Și când cele două cete s-au văzut una pe alta, au zis însoțitorii lui Moise: „Suntem ajunși!” Dar el (Moise) a zis: „În nici un caz! Domnul meu este cu mine și El mă va călăuzi!” (Aș-Șu’ara 26:61-62)
Comunitatea lui Moise a privit goana lui Faraon și a armatelor sale contra ei din perspectivă materialistă, iar Profetul Moise, pacea fie asupra sa, a ținut cont de această abordare. Întrucât comunitatea lui Moise manifesta tendințe materialiste dominante și era izolată de domeniul metafizic având intelectul în ochi, a fost nevoie de mult timp pentru a-i educa și a-i face să adopte modul profetic de gândire și acțiune. Prin urmare, Profetul Moise, pacea fie asupra sa, a încercat de-a lungul întregii sale vieți să atingă acest scop. Versetul tradus mai sus evidențiază atitudinea materialistă a comunității lui Moise. În timp ce armatele lui Faraon aflate în urmărirea lui Moise și a însoțitorilor săi erau pe punctul de a-i ajunge, Copiii lui Israel, care până în acel moment văzuseră multe minuni săvârșite de Moise, se temeau că vor fi prinși din cauză că nu aveau încredere în Dumnezeu și în Trimisul Său. Cu toate acestea, pentru a-i face să creadă, Moise le-a răspuns într-o manieră categorică, spunând: „În nici un caz! Domnul meu este cu mine și El mă va călăuzi!”.
În interpretarea acestui verset, Qādı̄ Baydawı̄, un important exeget al Coranului, îl compară pe Profetul Moise cu Profetul Mahomed, pacea fie asupra lor. El atrage atenția asupra a ceea ce au spus Moise și Profetul Mahomed în fața unui pericol asemănător. În timpul emigrării sale la Medina, Profetul Mahomed s-a adăpostit într-o peșteră din Muntele Thawr împreună cu Companionul său Abū Bakr. Un grup de makkani care îi căutau a ajuns până la intrarea în grotă. Chiar în acel moment, Abū Bakr și-a făcut griji cu privire la viața Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra sa. Cu toate acestea, așa cum este relatat în Coran, cel mai nobil Profet l-a liniștit, spunându-i „Nu fi mâhnit, căci Allah este cu noi!” (At- Tawba 9:40). Moise a folosit timpul viitor „El mă va călăuzi!”, dar Profetul Mahomed a folosit o structură, care exprimă mai multă certitudine. Atrăgând atenția asupra acestui aspect, Qādı̄ Baydawı̄ concluzionează că încrederea Profetului Mahomed în Dumnezeu era nemărginită și mult mai mare decât a oricărui alt Profet, inclusiv decât cea a lui Moise, pacea fie asupra tuturor.
În timp ce explicăm această diferență, ar trebui să luăm în considerare și diferența dintre companionii Profetului Mahomed și cei ai lui Moise în materie de încredere în Dumnezeu Cel Atotputernic. Este evident că o comunitate care se află la apogeul credincioșiei față de Dumnezeu și față de Profetul său și care acceptă fără ezitare orice iese din gura Profetului nu este tratată în același mod ca o altă comunitate care își pune la îndoială Profetul în aproape orice privință.
Fă să fiu eu pomenit de bine de cei care vor urma! Și fă-mă pe mine să fiu unul dintre moștenitorii Grădinii tihnei! (Aș-Șu’ara 26:84-85)
Profetul Avraam, pacea fie asupra lui, a fost pe deplin conștient și recunoscător față de bogățiile și binecuvântările nemărginite ale Domnului său. El era ferm convins că totul venea de la Dumnezeu: că El este Cel care hrănește, îngrijește și satisface toate nevoile și oferă tuturor capacitatea de a vorbi și de a se exprima. Cu alte cuvinte, El este Stăpânul și Suveranul absolut. Prin urmare, dacă un astfel de om cu conștientizare deplină se roagă, spunând „Fă să fiu eu pomenit de bine de cei care vor urma!”, cu siguranță Dumnezeu este Cel Care i-a insuflat această rugăciune. Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a devenit limbă lui Avraam și l-a făcut să se roage astfel, iar apoi i-a primit rugăciunea. Dacă Dumnezeu nu ar fi primit rugăciunea lui Avraam, nu ar fi insuflat-o în el. Într-adevăr, Dumnezeu a acceptat rugăciunea lui Avraam, iar dovada cea mai evidentă a acestui lucru este că, în calitate de musulmani, cerem binecuvântarea și pacea lui Dumnezeu peste el, împreună cu Profetul nostru și Familia sa, în ultima parte a fiecărei rugăciuni.
