„Cei care au crezut și au purces în pribegie și au luptat pe calea lui Allah, cu averile și cu viețile lor, sunt pe o treaptă mai înaltă înaintea lui Allah și aceia sunt câștigători.” (At-Tawba 9: 20)
În timp ce Coranul vorbește despre jihād (lupta pentru cauza lui Dumnezeu) și despre sacrificiul pentru jihād, cu excepția câtorva versete, acesta menționează întotdeauna sacrificarea „bogăției” înainte de sacrificarea vieții. Îmi pare că ființele umane tind să prețuiască bogăția mai mult decât viața în această lume trecătoare. Hadı̄th-ul, „Cel este ucis în timp ce își apără averea este un martir”[1] se referă la această înclinație înnăscută a omenirii; în plus, el formulează o concluzie juridică. Proverbul turcesc, „Bogăția este focul vieții”, exprimă același adevăr.
Cu toate acestea, există oameni care se leapădă de lume în spirit, mai degrabă decât să se lepede de ea muncind și câștigându-și existența. Adică, fără a tânji după lume și fără a o transforma în scopul vieții lor, ei muncesc și câștigă prin mijloace cinstite și cheltuiesc pentru cauza lui Dumnezeu și pentru cei nevoiași. Dintre companionii Profetului, Abū Bakr, ‘ Umar și ‘ Abdur-Rahman ibn ‘Awf erau astfel de oameni. Există, de asemenea, persoane care nu dețin nimic în această lume în afară de viața lor. Prin urmare, ei sunt gata să o sacrifice, mai ales dacă sunt pe deplin conștienți de valoarea vieții.
Într-adevăr, nu este nici ușor și nici simplu să crezi și să schimbi tabăra din pricina credinței și să îndeplinești ceea ce este cerut de credință. Este foarte dificil să schimbi tabăra și să îmbrățișezi o nouă credință după o viață întreagă ai trăit ghidându-te după anumite obiceiuri, credințe sau ideologii. Atunci când luăm în considerare natura umană, putem înțelege mai ușor cât de dificil este să faci acest lucru. Pentru cineva care a acceptat o nouă credință este mult mai dificil să renunțe atât de ușor la avere și viață. Hamza, fie ca Dumnezeu să găsească plăcere în el, a ezitat câteva zile înainte de a se converti la islam, chiar dacă era unchiul și fratele adoptiv al Trimisului lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările lui Dumnezeu fie asupra lui. În loc să fim mânioși, ar trebui să le venim în ajutor cu rugăciune și preocupare atunci când vedem oameni care zăbovesc între credință și necredință și ezită să-și sacrifice averea și viața pentru cauza lui Dumnezeu după ce au ajuns la credință.
Într-adevăr, dacă „a crede” înseamnă a învinge primul obstacol al Satanei, „a părăsi tribul, comunitatea și rudele pentru a emigra într-o altă țară de dragul credinței” înseamnă a birui un alt obstacol care este la fel de puternic ca celălalt. A nu se mulțumi să părăsească țara natală și rudele, „a se osteni pentru a înălța Cuvântul lui Dumnezeu în noua țară în care a emigrat” înseamnă a distruge o a treia mare piedică. Cel care a depășit toate aceste obstacole sau bariere și-a biruit sinele carnal și a obținut mântuirea.
