Întru aceasta sunt semne pentru toți cei răbdători și mulțumitori (Aceia care îndură încercările prin care trec și aceia care-I aduc lui Allah mulțumire pentru binefacerile Sale). (Ibrahim 14:5)
În Coran există patru versete care se concluzionează în același mod ca versetul de mai sus: Surat Ibrahim 14:5, Surat Luqman 31: 31, Surat Saba` 34:19, Surat Aș-Șura 42:33. Când studiem aceste versete în cadrul contextului lor particular, observăm că ele se succed după enumerarea diferitelor bunătăți pe care Dumnezeu le oferă oamenilor.
De asemenea, așa cum se menționează în multe versete din Coran, bunătățile lui Dumnezeu oferite ființelor umane sunt atât de multe încât nu pot fi numărate. Cu toate acestea, ființele umane, care cresc în prezența acestor binecuvântări și sunt legate de dorințele lor trupești, ajung să conștientizeze valoarea și importanța lor doar după ce le pierd. Totuși, trebuie să le apreciem atunci când ne sunt oferite și să îi mulțumim lui Dumnezeu cu toate resursele noastre. Atunci când ne sunt luate din mână din diferite motive, ar trebui să ne transformăm în făpturi ale răbdării, așa cum ne cere slujirea. Declarând: „Fie că ne favorizezi, fie că ne privezi, ambele sunt la fel pentru noi!”, nu ar trebui să acționăm niciodată contra slujirii. Ar trebui să fim etaloane ale următorului hadı̄th: „Starea unui credincios este uimitoare: Când necazul îl lovește, dă dovadă de răbdare și îndură – acest demers este bun pentru el. Și, atunci când primește o favoare, el este recunoscător, lucru care este, de asemenea, bun pentru el.”[1]
În versetul în cauză, Coranul nu folosește cuvintele „răbdător și perseverent”, ci „foarte răbdător și îndurător”; și nu „recunoscător”, ci „mulțumitor”. Acest lucru se datorează faptului că tot ceea ce Dumnezeu ne oferă este măreț. Există oare o binecuvântare pe care o putem considera mică? Cele cinci degete de la o mână sunt cumva daruri mărunte? Este glanda salivară neimportantă? Binecuvântările enumerate în versetele menționate – plutirea corăbiilor pe mare, aerul, apa, viața sau credința – sunt mici sau neînsemnate? Nu există nicio binefacere pe care să o putem desconsidera. Prin urmare, fiecare binefacere presupune o deosebită recunoștință. Și, Dumnezeu vrea ca noi să dăm dovadă de multă răbdare atunci când oricare dintre daruri ne sunt înstrăinate drept încercare. Un exemplu în acest sens este răbdarea Profetului Iov, pacea fie asupra sa. Bediüzzaman Said Nursi îl numește „Eroul răbdării”. Atitudinea lui a rămas neschimbată, deși a fost lovit de multe răni vreme îndelungată și și-a pierdut gospodăria și toate bunurile lumești pe care le deținea.
În plus, eroii „puterii și cunoașterii lui Dumnezeu”, a căror credință a generat răbdare, nu sunt cuprinși de panică și nu disperă nici măcar în fața celor mai mari greutăți și necazuri, întrucât conștientizează înțelepciunea ascunsă în ele. Considerând că orice lucru rău poate avea o latură pozitivă sau poate avea ca rezultat un lucru bun, ei nu numai că dau dovadă de răbdare, ci inimile lor bat cu recunoștință.
Conștientizarea răbdării și a recunoștinței depinde de gradul de credință și de cunoaștere a lui Dumnezeu și este proporțională cu gradul de conștientizare a datoriei și a responsabilității. De exemplu, în timp ce cel ( Profetul Moise, pacea fie asupra sa) căruia i s-a ordonat: „Scoate neamul tău din întuneric la lumină” (Ibrahim 14:5) ar cunoaște răbdarea și recunoștința de a fi însărcinat cu călăuzirea unei comunități din straturi de întuneric către lumină, cel ( Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui) căruia i s-a adresat „pentru ca tu să-i scoți pe oameni din întuneric la lumină” (Ibrahim 14:1) le-ar trăi conform îndatoririlor sale de a conduce întreaga omenire din straturi de întuneric către lumină.
[1] Muslim, Zuhd, 64; Dārimī, Riqāq, 61; Musnad Ahmad, 5/24.
