„Însă iertare nu este pentru aceia care săvârșesc fapte rele până în clipa când moartea se ivește la unul dintre ei și atunci el strigă „M-am căit acum!” și nici pentru aceia care mor necredincioși. Pentru aceia Noi am pregătit chin dureros.” (Surat An-Nisa’ 4:18)
Ultima clipă din viața unei persoane care nu a crezut până atunci – momentul în care credința persoanei nu mai este acceptată – este numită „starea de disperare”. Cu toate acestea, este important să definim foarte clar limitele acestei clipe. Acesta este momentul în care este evident, atât pentru muribund, cât și pentru cei din jurul său, că este imposibil ca muribundul să se întoarcă la viață și să trăiască suficient de mult pentru a crede conștient și a practica, chiar și pentru o perioadă foarte scurtă de timp.
Într-adevăr, credința unei persoane este acceptată cu condiția ca ea să creadă cel puțin pentru un moment în deplină conștiință, chiar dacă se știe cu siguranță că acea persoană va muri. Acesta a fost momentul în care Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, i-a insuflat credința unchiului său Abū Tālib. După ce și-a păstrat conștiința, Abū Tālib – sub influența makkanilor politeiști din jurul său – a răspuns că va muri în vechea religie a strămoșilor săi. Un alt exemplu demn de menționat este tânărul băiat evreu care era bolnav. Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, l-a vizitat pe băiat și i-a cerut să mărturisească „lā ilāha illa’llāh” Nu există altă divinitate afară de Dumnezeu. Apoi băiatul s-a uitat în ochii tatălui său așteptând un răspuns. Tatăl a făcut un gest de aprobare. Băiețelul și-a declarat credința cu voce tare, repetând cuvintele pe care i le-a spus Trimisul lui Dumnezeu.[1] Prin urmare, dacă o persoană nu își pierde conștiința, ușile cerești sunt deschise pentru credință.
Starea de disperare, adică momentul în care credința nu este acceptată, începe atunci când se știe sigur că o persoană bolnavă va muri și nu va mai avea nicio clipă conștientă de revenire la viață, ca să poată crede. Dar dacă mai există chiar și o mică speranță de reîntoarcere la viață atunci când cineva poate să creadă conștient și să pună în practică chiar și spunând un cuvânt bun, poate fi o sămânță binecuvântată care să rodească în pământul binecuvântărilor și al răsplătirilor în lumea cuprinsă între mormânt și lumea de Apoi. Cu toate acestea, dacă ochii sunt pe cale să se închidă în lume și să se deschidă în celălalt tărâm, orice șansă de a crede și de a pune credința în practică chiar și prin rostirea unui cuvânt bun a fost pierdută.
Există persoane care își întunecă neîncetat orizontul cu păcate după ce au crezut. Există speranța, din mila atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, ca versetul următor să le fie adresat lor: „O, voi robii Mei, care ați întrecut măsura în defavoarea voastră, nu deznădăjduiți în privința îndurării lui Allah!” (Surat Az-Zumar 39: 53)
„O, voi cei care credeți! Nu vă mâncați averile voastre unii altora pe nedrept, doar dacă este un negoț (legal), cu bună învoială între voi! Și nu vă ucideți voi înșivă! Allah este Îndurător (Rahim) cu voi!” (An-Nisa’ 4:29)
Coranul folosește o expresie generală atunci când afirmă: „Nu vă mâncați averile voastre unii altora pe nedrept”. Acest verset subliniază faptul că este ilegal să folosim fără permisiune atât proprietățile publice, cât și pe cele ale rudelor noastre. Interdicția cuprinde toate metodele ilegale, cum ar fi furtul, cămătăria, jocurile de noroc, risipa, cheltuielile pentru dezmăț și câștigurile prin speculă. Câștigurile și comerțul cu bună învoială – care este cel menționat în mod special aici, deoarece este cel mai important mod de câștig – sunt suficiente pentru a trăi. Nu există nicio nevoie reală ca omul să se angajeze în activități ilegale și îndoielnice.
Putem înțelege Porunca Divină „nu vă ucideți voi înșivă” în trei moduri:
- Oricine se îndeletnicește cu cămătăria, jocuri de noroc, mită sau orice alt tip de fapte ilicite se distruge moral și spiritual.
