Eu te-am ales (pentru proorocire), deci ascultă la ceea ce ți se revelează! (Ta-Ha 20:13)
Alegerea lui Moise ca Mesager al Copiilor lui Israel a reprezentat atât o imensă onoare, cât și o piatră de încercare. El a primit această poziție nobilă drept răsplată anticipată în schimbul devotamentului și hotărârii lui viitoare și a eternizat acest capital din altă lume cu conștiința responsabilității, hotărâre profetică, smerenie, modestie și verticalitate. De fapt, Moise, pacea fie asupra sa, fusese crescut în palatul faraonului cu multă grijă, tratat ca un prinț și ținut la loc de cinste. În realitate, întoarcerea printre oamenii disprețuiți, înrobiți și care erau victime frecvente ale uciderilor din partea faraonului nu a fost o situație ușor de depășit pentru cineva ca el. Cu toate acestea, Profetul Moise, pacea fie asupra sa, a depășit acest impas și a devenit unul dintre puținii care au atins culmea valorilor și a desăvârșirii umane. Aceste trăsături rafinate și însemnate ale caracterului său explică rostul și motivul pentru care Dumnezeu l-a ales să fie Trimisul Său.
Moise nu a fost ales de Faraon sau de Poporul Israel, ci direct de Dumnezeu pentru a fi receptorul și reprezentantul Cuvântului Divin și pentru ca, apoi să-l transmită altora cu scopul de a întemeia o lume nouă folosind îndrumările Sale. Prin urmare, adresându-i-se astfel: „Eu te-am ales (pentru proorocire), deci ascultă la ceea ce ți se revelează!”, Dumnezeu nu numai că i-a oferit o favoare specială, dar i-a arătat și orizontul către dezvoltarea unei națiuni întregi (în vreme ce Moise era doar un individ), în măsura intensității scopului, intenției și efortului său. Această adresare conținea atât vestea cea bună a alegerii și numirii Divine, cât și înștiințarea cu privire la o responsabilitate. Este absolut firesc ca mesajul să fie așa de frumos, întrucât aparținea lui Dumnezeu Cel Atotputernic, iar destinatarul era cel care avea capacitatea de a primi mesajul lui Dumnezeu.
Duceți-vă la Faraon, căci el a întrecut orice măsură! Și spuneți-i lui vorbe blânde! Poate că el își va aduce aminte sau se va teme! (Ta-Ha 20:43-44)
Aici, unui Profet i se dezvăluie, stil adecvat, că, chiar dacă cei cărora le va fi transmis Mesajul Divin sunt oameni precum Faraonul, Nimrud sau Shaddad, ale căror inimi și minți sunt complet închise la credință și sunt predispuse la necredință, trebuie să li se adreseze cu „vorbe blânde”. Tot aici, există un al doilea aspect important: dacă „a vorbi cu vorbe blânde” a devenit un atribut esențial al celui care transmite Mesajul sau al îndrumătorului, atunci el va fi eficient întrucât acest atribut a fost absorbit în sentimentele și gândurile sale. În caz contrar, dacă „a vorbi cu vorbe blânde” sau blândețea nu sunt parte integrantă a personalității îndrumătorului, cu alte cuvinte, dacă îndrumătorul nu acționează natural și din adâncul inimii sale, atunci cu siguranță vor exista multe greșeli. În cazul unei stări de nervozitate, adevăratul caracterul al îndrumătorului va ieși la iveală și va genera mai degrabă distrugeri decât îmbunătățiri sau reforme. Iar cei care se confruntă cu o astfel de asprime se vor îndepărta de gândirea și misiunea pe care el le reprezintă.
Astfel, este foarte important ca un îndrumător care transmite Mesajul Divin să își însușească blândețea sau să o transforme într-o parte a naturii sale. Acest lucru este posibil doar prin blândețe la nivel de comportament și maniere și prin bunătate sufletească.
Dacă există persoane care își pun întrebări în legătură cu „ura față de necredință”, legea Divină este foarte clară. A iubi și a urî pentru numele lui Dumnezeu sunt două principii în Islam. Prin urmare, iubești un om datorită virtuților și calităților sale și îl disprețuiești din pricina viciilor și fărădelegilor sale. Așadar, ura noastră este îndreptată mai degrabă înspre atribute și fapte, decât înspre persoane în sine. Coranul îi descrie pe cei care păcătuiesc și greșesc ca fiind cei care greșesc împotriva lor înșiși. Prin urmare, îi compătimim pe cei care greșesc față de ei înșiși și ne dorim îndreptarea lor. În orice caz, ar trebui să fim blânzi și buni la suflet și să acționăm cu blândețe atunci când transmitem celorlalți mesajul islamului. Chiar dacă cei cărora ne adresăm nu acceptă islamul, noi ne-am făcut datoria.