„Allah le-a promis dreptcredincioșilor și dreptcredincioaselor Grădini pe sub care curg pâraie, în care vor avea sălaș veșnic și cămine bune în grădinile Edenului. Însă mulțumirea lui Allah este și mai mare; aceasta este o izbândă nemărginită!” (At-Tawba 9: 72)
Grădinile Edenului conform versetului de mai sus și mai multor hadı̄th-uri[2], sunt locul unde vor fi gustate plăceri în mare parte materiale și parțial spirituale. Într-adevăr, există oameni ale căror dorințe fizice depășesc dorințele lor spirituale și ale căror dorințe carnale au întâietate. „Grădinile Edenului” au o mare însemnătate pentru acest tip de oameni deoarece reprezintă o răsplată. Există și persoane ale căror facultăți spirituale sunt atât de dezvoltate încât plăcerea de a mânca, de a bea și de a întâlni fecioarele din Paradis înseamnă prea puțin. Aceștia sunt în permanență în căutarea plăcerilor spirituale pentru a-și satisface sufletele. Prin urmare, cel mai înalt sălaș sau etaj al Paradisului (Jannātu’l-Firdaws) le este destinat. Fragmentul din verset „Însă mulțumirea lui Allah este și mai mare; aceasta este o izbândă nemărginită!” este ilustrativ în acest sens.
Din pricina faptului că Firdaws este superioară față de alte lăcașuri sau etaje ale Paradisului, Trimisul lui Dumnezeu a spus într-unul dintre hadı̄th-urile sale: „Când vă rugați pentru Paradis, rugați-vă pentru Firdaws, pentru că este cea mai înaltă dintre lăcașurile Paradisului.”[3] În primul rând, așa cum reiese din hadı̄th-urile relevante, Paradisul are o formă conică, iar Firdaws este un loc atât de privilegiat în acest Paradis încât cei care locuiesc acolo vor putea observa toate straturile Paradisului. În al doilea rând, întrucât credința în Cele Nevăzute nu s-a răspândit prea mult în rândul comunităților antice, acestea nu au fost capabile să își aprofundeze cunoașterea în chestiuni referitoare la Cele Nevăzute și de natură metafizică. În ceea ce privește ummah, sau comunitatea Profetului Mahomed, întrucât membrii acesteia și-au aprofundat credința în Cele Nevăzute și în subiectele care le privesc mult mai mult decât comunitățile anterioare și, prin urmare, se simt mulțumiți mai curând cu plăceri spirituale decât cu cele fizice, Profetul și-a sfătuit ummah să ceară Firdaws, care este plină de plăceri spirituale. Se poate spune că, în timp ce „Grădinile Edenului” (Jannātu ‘Adn) marchează într-o anumită măsură orizontul fericirii celorlalte comunități sau a urmașilor profeților din trecut, Firdaws este Grădina ummah-ului Profetului Mahomed.
De fapt, Dumnezeu va fi mulțumit de toți oamenii din Paradis, dar „plăcerea cea mai mare sau deosebită a lui Dumnezeu” este cea mai mare binecuvântare a Paradisului, una atât de profundă și remarcabilă încât cel favorizat nu mai are nevoie de altă binecuvântare și plăcere. Prin urmare, Comunitatea Trimisului lui Dumnezeu, care este stăpâna Maqām al-Mahmūd, sau Stația Celui Lăudat, care simbolizează răsplata pentru faptul că este cea mai recunoscătoare lui Dumnezeu, va fi astfel răsplătită. De fapt, chiar numele Mahomed (care înseamnă Cel care este lăudat) se potrivește întocmai cu Stația celui lăudat și cu Steagul laudei. Întrucât Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, este cel care L-a lăudat și I-a mulțumit lui Dumnezeu și i-a chemat pe oameni să Îi mulțumească și să Îl laude cu mult mai mult decât oricine altcineva, el va fi onorat cu Stația celui Lăudat și va purta Steagul Laudei în lumea cealaltă. Prin urmare, lăcașul Comunității sale va fi Firdaws, ceea ce înseamnă plăcerea mai mare sau deosebită a lui Dumnezeu, sau mulțumirea Sa mai mare față de unii dintre slujitorii Săi.
O, Doamne, îți cerem iertare, bunăstare și bună plăcere!
O, Doamne, îndrumă-ne spre ceea ce Tu iubești și spre lucrurile de care Tu ești mulțumit.