- Capitalismul necruțător sau orice fel de acțiuni sau tranzacții care înseamnă a câștiga sau a consuma în moduri ilegale, ilicite și necinstite, și chiar liberalismul și machiavelismul excesiv, generează apariția unor sisteme reactive precum comunismul și deschid calea spre revolte sociale, crime, anarhie și dezordine. Aceste sisteme și schimbări provoacă ucideri în masă, conflicte și încleștări interne. Nu abandonați islamul pentru a nu vă ucide unii pe alții urmând căi greșite. Situația actuală a lumii, dominată de aceste sisteme, confirmă versetul.
- Versetul poate fi, de asemenea, un avertisment cu privire la sinucidere. Dezechilibrele dintr-o societate și problemele care apar în urma acestora, cum ar fi sărăcia, lipsa încrederii reciproce, înțelegerea greșită și practicarea ascetismului de către ignoranți, folosirea excesivă a forței sau a pedepsei pentru apărarea proprietății și apariția organizațiilor de tip mafiot îi pot conduce pe mulți la depresie și sinucidere.
Din mila Sa nemărginită, Dumnezeu Cel Atotputernic ne arată cel mai sigur mod de a câștiga și de a consuma. Acest lucru este, de fapt, ceea ce așteptăm întotdeauna de la Dumnezeu, Cel Atotmilostiv și Atotîndurător.
„De vă veți feri de păcatele mari, care vă sunt oprite, vă vom ierta pentru faptele voastre rele (mărunte) și vă vom lăsa să intrați într-un loc nobil.” (An-Nisa’ 4:31)
Comentariile coranice care se bazează de obicei pe relatările nobilului Profet, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și pe opiniile companionilor săi, includ următorul hadı̄th în explicarea acestui verset:
(Trimisul lui Dumnezeu a spus:) „Evitați cele șapte păcate capitale”. Oamenii l-au întrebat pe Profet: „O, Trimis al lui Dumnezeu, care sunt acestea?” El a răspuns: „Asocierea partenerilor cu Dumnezeu, magia, uciderea nedreaptă, pe care Dumnezeu a făcut-o ilegală, obținerea de profit din cămătărie, consumarea bunurilor unui orfan, fuga în ziua luptei și defăimarea femeilor caste și credincioase (care nu au nimic de a face cu acte ilicite).”[2]
Aici, vreau să explic următorul fragment din hadith: „fuga în ziua luptei”. Amenințarea din această porțiune se referă nu numai la retragerea de pe câmpul de bătălie atunci când credincioșii luptă împotriva dușmanilor agresori, ci și retragerea chiar în scopul progresului spiritual personal în timp ce există un „ război rece” între credincioși și necredincioși în domeniul culturii, educației, politicii, artei și așa mai departe. Conform hadith-ului menționat, cel care se dă înapoi de la lupta în aceste domenii este săvârșește un „păcat major”. Este, fără îndoială, un „păcat major” mai ales dacă cei care au fost deșteptați pentru slujirea islamului părăsesc această slujire. Din moment ce asta va slăbi puterea spirituală a comunității musulmane și va da satisfacție taberei inamice, cel care acționează astfel este considerat un râzgâiat.
Dacă cineva poate evita aceste păcate capitale, dintre care am încercat să explicăm doar unul, Dumnezeu Cel Atotputernic făgăduiește să „șteargă faptele rele neînsemnate” pe care cineva le comite fără insistență sau relele care nu sunt la fel de grave ca cele menționate în hadı̄th. Asta înseamnă o curățire Divină în ceea ce privește lumea de aici și o viață liniștită și plină de bucurie în Viața de Apoi.
Eroii care sunt capabili să țină piept păcatelor ajung în mormânt printr-o „intrare nobilă” asemenea comandanților victorioși, iar mormântul le va fi un lăcaș al gloriei. Ei se plimbă și străbat „ colinele tărâmurilor intermediare” în același confort, și ajung în Paradis în aceeași siguranță și fericire pentru a observa Frumusețea lui Dumnezeu. Ei sunt vrednici de toate acestea fiindcă lupta în numele săvârșirii faptelor bune este deopotrivă cu lupta în numele înfrânării de la păcate. Dacă observarea acestor aspecte pozitive și negative ale vieții religioase înseamnă profunzime în spirit, stăruința în respectarea lor este o dimensiune importantă a acestei profunzimi. În consecință, statornicia îi poartă pe credincioși către destinațiile lor hotărâte cu o rapiditate nebănuită.