Un alt aspect demn de menționat este că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon împreună cu fratele său Aaron, pacea fie asupra amândurora. Acest lucru indică faptul că ajutorul reciproc sau modalitatea de a acționa în echipă este mai productiv în anumite situații. Este deosebit de important să ne acordăm sprijin moral și să fim martori unii altora în prezența unor persoane trufașe.
Deși potrivnicul lui Moise era răzvrătit, faptul că Dumnezeu îi ordonă Trimisului Său să vorbească cu vorbe blânde ne amintește, de asemenea, că un conducător nu își poate schimba stilul din motive conjuncturale și ar trebui să acționeze întotdeauna într-un mod care să i se potrivească și să nu provoace aversiune în rândul celor care ascultă mesajul, folosind cuvinte grosolane și tăioase. Moise trebuia să acționeze cu deosebită blândețe și „să spună vorbe blânde” întrucât fusese crescut în palatul Faraonului și tratat cu blândețe. Era de datoria lui să îi trezească la spiritualitate, la cealaltă lume și la veșnicie. Dacă cineva acționează astfel, ar putea apărea persoane care, așa cum se spune în verset, și-ar „aduce aminte sau se va teme” și s-ar purta cu smerenie.
Și a zis el (Faraon): „Îți vom aduce și noi vrăji asemenea lor. Deci hotărăște între noi și tine o întâlnire de la care să nu lipsim nici noi, nici tu, într-un loc convenabil!” A zis (Moise): „Întâlnirea cu voi va fi în ziua de sărbătoare și lumea să se adune dimineața!” (Ta-Ha 20: 58-59)
Cât de multe străluciri și taine se revarsă în spiritele noastre din versetele de mai sus, al căror prim beneficiar a fost profetul Moise, pacea fie asupra sa. După experiența enigmatică de a vorbi cu Dumnezeu în valea Tuwa din Sinai, după ce și-a văzut toiagul transformat în șarpe și mâna dreaptă strălucind și după ce și-a văzut certitudinea teoretică transformată în certitudine experimentată, acest profet deosebit a avut încredere deplină în Domnul său. Prin urmare, atunci când faraonul l-a provocat pe Moise la un concurs împotriva vrăjitorilor din Egipt, Moise a fost absolut sigur că îi va învinge pe vrăjitorii faraonului, indiferent de ceea ce ar fi făcut aceștia. Prin urmare, bazându-se pe intuiția sa profetică, Moise a făcut următoarea propunere: „Întâlnirea cu voi va fi în ziua de sărbătoare și lumea să se adune dimineața!”. Prin această replică, Moise a vrut să spună următoarele:
- Competiția care ar deosebi binele de rău sau adevărul de minciună nu ar trebui să aibă loc în spatele ușilor închise; mai degrabă, ar trebui să aibă loc într-un loc public, deschis, unde oamenii ar putea să privească și să fie martori.
- Competiția ar trebui să aibă loc într-o zi festivă, astfel încât oricine dorește să o vadă să poată veni.
- Dimineața era cel mai potrivit moment pentru o astfel de întâlnire. Este un moment în care oamenii nu sunt obosiți și somnoroși și se simt energici și vioi. De asemenea, este cel mai bun moment pentru ca mințile să cugete și să judece.
Astfel, pentru a asista la competiția dintre Moise și vrăjitori, egiptenii s-au adunat la locul de întâlnire în dimineața zilei de sărbătoare. Vrăjitoria era o îndeletnicire cunoscută și apreciată în Egipt la acea vreme. Vrăjitorii nu erau oameni obișnuiți; ei erau elita intelectuală a vremii, care puteau comunica cu djinnii și care aveau anumite cunoștințe de spiritism sau spiritualism și parapsihologie. Prin urmare, eșecul lor în fața lui Moise și posibila lor convertire ar fi însemnat începutul unei revoluții în rândul populației în favoarea credinței. Și așa s-a întâmplat. După ce au înțeles că minunile făcute de Dumnezeu prin mâna lui Moise nu erau magie sau vrăjitorie, vrăjitorii au crezut imediat în Mesajul lui Moise, în ciuda amenințărilor faraonului că îi va spânzura și le va tăia pe rând mâinile și picioarele.[1] Mulți dintre oamenii de rând care au asistat la înfrângerea elitei în fața lui Moise au ajuns să creadă și mulți au început să se îndoiască cu privire la propria religie. Scopul a fost atins și necredința absolută a fost zdrobită. Oamenii erau în punctul în care ezitau să aleagă între Moise și Faraon, care îi obligase pe supușii săi să îi recunoască puterea Divină, spunându-le că nu cunoaște alt dumnezeu pentru ei decât pe el însuși.
