dacă vrednicia unei fapte constă în a o face doar de dragul lui Dumnezeu și pentru că Dumnezeu poruncește și fără a aștepta nimic lumesc în schimb, atât Profetul Iosif, cât și Solomon și-ar fi dorit cu siguranță să reușească, și chiar așa și-au dorit.
Doamne! Îndrumă-mă și călăuzește-mă ca să-Ți pot mulțumi pentru harul Tău pe care l-ai revărsat asupra mea și asupra slujitorilor Tăi sinceri, și numără-ne din îndurarea Ta printre slujitorii Tăi drepți. Și revarsă binecuvântări și pace asupra celui pe care l-ai trimis ca îndurare pentru întreaga lume și asupra Familiei și Companionilor săi, asupra tuturor.
Și a [mai] zis el (Solomon): „Faceți tronul ei de nerecunoscut (pentru ea), pentru ca să vedem dacă ea este călăuzită sau dacă ea este dintre aceia care nu sunt călăuziți!” (An-Naml 27:41)
Pe când regina din Saba era în drum spre Ierusalim pentru a-l vizita pe profetul Solomon, în mod miraculos, tronul ei a fost adus la curtea lui Solomon „într-o clipeală de ochi”. Profetul Solomon, pacea fie asupra sa, a spus atunci: „Faceți tronul ei de nerecunoscut (pentru ea), pentru ca să vedem dacă ea este călăuzită sau dacă ea este dintre aceia care nu sunt călăuziți!”. Mulți exegeți au interpretat acest verset ca: „Să vedem dacă ea este capabilă să găsească călăuzirea sau rămâne una dintre cei care nu sunt călăuziți”. Această interpretare poate fi acceptată, dar, după părerea mea, nu pare să fie în conformitate cu versetele imediat următoare. Prin urmare, versetul ar trebui interpretat mai bine ca: „Fă-i tronul de nerecunoscut și să vedem dacă este capabilă să îl recunoască sau nu”.
Cu toate acestea, cuvântul original tradus prin „este călăuzită” este ihtadā și se referă la îndrumare. Prin urmare, în plus față de recunoaștere, sugerează și călăuzire.[3] Contextul versetului confirmă, de asemenea, acest lucru. Este posibil ca problema să nu fi fost doar faptul că Solomon a pus la încercare discernământul reginei din Saba, făcând tronul ei de nerecunoscut. Ca Profet, scopul său a fost probabil și călăuzirea ei. Prin urmare, ar trebui să analizăm versetul din următorul punct de vedere:
Regina se închina soarelui, așa că este posibil ca pe tronul ei să fi fost gravate simboluri aparținând religiei ei. Este posibil ca Profetul Solomon să fi intervenit cu modificări asupra acestui tron și să fi gravat alte elemente care erau asociate credinței sale. Coranul nu ne spune că el a adăugat sau dacă a eliminat ceva. Spune doar că le-a ordonat oamenilor săi să facă modificări pentru a vedea dacă ea va fi capabilă să își recunoască tronul. Prin urmare, este foarte probabil să se fi gravat astfel de figuri și și forme pe tron, astfel încât, atunci când regina îl va vedea, să aibă o imagine cu privire la credința lui Solomon și să înțeleagă care este rădăcina domniei sale suverane.
Regina din Saba, al cărei nume este menționat de unele surse ca Balqis, a fost o femeie inteligentă și vicleană. În ciuda inteligenței, istețimii, perspicacității și bunătății sale, ea nu a putut găsi călăuzire întrucât a fost crescută în mijlocul unui popor care se închina soarelui. Era, de asemenea, o regină puternică care conducea un stat puternic. Profetul Solomon a cerut mai întâi ca tronul ei să fie adus din Yemen în capitala sa, în timp ce regina era în drum spre el. Transportul tronului din Yemen la Ierusalim „într-o clipeală de ochi” a fost un miracol al Profetului Solomon și o minune din partea eruditului care l-a adus. Este posibil ca acest lucru să fi fost suficient pentru ca cineva să fie călăuzit sau să accepte credința lui Solomon – Religia Divină.