„Cei ce nu cred în Versetele Noastre, pe aceia îi vom lăsa să ardă în Foc și de fiecare dată când pieile lor se vor coace, le vom schimba cu alte piei, ca să guste chinul! Allah este Puternic (și) Înțelept (‘Aziz, Hakim)!” (An-Nisa’ 4:56)
În interpretarea versetului de mai sus, mulți exegeți menționează următorul hadı̄th istorisit de Ibn ‘ Umar, care se referă la enormitatea și gravitatea „chinului” din Iad: „Trimisul lui Dumnezeu a spus: „Oamenii din Iad vor crește atât de mult în dimensiune încât distanța dintre lobii urechilor și umerii lor va fi atât de mare încât ar fi necesari 700 de ani ca să fie parcursă pe jos, iar grosimea pielii sale va fi egală cu 70 zirā (aproximativ 165 picioare sau 50 metri), iar maxilarul va fi la fel de enorm ca Muntele Uhud.’”[3]
De fapt, hadı̄th-ul vorbește despre severitatea pedepsei Iadului și soarta celor condamnați. De asemenea, există și o altă interpretare: Ființele umane se dezvoltă sau evoluează în funcție de ființa lor spirituală. De exemplu, este posibil ca cineva să găsească plăcere în Salāh (Rugăciune) de zece ori mai mult decât dumneavoastră. Asta înseamnă că abilitatea lui de a simți plăcere s-a dezvoltat mai mult decât a dumneavoastră. Acest lucru este valabil și pentru senzația de durere. Dacă percepția durerii este dezvoltată, chiar și cele mai mici lucruri provoacă neliniște și insomnie. Mai mult, o durere de dinți, de exemplu, poate duce la leșin. Iubitul nostru Profet, pacea și binecuvântările fie asupra lui, a spus: „Simt la fel de mult de durere ca suma durerilor câtorva dintre voi.”[4] Prin urmare, hadı̄th-ul poate fi înțeles în ambele sensuri: Mărirea trupului în Viața de Apoi va face ca durerea și necazul să fie resimțite mai mult. Sau grozăvia durerii și a suferinței care vor fi îndurate în Iad poate fi exprimată astfel pentru a dezvălui exemple de înțelepciune.
De fapt, este la fel de plauzibil faptul că un trup păcătos se mărește până la dimensiunea munților, iar un suflet este făcut să simtă pedeapsa necredinței și a răzvrătirii în funcție de capacitatea sa de a resimți. Vastitatea nemărginită a Cunoașterii, a Voinței și a Puterii Divine este capabilă să facă fie una, fie ambele. În ceea ce ne privește, ne adăpostim la umbra Îndurării Sale nesfârșite și Îl rugăm să ne răsplătească pe măsura imensității Îndurării Sale.
„Nu este nimic bun în cea mai mare parte a vorbelor lor tainice, în afara acelora care poruncesc milostenia, fapta bună și împăcarea între oameni. Iar aceluia care face aceasta, căutând mulțumirea lui Allah, îi vom dărui mare răsplată.” (An-Nisa’ 4:56)
Acest verset cuprinde câteva mesaje importante cu privire la slujirea Religiei. Mai cu seamă în momentele în care slujirea Religiei este extrem de dificilă și implică multă răbdare și rezistență în fața greutăților și necazurilor, cum ar fi anii de început ai Islamului și era contemporană, această datorie a fost de obicei îndeplinită în secret și cu vorbe tainice. Coranul numește acest mod de a acționa „a te comporta cu atenție sporită și cu politețe prudentă” (Al-Kahf 18:19)[5], iar ‘Ali, al patrulea calif, califică dezvoltarea cu atenție a serviciului islamic drept „iluminare secretă”. Versetul la care ne referim se încheie cu vestea bună că cei care prestează acest serviciu vor primi „o mare răsplată”. Fără a specifica care va fi răsplata, Dumnezeu Cel Atotputernic ne încurajează să slujim islamul cu mai mult entuziasm. Se aseamănă cu expresia din hadı̄th qudsı̄ referitoare la post: „Fiecare faptă bună va fi răsplătită de zece până la șapte sute de ori, cu excepția postului. Postul este pentru Mine, așa că Eu voi (determina și) da răsplata lui (fără măsură).”[6]
Vicleniile ascunse, conspirațiile și intrigile oamenilor răi și întunecați împotriva oamenilor credincioși provin dintr-o răutate atât de virulentă încât nici măcar acești răufăcători nu pot beneficia de pe urma planurilor lor malefice. Cu toate acestea, planurile și intențiile de a face fapte de caritate (o manifestare a credincioșiei față de Dumnezeu); proiectele și strategiile de a face și de a încuraja relații bune, etice și afacerile cinstite; și eforturile de a îndrepta lucrurile între oameni nu sunt ca celelalte. Oricine face aceste fapte bune de dragul lui Dumnezeu își primește răsplata în Viața de Apoi. În plus, întrucât trebuie să se comporte cu cea mai mare grijă și vigilență din cauza dificultăților vremurilor și condițiilor, răsplata lor va fi extraordinară.