Cel mai important element care ne atrage atenția în acest verset este timpul și locul pe care Moise le-a ales pentru această întâlnire importantă. Există învățături importante pe care musulmanii din prezent le pot învăța din acest eveniment. În primul rând, un credincios nu ar trebui să dispere niciodată din cauza lipsei sau a penuriei de bunuri materiale. Ei ar trebui să se folosească cu grijă de încrederea pe care Dumnezeu le-a acordat-o, fără să o irosească. Așa cum spune proverbul „să împuști doi iepuri dintr-o lovitură”, un musulman ar trebui să își planifice întotdeauna să poată obține nu doar două, ci sute de rezultate cu o singură acțiune și să caute căile prin care să reușească să facă acest lucru. Gândiți-vă cum, după metoda obișnuită de a acționa a lui Dumnezeu, o sămânță îngropată în pământ crește și devine un spic care conține sute de semințe de același fel sau un copac care produce sute de fructe. Prin urmare, ar trebui să ne străduim să acționăm de o manieră în care să semănăm un bob, dar să recoltăm șapte, șaptezeci sau chiar șapte sute în numele slujirii credinței, a Coranului, a națiunii noastre și a întregii omeniri. Exact așa a procedat Moise. Atunci când, după ce a părăsit palatul Faraonului și a ieșit în lume, s-a adresat în fața tuturor oamenilor și într-o zi potrivită, având încredere deplină în Dumnezeu, a reușit să influențeze mii de oameni cu un singur gest, mulți dintre ei devenind urmașii săi.
Acestea sunt învățăturile Coranului prin intermediul lui Moise, în timp ce Sunnah Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, contribuie la aprofundarea cunoștințelor noastre cu un eveniment diferit:[2]
Potrivit unei relatări a Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra sa, un tiran a încercat să ucidă un tânăr credincios, care nu a fost niciodată de acord să se accepte credința tiranului. Acesta a fost aruncat de pe vârful unui munte, însă s-a întors mergând. Apoi a fost aruncat în valurile învolburate ale unei mări, dar a fost salvat și s-a întors. Indiferent ce au făcut pentru a-l ucide pe acel tânăr credincios, s-a dovedit a fi inutil. În cele din urmă, tânărul a spus: „Dacă adunați toți oamenii și aruncați o săgeată în mine spunând: «În numele Domnului acestui băiat», atunci veți putea să mă omorâți”.
Un credincios ar trebui să gândească întotdeauna precum acest tânăr: „Oricum vei muri, iar acești oameni furioși nu te vor lăsa să trăiești. Prin urmare, nu ar trebui să mergi în lumea de dincolo plătind un preț de nimic”. Într-adevăr, un credincios ar trebui să își facă planuri pentru a putea acționa în folosul cauzei sale chiar și în ultima clipă în care merge la Domnul său. Oricât de valoroasă ar fi, chiar și dorința de a deveni martir are o semnificație infimă în comparație cu o viață trăită, ținând cont de această idee. Cu alte cuvinte, credincioșii ar trebui să se gândească necontenit la ceea ce pot face în fiecare moment al vieții lor în numele religiei, națiunii și al omenirii. Tânărul din relatare ar fi fost martirizat doar dacă ar fi murit atunci când a fost aruncat de pe vârful unui munte sau în valurile unei mări. Cel mai probabil, el și-ar fi câștigat viața veșnică și fericită în Lumea de Apoi, dar răsplata sa ar fi fost limitată doar la propria persoană. Cu toate acestea, după ce a fost martirizat în fața oamenilor așa cum a spus, a reușit să convingă sute de oameni să îmbrățișeze credința. Astfel, el a servit atât cauzei sale, cât și convertirii și fericirii veșnice a multor altora.
În concluzie, musulmanii ar trebui să cunoască valoarea Religiei cu care sunt binecuvântați și valoarea pe care această Religie le-a adus-o. Ar trebui să fie conștienți de faptul că acest univers a fost creat pentru ei, iar tot ceea ce cuprinde este pus la dispoziția lor. Prin urmare, conștienți de valoarea lor excepțională, nu ar trebui să părăsească această lume contra unui preț de nimic. Gândirea lor ar trebui să fie următoarea: „Părăsesc lumea, dar ar trebui să părăsesc o lume care și-a găsit adevărata traiectorie – care și-a atins scopul pentru care a fost creată. Moartea mea ar trebui să fie, de asemenea, o cheie tainică care să-mi deschidă ușile Paradisului, iar în timp ce micuța mea lumină se distinge, nenumărate lumini noi ar trebui să înceapă să strălucească.”
[1] Vezi Surat Ta-Ha 20:71
[2] Muslim, Zuhd, 73; Tirmidhī, Tafsı̄ru Sūrah 85:2.