„Allah a cumpărat de la dreptcredincioși sufletele și bunurile lor, în schimbul Raiului” (At-Tawba 9: 111)
Versetul de mai sus indică faptul că Dumnezeu va cumpăra viețile și averile trecătoare ale credincioșilor în schimbul răsplătirii lor veșnice în Paradis. Într-adevăr, Dumnezeu dorește să le cumpere sufletele sau viețile și bogățiile pentru a le acorda în schimb Paradisul în Viața de Apoi. Există aici un lucru important care merită menționat. Deși, așa cum s-a afirmat mai sus în interpretarea versetului 9:20, Coranul menționează de obicei bogăția înaintea vieții sau a sufletului, în acest verset viața precede bogăția. Acest lucru se datorează faptului că viața este mai importantă decât bogăția pentru ființele umane în Viața de Apoi. Bogăția care a devenit valoroasă fiind folosită pentru cauza lui Dumnezeu vine după viața sau sufletul sacrificat de dragul Lui. Evident, dacă cineva nu poate intra în Paradis, ce relevanță va avea pentru el bogăția, care va fi doar o simplă podoabă a Paradisului? Astfel, spre deosebire de alte versete similare din Coran, sufletul sau viața sunt menționate aici înainte de bogăție pentru a ilustra acest adevăr.
De fapt, tot ceea ce ființele umane par să dețină temporar, inclusiv sinele, este proprietatea lui Dumnezeu. Totul, de la începutul existenței până la ceea ce este necesar pentru menținerea vieții, este un dar esențial din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând, Dumnezeu le permite ființelor umane, care sunt de fapt administratorii darurilor lui Dumnezeu, să le dețină și să le folosească în baza anumitor reguli. Aceasta este o altă favoare a Lui. Noi nu suntem capabili să ne păstrăm bunurile, iar atunci când murim, ele vor rămâne în lume. Deși Dumnezeu este Cel care le deține cu adevărat și ni le-a dăruit împreună cu viața noastră, dorește să le veșnicească – Proprietatea Sa – cumpărându-le de la noi în schimbul unui preț de mii de ori mai mare. Aceasta este cea mai mare favor. Este o favoare atât de mare încât, dacă nu o acceptăm, fie risipim bunurile care ne-au fost încredințate în dorințe și fantezii efemere și nefaste, trădându-l astfel pe Adevăratul Stăpân și meritându-ne astfel pedeapsa Sa, fie bunurile noastre și chiar și noi nu vom avea parte de o tranzacție foarte avantajoasă.
Totuși, dacă acceptăm acest contract, care este sută la sută în favoarea noastră, vom muri pentru a trăi veșnic într-o lume binecuvântată, mult mai frumoasă, bunurile noastre devenind veșnice pentru a da roade bune, veșnice. Lumea noastră de doar câteva zile va pieri în pământ ca o sămânță, dar va crește într-o lume veșnică a Paradisului. Ne vom potoli dorințele trupești nu așa cum dorim noi, ci după anumite standarde care sunt în beneficiul nostru și vom primi în schimb buna plăcere a lui Dumnezeu. Nu suntem forțați să încheiem toate aceste tranzacții, ci le încheiem cu liberul nostru arbitru, pe care Dumnezeu Cel Atotputernic îl prețuiește extrem de mult. Din moment ce acceptarea acestui contract va depinde de liberul nostru arbitru, Coranul îl prezintă în termeni de tranzacționare.
Întrucât acest contract a fost încheiat cu toate ființele umane în dinainte de veșnicie, el a fost reînnoit în Tora, Evanghelie și Coran, reliefat în stiluri diferite.
[1] Bukhārī, Mazālim, 33; Muslim, Imān, 226; Tirmidhī, Diyāt, 21; Abū Dāwūd, Sunnah, 29; Nasāī, Tahrim, 22–24; Ibn Mājah, Hudūd, 21.
[2] At-Tabarı̄, Jāmiu’l-Bayan, 10/179–182.
[3] Bukhārī, Jihād, 4; Tawhı̄d, 22; Tirmidhī, Jannah, 4.