Un alt punct important care merită menționat este următorul: Atunci când trec în neființă, Profeții nu lasă moștenire nicio proprietate. Moștenirea lor este cauza sau misiunea lor. Fiind una dintre cele mai importante verigi din lanțul Profeției, Profetul Avraam, care a revitalizat religia Divină aducând numeroase schimbări în credințele, gândirea și acțiunile oamenilor, introducând o serie de noutăți și abrogând multe altele și care, prin urmare, poate fi considerat un revoluționar, a avut intenția de a se putea adresa întregii omeniri. Rugăciunea sa despre care discutăm a fost rezultatul unei astfel de intenții. Dumnezeu Cel Atotputernic i-a primit rugăciunea, iar el a devenit, pentru întreaga umanitate, precum binecuvântatul arbore Tūbā din Paradis. Acest lucru s-a datorat celor doi urmași distinși, care au fost precum cele două ramuri mari și întinse ale acestui arbore binecuvântat. El a servit drept sursă unică atât pentru șirul de Profeți și alți mari îndrumători, de la fiul său mai mic, Isaac, până la Profetul Isus, cât și pentru linia glorioasă a fiului său mai mare, Ismael, care a dat naștere ultimului și celui mai mare Mesager și Profet al lui Dumnezeu, Profetul Mahomed, pacea fie asupra tuturor. El a fost întotdeauna „pomenit de bine de cei care au urmat”, indiferent de ramură sau cale. Chiar dacă Profeția s-a încheiat cu cel mai nobil Profet al nostru, pacea și binecuvântările fie asupra sa, Profetul Avraam continuă să fie amintit și menționat de credincioșii tuturor religiilor cerești. După cum am menționat mai sus, de patrusprezece secole, sute de milioane de musulmani cheamă pacea și binecuvântările lui Dumnezeu asupra sa de mai multe ori pe zi în timpul rugăciunilor și vor continua să facă acest lucru până în Ziua de Apoi. Aceste rugăciuni trebuie să contribuie la primirea Profetului Avraam în „Grădina tihnei”.
Aici ar trebui să menționăm un alt aspect important. Misiunea reprezentată și îndeplinită de profeți nu poate fi niciodată comparată cu anumite idealuri umane. Profeții nu sunt idealiști în sensul uzual al cuvântului ideal sau idealism. Misiunea pe care o reprezintă și o duc la îndeplinire este deosebit de mare, semnificativă și importantă. Ei sunt trimișii și reprezentanții Domnului lumilor. Din acest motiv, prin rugăciunea de mai sus, Profetul Avraam a cerut probabil ca misiunea sa Divină să nu se încheie, ci să continue până în Ziua de Apoi și, prin urmare, a dorit să aibă un renume bun și vrednic în rândul generațiilor viitoare.
A doua parte a rugăciunii, „Și fă-mă pe mine să fiu unul dintre moștenitorii Grădinii tihnei!”, arată că, în ciuda propriilor sale calități și merite și deși a fost conducătorul celor mai luminoase două cărări ale istoriei omenirii, care au dat naștere la numeroși Profeți și alți conducători intelectuali și spirituali, el nu s-a considerat demn de Paradis și s-a rugat lui Dumnezeu pentru acest lucru. Acest lucru demonstrează că nimeni nu poate intra în Paradis ca rezultat al faptelor sale; Paradisul este un dar al lui Dumnezeu pe care El îl va acorda robilor Săi credincioși și neprihăniți doar din îndurarea Sa. Cu toate acestea, pentru a fi primiți, trebuie să cerem cu seriozitate și perseverență printr-o credință sănătoasă și reală, prin fapte bune și drepte și prin rugăciuni stăruitoare.
Când fratele lor Salih le-a zis: „Oare nu aveți voi frică?” (Aș-Șu’ara 26:142)
Nu numai Profetul Sālih, pacea fie asupra lui, este menționat de Dumnezeu ca „fratele lor”, adică fratele poporului căruia i-a fost trimis. Deși popoarele la care au fost trimiși Profeții erau în principal necredincioase, Dumnezeu folosește aceeași expresie pentru profeții Noe, Hud, Lot și Shu’ayb, pacea fie asupra lor.[1] Sensul acestei expresii nu este faptul că acei Profeți împărtășeau aceleași credințe, aceeași gândire, aceeași viziune asupra lumii și același mod de viață cu oamenii în mijlocul cărora au venit sau cărora le-au fost trimiși. Nici nu erau din același neam. Ceea ce înțelegem de aici este că toți Profeții au fost aleși din rândul poporului cu care au trăit și că vorbeau aceeași limbă. Această expresie poate fi, de asemenea, folosită pentru a trezi în popor sentimente de compasiune și apreciere pentru cel care a fost ales dintre ei ca Profet pentru binele, bunăstarea și fericirea lor în cele două lumi. De asemenea, folosirea acestei expresii reflectă viziunea pe care un profet o are asupra poporului său.