Cu toate acestea, o credință sănătoasă se bazează pe un raționament solid, pe o gândire profundă, pe contemplarea lumii exterioare și a lumii lăuntrice umane, pe exercitarea corectă a liberului arbitru și pe voința Divină. Din acest motiv, Solomon a mers mai departe și a înlocuit simbolurile păgâne de pe tron cu cele aferente Religiei Divine. Ca etapă premergătoare celei finale, aceasta a deschis ușa orientării pentru regină. Într-adevăr, accesul către călăuzire sau credință se face prin folosirea raționamentului sănătos și a liberului arbitru, precum și prin contemplarea lumii exterioare și a lumii lăuntrice a omului, și cu siguranță este posibil prin Voința lui Dumnezeu.
O, Doamne! Revarsă binecuvântări și pace asupra celui pe care l-ai trimis ca îndurare pentru întreaga lume și asupra Familiei și Companionilor și urmașilor săi, asupra tuturor.
Și l-am trimis Noi la neamul Thamud pe fratele lor Salih. (An-Naml 27:45)
Poate că ar merita să ne gândim la următoarele aspecte privind motivul pentru care Coranul continuă cu Thamūd, poporul Profetului Sālih, imediat după narațiunea despre Profetul Solomon, care a fost Profetul-rege al Copiilor lui Israel, pacea fie asupra amândurora:
- Comunitatea lui Solomon cunoștea foarte bine poporul Thamūd.
- Comunitatea din Thamūd probabil era cunoscută ca fiind un popor puternic, care a avut un impact puternic asupra comunității lui Solomon.
- Este posibil ca relația dintre poporul lui Solomon și Thamūd să fi fost asemănătoare cu cea dintre poporul Urartu și poporul Iram, care au apărut în istorie unul după altul.
- Este posibil ca aceste două popoare – poporul lui Solomon și Thamūd – să fi avut caracteristici similare.
Este dovedit istoric că, atunci când un Profet a venit cu Mesajul lui Dumnezeu, oamenii în mijlocul cărora a venit și pe care i-a chemat la Dumnezeu erau împărțiți în două grupuri, credincioși și necredincioși, precum „două cete care s-au luat la ceartă” (An-Naml 27:45). Este posibil să fi existat o asemănare izbitoare între Thamūd și o facțiune care a apărut după moartea Profetului Solomon în mijlocul poporului său: Când Profetul Sālih, care a fost trimis la Thamūd, i-a avertizat, spunându-le: „De ce vă grăbiți voi cu răul înaintea binelui?” (An-Naml 27:46), poporul i-a răspuns cu cuvintele: „Noi vedem în tine și în cei care sunt cu tine semn rău” (An-Naml 27:47) și și-au continuat fărădelegile. Aceeași reacție o avusese poporul și în fața Profetului Moise și o va avea și în fața lui Isus. O parte dintre cei din poporul său i-au spus lui Isus, pacea fie asupra sa: „Noi vedem un semn (prevestitor de) rău în voi.” (Ya-Sin 36:18). Acest lucru indică asemănarea dintre caracterul celor din Thamūd și cel al unora dintre Copiii lui Israel, care erau poporul lui Moise și al lui Solomon.
În plus, au existat și alte asemănări între aceste două popoare, cum ar fi tirania puterii, răspândirea nedreptății și opresiunii, pretenția de a vedea miracole din partea Profeților lor și chiar pretenția de a-L vedea pe Dumnezeu cu ochii fizici în lume.
De fapt, cinci sau șase popoare care s-au răzvrătit împotriva Profeților lor și au înfățișat necredința au fost menționate succesiv în mai multe locuri din Coran. Această parte din Surat An-Naml, în care sunt menționate câteva aspecte ale Thamūd, este unul dintre respectivele locuri.
Veșnic fie lăudat Dumnezeu (atât la început, cât și la sfârșit), și fie ca binecuvântarea și pacea să fie peste cea mai frumoasă creație a Sa – Mahomed, și peste Familia și Companionii săi.
[1] Bukhārī, Istisqā’, 14; Abū Dāwūd, Istisqā’, 2.
[2] Bukhārī, Anbiyā’, 8.
[3] N.T. În limba engleză, cuvântul din verset este tradus ca „recognize”. De aici și legătura menționată cu termenul „a recunoaște”, pe când în limba română s-a folosit în traducerea versetului termenul „a călăuzi”, care redă exact ideea explicată în paragraf.
