Iar aceluia care este cu frică de Allah, îi va da El o ieșire (bună). (At-Talaq 65:2)
Taqwā („evlavie și virtute”) înseamnă respectarea rânduielilor divine în fiecare etapă a vieții. Prin urmare, taqwā presupune respectarea atât a regulilor și poruncilor religioase, cât și a legilor privind crearea și întreținerea universului de către Dumnezeu. O putem numi pe prima (adică respectarea regulilor și poruncilor religioase) evlavie și virtute interioară, iar pe cea de-a doua evlavie și virtute exterioară. Aceste două dimensiuni ale taqwā nu pot fi separate una de cealaltă. Cu toate acestea, obținerea evlaviei și a virtuții în ambele dimensiuni nu este un demers ușor.
Versetul în discuție folosește conceptul taqwā în forma sa verbală pentru a desemna faptul că trebuie să te păzești de neascultarea față de Dumnezeu și să împlinești poruncile Sale în respect față de El și în evlavie. Modul verbului ales exprimă supunerea, admisiunea și asumarea acțiunii poruncite, verbul fiind folosit precum o dimensiune sau o profunzime indispensabilă a naturii sau caracterului cuiva. Cu alte cuvinte, denotă gândirea, acțiunea și trăirea unei vieți în supunere față de Dumnezeu, îndeplinind poruncile Sale, ferindu-se de ceea ce El a interzis și respectând legile Sale referitoare la crearea și întreținerea universului și legile pe care El le-a stabilit pentru viață. Astfel, atrăgând atenția asupra acestui orizont, care pare greu de atins, Coranul declară: „Iar aceluia care este cu frică de Allah, îi va da El o ieșire (bună)”.
Expresia „o ieșire (bună)” descrie o persoană care rămâne blocată într-un loc și care vrea și încearcă să scape. Acea persoană face tot ceea ce este necesar pentru a scăpa dintr-o astfel de situație și recurge la toate mijloacele. Aceasta este o dimensiune a taqwā. Însă, doar Dumnezeu este Cel care creează faptele noastre și aduce eforturile noastre la rezultatul dorit. Dacă El dorește, cu siguranță ne poate salva din orice problemă, dar ca aspect al vieții noastre și al încercării noastre în lume, trebuie să facem tot ceea ce ne stă în putință pentru a ajunge la rezultatul dorit. Având în vedere faptul că Dumnezeu Cel Atotputernic este Cel care „îi va da o ieșire bună”, persoana care este descrisă în verset ca fiind blocată într-un loc nu poate scăpa, indiferent de ceea ce face pentru a „ieși”. Însă, Cel care generează cauzele este Cel care asigură o cale de ieșire pentru cel care se întoarce la Dumnezeu și caută adăpost în El. Într-adevăr, chiar cuvântul „makhrajan” din verset înseamnă nu numai „a ieși”, ci și „a aduce”, iar ca substantiv înseamnă nu numai „locul de ieșire”, ci și „locul de unde se aduce ceva”. Prin urmare, fie că am depus eforturile necesare și așteptăm mântuirea în schimb, fie că am căzut fără speranță în ciuda eforturilor noastre, trebuie negreșit să ne întoarcem la Dumnezeu și să ne rugăm. Căci Dumnezeu este Cel care va aduce eforturile noastre la rezultatul dorit și ne va scoate din orice situație dificilă în care am fost prinși. Chiar dacă Dumnezeu Cel Atotputernic a făcut ca obținerea oricărui rezultat să depindă de eforturile noastre ca cerință a încercării noastre în lume, niciun mijloc sau efort nu poate da rezultatul dorit. Toate eforturile noastre sunt un pretext pentru ca Dumnezeu să ne favorizeze cu obținerea rezultatului dorit și, prin urmare, toate realizările noastre sunt pur și simplu favoruri ale lui Dumnezeu. Dar, întrucât legea cauzalității ne-a întunecat privirea față de acest adevăr clar, opiniile și judecățile noastre pot fi păcălite.
De fapt, doar o parte infinitezimală din acțiunile volitive obișnuite ale ființelor umane, cum ar fi mâncatul și băutul, pot fi atribuite lor însele.[1] De exemplu, dacă luăm în considerare etapele procesului în timpul căruia se obține o bucățică de pâine și procesul de digestie a acesteia în corpul nostru, atunci vom observa această realitate. Pentru ca o bucățică de pâine să ajungă în mâinile noastre, sunt absolut necesare existența și cooperarea atentă a soarelui, a pământului cu mișcările sale zilnice și anuale, a aerului, apei și pământului. În toate aceste acțiuni universale, ființele umane nu au niciun rol. În plus, nimic din corpurile noastre care mestecă și digeră pâinea nu ne aparține. Dumnezeu este Cel care ne creează corpurile și le susține. Corpurile noastre funcționează în afara liberului arbitru. Atunci când privim din această perspectivă, devine clar că orice lucru și orice acțiune din univers poartă amprenta sau pecetea Sa unică. El este Creatorul, Întreținătorul, Cel care dă viață și moarte și Stăpânul universului și a tot ceea ce trăiește și se petrece în el.
În concluzie, dacă ne oprim de la lucrurile nelegiuite, îndeplinim poruncile obligatorii într-o simțire desăvârșită, evităm pe cât posibil lucrurile îndoielnice și chiar devenim precauți cu privire la cele permise și dacă respectăm Legea lui Dumnezeu sau modul în care Dumnezeu se raportează la creația Sa – pe care noi le numim, de asemenea, legile lui Dumnezeu privind viața și crearea și întreținerea universului – Dumnezeu ne va salva atunci din diferitele stadii de rătăcire în care am căzut. De asemenea, El ne va răsplăti cu favorurile și binecuvântările Sale și ne va păzi de a trăi o viață mârșavă în lume. El ne va izbăvi de chinul și groaza morții și de asprimea Învierii în cealaltă viață.
O, Doamne! Dă-ne o cale de ieșire din toate necazurile pe care cu mintea nu le bănuim.
[1] Nursi, The Gleams (Trad.), 2008, p. 164.