Un Profet poate fi considerat fratele celor din poporul său, întrucât nutrește milă și compasiune pentru ei; el este, de asemenea, concetățeanul lor, a cărui sinceritate, încredere, castitate și onestitate o cunosc foarte bine. Tot din acest motiv, un profet poate fi perceput și caracterizat drept frate al poporului către care este trimis.
Pentru profeți ar fi putut fi folosite denumiri precum tată, unchi și frate mai mare. Cu toate acestea, întrucât aceste denumiri ar fi impus respect și reverență, ele nu ar fi transmis căldura cuvântului „frate”.
Dumnezeu este Cel Care te vede când te ridici (pentru Rugăciune) și care vede și mișcările tale împreună cu cei care se prosternează. (Aș-Șu’ara 26:218-219)
În arabă, cuvântul „taqallub”, tradus aici prin „mișcări”[2], este un substantiv derivat din rădăcina verbului similar formei „tafa‘‘ul”. Cuvântul „taqallub” în această formă exprimă „takalluf”, adică efortul personal sau efortul susținut/ hotărât de a face ceva. Dumnezeu Cel Atotputernic descrie „prosternarea” Mesagerului Său în rugăciune cu un infinitiv al unui verb în acest mod. Asta înseamnă că Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, era atât de copleșit în Rugăciunile sale, încercând din răsputeri să își îndeplinească datoria de credincioșie și slujire față de Dumnezeu Cel Atotputernic chiar și atunci când se afla „în poziția de prosternare” în care cineva este cel mai aproape de Dumnezeu. Acest orizont sau nivel de evlavie nu poate fi atins niciodată în lipsa unei spiritualități profunde. Comportamentul similar al celor care nu au reușit să se ridice la acest nivel nu este altceva decât ostentație.
Spiritualitatea profundă este foarte importantă în ceea ce privește devotamentul și slujirea față de Dumnezeu. Unicul scop al credinciosului trebuie să fie acela de a încerca să atingă nivelul maxim de asceză, pietate și sinceritate și, astfel, de a-L căuta pe Dumnezeu în toate și oriunde și de a se întoarce la El. Totuși, acest lucru nu ar trebui interpretat drept renunțare la lume. În vreme ce credincioșii fac lumea un loc mai bun și o transformă într-o grădină paradisiacă, pe de o parte, pe de altă parte, ei ar trebui să îi îndrepte pe alții spre Dumnezeu din adâncul inimii lor, cu o dragoste profundă față de El, și să facă din credință un mod de viață. Cu alte cuvinte, în timp ce fac lumea un loc mai bun și o reformează, pe de o parte, pe de altă parte, trebuie să urmărească aprobarea și buna plăcere a lui Dumnezeu și să țină deschise ușile relației cu El.
De fapt, versetul din Coran „Oriîncotro vă veți întoarce, acolo este Fața lui Allah” (Al-Baqara 2:115) presupune același sens. Acest verset este extrem de relevant întrucât reflectă poziția generală și caracterul unui credincios desăvârșit, precum și relația sa cu Dumnezeu. Potrivit sensului exterior al acestei afirmații care se referă la direcția qiblah spre care musulmanii trebuie să se întoarcă în timpul Rugăciunii, într-o situație în care direcția este foarte greu de stabilit, un musulman trebuie să facă tot posibilul pentru a o localiza. Chiar dacă el se întoarce într-o direcție greșită după ce a făcut tot posibilul pentru a găsi direcția corectă, acest lucru nu va afecta Rugăciunea. Cu toate acestea, sensul afirmației analizate nu se limitează la problema orientării în direcția corectă în timpul Rugăciunii. Înseamnă, de asemenea, că un credincios trebuie să își îndrepte inima către El și să caute buna Sa plăcere în fiece moment al vieții sale – în timp ce mănâncă, bea, lucrează, doarme, se plimbă și se culcă cu soțul sau soția.