Se pot înființa diferite organizații pentru a sprijini aceste trei acte de caritate menționate de dragul lui Dumnezeu. Este nevoie de grijă și atenție sporită pentru a păstra caracterul confidențial și sacru al acestora. Consultările necesare au loc într-un cadru delimitat, iar cei din afară rău intenționați nu au acces la întâlnirile de consultare. Este o modalitate profetică de a înlesni îndeplinirea planurilor și intențiilor referitoare la comunitate și, prin urmare, de a proteja drepturile și binele publicului prin păstrarea secretului.
Dimpotrivă, credincioșii trebuie să se țină departe de astfel de adunări care nu servesc unui bine comun, ci se irosesc prin bârfe, defăimări și, în special, trebuie să se ferească de acele adunări viclene.
„Allah l-a blestemat (pe Șeitan), iar el a zis: „Voi să iau o parte anumită din robii Tăi, îi voi duce întru rătăcire, le voi da speranțe deșarte, le voi porunci, și ei vor tăia urechile dobitoacelor și le voi porunci să schimbe creația lui Allah”. Dar acela care-l ia pe Șeitan ca aliat, în locul lui Allah, va avea parte de pierdere vădită.” (An-Nisa’ 4:118-119)
Satan i-a vorbit lui Dumnezeu Cel Atotputernic cu o asemenea obrăznicie – așa cum și aici și în alte cuvinte asemănătoare ale sale care sunt menționate în Coran – pentru că:
- fie Dumnezeu, înălțată este Maiestatea Sa, i-a îngăduit să facă acest lucru;
- fie, așa cum au subliniat mulți exegeți ai Coranului, aceste cuvinte sunt transpuneri ale naturii sale rele, pe care Dumnezeu Cel Atotputernic o aduce în atenția noastră.
Fie că aceste cuvinte au fost rostite de Satana, fie că sunt transpunerea de către Dumnezeu a naturii sale rele, este cert că Satana este hotărât să inducă în eroare oamenii care nu sunt sinceri în credință. Acest joc sau plan satanic a început înainte de viața pământească a omenirii și de atunci continuă. Atât Satana însuși, cât și ajutoarele sale din rândul djinnilor și al oamenilor își continuă efortul neîncetat de a-i înșela pe oameni, de a-i duce în rătăcire prin iluzii, de a distruge echilibrul din viața umană și din natură și de a interveni în mod negativ în ordinea stabilită de Dumnezeu.
Păstrarea echilibrului spiritual al umanității depinde de menținerea la distanță de calea Satanei. De asemenea, păstrarea echilibrului naturii sau a echilibrului mediului depinde tot de asta. Cei care urmează calea rătăcirii lui Satana sunt nefericiți pe calea pierzaniei, în timp ce ceilalți care sunt capabili să se țină departe de ea sunt cei norocoși, aproape de Dumnezeu.
[1] Bukhārī, Mardā, 11; Abū Dāwūd, Janāiz, 2.
[2] Bukhārī, Wasāyā, 23; Hudūd, 44; Muslim, Imān, 145; Abū Dāwūd, Wasāyā, 10; Nasāī, Wasāyā, 12.
[3] Musnad Ahmad, 2:26; Haythamı̄, Majma’uz-Zawā’id, 10:391–393.
[4] Bukhārī, Mardā, 3, 13, 16; Muslim, Birr, 45.
[5] În traducerea oficială în limba română a versetului: „să se poarte prietenos și să nu dea nimănui de înțeles despre voi”.
[6] Bukhārī, Sawm, 2, 9; Libas, 78; Tawhı̄d, 35, 50; Muslim, Siyām, 161, 163–165; Tirmidhī, Siyām, 54; Nasāī, Siyām, 41–42; Sunan Ibn Mājah, Adab, 58; Siyām, 1.