Credincioșii ar trebui să se reînnoiască și să se revigoreze în mod constant în relația cu Domnul lor. La Dumnezeu nu e urmă de schimbare, alterare și reînnoire, dar noi putem și trebuie să ne reînnoim neîncetat pentru a-L simți din nou în fiecare moment. Aceasta este o reînnoire din partea celor care caută, cercetează și urmăresc, nu din partea Celui care este căutat și a Cărui aprobare este dorită. Este vorba de o reînnoire în sensul întâlnirii și familiarizării cu o nouă manifestare a Celui care are dreptul exclusiv de a fi slăvit și care merită cu prisosință să fie căutat în fiecare zi, atingând astfel noi profunzimi în numele credinței noastre. Trebuie să reușim acest lucru; altfel, credința și spiritualitatea noastră vor putrezi fără probleme.
Întorcându-ne la verset, „mișcările tale împreună cu cei care se prosternează” sunt direct legate de a-L simți pe Dumnezeu în inimă. Pentru cei care nu Îl simt pe Dumnezeu în inimile și conștiințele lor prin nenumăratele manifestări ale numeroaselor Sale Nume și care nu sunt nici pe departe recunoscători și credincioși, deși le sunt oferite daruri nesfârșite, este extrem de dificil, deși nu imposibil, să reușească să se închine „în prosternare” chiar și o singură dată în viață. Eforturile intense („mișcările”) pe care Mesagerul lui Dumnezeu le depune în prosternare într-o conștiință profundă a slujirii sunt, de asemenea, rezultatul faptului că „se ridică și stă neclintit” în vederea împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. Versetul se referă la devotamentul profund și la perseverența Mesagerului lui Dumnezeu atunci când spune „Dumnezeu este Cel Care te vede când te ridici (pentru Rugăciune)”, ceea ce înseamnă că, deși Mesagerul lui Dumnezeu se prosternează în fața lui Dumnezeu cu profund devotament, el este întru totul ferm, neclintit și hotărât în îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu și în îndeplinirea datoriei sale de Mesager. La fel cum se trezește noaptea și stă în fața lui Dumnezeu în Rugăciune în cea mai deplină smerenie și supunere, el stă în fața lui Dumnezeu în cea mai deplină supunere și smerenie pentru ca nevoile materiale și spirituale ale musulmanilor să fie asigurate. În vreme ce este gata în orice moment să îndeplinească orice poruncă Divină pe care o va primi, el își adâncește tot mai mult credincioșia față de Dumnezeu în postura de prosternare, aducându-și capul și tălpile împreună în același punct de pe podea. Așa cum a spus, „o persoană se apropie cel mai mult de Domnul său este atunci când se prosternează”[3], în această poziție de prosternare, el se înalță la cel mai înalt punct al apropierii de Dumnezeu și al slujirii față de El.
Cât despre poeți, pe ei îi urmează cei aflați în rătăcire. Oare nu-i vezi cum rătăcesc prin fiecare vale și cum spun ei ceea ce nu fac, afară de aceia care cred și săvârșesc fapte bune și pomenesc (numele) lui Allah adeseori și au izbândit, după ce au fost nedreptățiți. (Aș-Șu’ara 26:224-227)
Una dintre cele mai importante caracteristici ale versetelor din Coran este că, deși par să se refere în mod specific la anumite persoane sau evenimente, ele se adresează, de asemenea, multor altora în mod indirect. Atât beneficiarii direcți, cât și cei indirecți desprind învățăminte din versete. De exemplu, versetele de mai sus se referă la poeții din Epoca Ignoranței. În acea perioadă, poeții pretindeau că primesc informații din Lumea Nevăzută, îi fermecau pe oamenii din jurul lor cu vorbele lor în rimă și aveau legături cu djinnii asemeni mediumurilor contemporane sau ghicitorilor. Când a început să le fie revelat Coranul, cei care i s-au opus au fost considerați în continuare poeți. În versetele de mai sus, Coranul face referire la acei poeți. Faptul că cei care i-au urmat au fost cei aflați în rătăcire, ne oferă suficiente indicii pentru a înțelege caracteristicile lor.
Versetele de mai sus, care se referă direct la poeții din epoca preislamică (Epoca Ignoranței), fac, de asemenea, o trimitere indirectă la cei care le seamănă indiferent de epocă și loc. Dacă analizăm versetele din această perspectivă, ni se vor înfățișa următoarele realități:
„Cât despre poeți, pe ei îi urmează cei aflați în rătăcire”. Cu alte cuvinte, cei care își „divinizează” poftele și dorințele și resping sau ignoră religia și tot ceea ce are legătură cu religia, îi urmează pe poeții care rătăcesc distrași prin toate văile și se pierd în labirint.
Astfel de poeți „rătăcesc prin fiecare vale”. Urmând toate gândurile, fanteziile și capriciile deșarte și cufundându-se în văile versurilor și ale prozei precum romantismul, realismul, raționalismul și naturalismul, ei neglijează problemele de bază ale umanității și ale existenței umane. Ei rătăcesc confuz și fără țintă prin văile minciunii.
„Ei spune ceea ce nu fac”. Asemenea pescarilor mincinoși, acești poeți mint întotdeauna în numele literaturii; în numele poeziei și al curentelor poetice.
„Afară de aceia care cred și săvârșesc fapte bune”. Cei la care face referire această parte a versetului sunt poeți credincioși. Ei cred în Dumnezeu, în Profet și în Coran; își ghidează viața după Coranul și Profet; și, prin urmare, nu rătăcesc pe alte căi amăgitoare și nu sunt dezorientați. Prin urmare, cei care îi urmează sunt animați de aceleași gânduri și sentimente. Într-adevăr, nu mint niciodată întrucât consideră că a spune contrariul a ceea ce fac este unul dintre cele mai mari păcate în ochii lui Dumnezeu. Nu își sacrifică valorile de dragul rimei sau a ceea ce ei consideră merite literare. Sunt credincioși; sunt întruchipări și reprezentanți ai siguranței, certitudinii și încrederii, inspirând toate aceste lucruri în jurul lor. De fapt, discursurile lor sunt în acord sau în armonie cu faptele lor și își desfășoară întotdeauna activitatea în cercuri vrednice în care o virtute urmează alteia. Prin urmare, acestea sunt așteptările cu privire la asemenea oameni care Îl pomenesc pe Dumnezeu dimineața și noaptea și se apără atunci când sunt nedreptățiți.
Având în vedere universalitatea sa, este evident că pentru a beneficia de Coran, oamenii trebuie să se apropie de el cu convingerea că li se adresează direct. Astfel, Coranul se va manifesta și se va adresa oricărei persoane care se apropie de el, iar ușa către binecuvântările și beneficiile sale se va deschide.
În concluzie, ca multe alte îndeletniciri, literatura – fie ea în proză sau în versuri – variază în funcție de cei care se ocupă de ea. În mâinile celor care cred și fac fapte bune; care explică și apără credința, faptele bune și virtuțile în versurile și proza lor; care își folosesc capacitățile și abilitățile artistice în slujba adevărului și a valorificării acestuia, fără a le irosi în fantezii; și care susțin binele și dreptatea și se apără atunci când au fost nedreptățiți – în mâinile acelor oameni de litere (precum Hansā, Ka’b ibn Zuhayr, Ka’b ibn Mālik, Hassan ibn Thābit, ‘ Abdullāh ibn Rawāha și alții asemenea) care sunt recunoscuți și susținuți de Spiritul Sfințeniei, orice operă literară, fie ea în proză sau în versuri, va fi o voce cu greutate sau o „magie” care captivează oamenii în numele adevărului ca mijloc de a-l apăra și susține. Dar în mâinile poftelor, dorințelor și fanteziilor umane, literatura se transformă într-un mijloc de rătăcire și înșelăciune. Oamenii de litere care își urmează poftele și fanteziile și umblă prin văile rătăcirii îi înșală pe oameni, ceva ce ieri au declarat a fi mărinimie este astăzi risipă, îi denigrează astăzi pe cei pe care ieri i-au lăudat, prezintă cele mai strălucitoare adevăruri drept capricii sau fantezii, stârnesc poftele carnale lăudând frumusețea exterioară și ignorând frumusețea autentică, abstractă. Ei divinizează natura în timp ce o descriu și descriu imposibilul ca fiind posibil și posibilul ca fiind imposibil. Ei fac din artă și literatură mijloace de înșelăciune, exagerare și demagogie. Toate aceste comportamente și obiceiuri sunt diabolice.
[1] Vezi Surele aș-Șu‘ara’ 26:106; 26:124; 26:161; al-A‘raf 7:85; Hud 11:84; al-Ankabut 29:36.
[2] N.T. În traducerea în limba engleză a Coranului, „mișcări” este tradus „strenuous efforts”, adică „eforturi intense”.
[3] Muslim, Salāh, 215; Abū Dāwūd, Salāh, 147–148; Nasāī, Tatbiq, 78.
