Întrebare: Ați putea explica diferitele tipuri de nepăsare care ar putea împiedica sufletele devotate pe calea slujirii credinței lor?
Răspuns: Este important, mai ales acum când unii înțeleg greșit islamul și îi dezinformează și pe alții, să lăsăm inimile să resimtă adevărul islamului. Aceasta este cea mai mare responsabilitate a noastră. Trebuie să împărtășim frumusețile învățăturii nobilului Profet cu alții și să ne străduim să facem ca islamul să fie înțeles corect, încercând să arătăm frumusețea feței sale mânjite; este o condiție necesară pentru a fi credincios și o datorie a musulmanilor față de religia lor. Cu alte cuvinte, trebuie să arătăm islamul autentic în cel mai bun mod, așa cum l-au practicat binecuvântatul Profet și Companionii săi, ca și cum am oferi un nou dar omenirii. Acesta ar trebui să fie scopul vieții noastre. Într-adevăr, cele patru colțuri ale lumii noastre sunt cuprinse de flăcări în ceea ce privește credința în Dumnezeu. Oamenii, casele și, în parte, lăcașurile de cult, școlile și administrațiile, toate ard… Pe scurt, nu numai regiunile musulmane, ci și alte părți ale lumii sunt practic în flăcări. Faptul că sufletele devotate ignoră această condiție deplorabilă a omenirii și nu au tăria de a împărtăși suferința lor denotă nepăsare. Indiferent unde este focul, voluntarii care slujesc omenirea trebuie să îi răspundă cu delicatețe, ca și cum propriii lor copii ar suferi. Acest lucru depinde de prezența unui spirit Profetic și de susținerea problemei cu voință rezoluție și altruism Profetic. După cum se știe, nu vor veni noi Profeți și este imposibil pentru cei care le urmează exemplul să devină Profeți. Cu toate acestea, este oricând posibil să țintim să fim împodobiți cu virtuțile lor mărețe. Cum Dumnezeu Cel Atotputernic îi privilegiază pe Profeți dintre toți oamenii, El nu îi va dezamăgi pe cei care încearcă să calce pe urmele lor. Din acest motiv, oamenii trebuie să se apropie de nobilul Profet și să fie împodobiți cu virtuțile sale. Mândria Omenirii a fost un etalon de virtute;[1] el a fost un exemplu viu al virtuților mărețe descrise de Coran,[2] pe care le putem numi moralitate Divină. Ca urmași ai săi, musulmanii își pot găsi adevărata valoare, își pot descoperi profunzimea și își pot conștientiza adevărata identitate doar urmându-i exemplul. Cred că doar cei înzestrați cu aceste virtuți mărețe pot urma calea binecuvântatului Profet și pot împărtăși sentimentele acestuia atât cât le permite capacitatea; el nu îi va lăsa pe acești oameni la jumătatea drumului. Mesagerul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, nu va părăsi niciodată sufletele devotate care suferă pentru cauzele lumii islamice – cei care depun eforturi pentru a găsi soluții și care întocmesc continuu planuri și proiecte pentru a ajunge la inimi. În momentul în care veți spune: „S-a terminat”, jur pe Dumnezeu, el vă va întinde mâna sa de lumină. Poate vă va spune să vă continuați visul, poate spiritul său binecuvântat va umbla printre voi și vă va ridica cumva moralul. Când îl ai de partea ta, alte figuri binecuvântate din spatele lui vor fi, de asemenea, alături de tine, familia sa binecuvântată (Ahl al-Bayt) fiind prima.
Acțiuni nepăsătoare
Revenind la subiectul nostru principal, un alt tip de nepăsare care îi pune în pericol pe cei aflați pe calea cea dreaptă este imprudența la serviciu. Acest lucru prezintă, de asemenea, diferite tipuri. De exemplu, să acționezi cu neglijență, să nu folosești diplomația atunci când ar trebui, să acționezi fără să iei în considerare răul, să faci lucruri greșite de dragul aventurii, să cedezi în fața intereselor populare, să faci lucruri doar pentru a-i impresiona pe alții, să te aventurezi într-o anumită sarcină fără să iei în considerare consecințele… aceste greșeli sunt diferite forme de a fi nepăsător în exercitarea datoriei. De fapt, fiecare dintre aceste tipuri de nepăsare poate fi suficientă pentru a doborî o persoană. Oamenii copleșiți de astfel de forme de nepăsare nu numai că se prăbușesc singuri, dar îi fac și pe ceilalți oameni care vin după ei să se scufunde, precum un căpitan nepăsător care sfârșește prin a-și trage întreaga navă pe fundul mării.
Pe de altă parte, există câteva lucruri foarte importante pentru voluntarii de pe calea cea dreaptă: să nu jignească pe nimeni, să se adreseze tuturor cu compasiune, să vină în ajutorul celorlalți asemenea unui pompier, să privească toate manifestările lui Dumnezeu – necazuri și bucurii – ca fiind egale, dar să-i trateze pe ceilalți doar cu bunăvoință, să fie conștienți de propria lor neputință și neajutorare, să-și mențină zelul de a-L sluji pe Dumnezeu cu recunoștință pentru binecuvântările Sale și să-și hrănească continuu spiritualitatea prin reflecție și înțelepciune. Sufletele devotate ar trebui să acționeze cavalerește și să calculeze rațional rezultatele acțiunilor lor. Ele trebuie să evalueze fiecare pas pe care îl fac – dacă în urma lui vor rămâne ranchiuna, ura și furia… sau dragostea, afecțiunea și grija. Pe scurt, trebuie să acționeze foarte atent și cu înțelepciune pentru a nu dezamăgi oamenii care îi privesc cu speranță.
Concepția greșită privind cauzalitatea
A acorda o importanță prea mare cauzalității, atribuind totul cauzelor și neluându-l în seamă și ignorându-l pe „Creatorul cauzelor”[3], este un alt tip de nepăsare. În Colecția Risale-i Nur, Bediüzzaman a încercat să deschidă calea către recunoașterea Creatorului cauzelor. Iată un lucru pe care l-a subliniat cu privire la înțelepciunea existenței cauzelor: „Demnitatea și Grandoarea lui Dumnezeu necesită cauze aparente pentru a evita plângerile și pentru a ascunde, de cei care au o gândire superficială, implicarea mâinii Puterii în anumite lucruri și chestiuni aparent nesemnificative sau josnice. În același timp, Unitatea și Gloria lui Dumnezeu cer ca aceste cauze aparente să nu aibă niciun rol nici în crearea, nici în aranjarea lucrurilor.”[4] În alt loc, el face o afirmație similară:
„Așa cum se cuvine Unității și Maiestății lui Dumnezeu, cauzele nu au niciun efect real și creator în crearea și funcționarea universului. Dar, în dimensiunea exterioară (corporală) a existenței, cauzele au rolul de a ascunde intervenția Puterii Divine, astfel încât anumite entități și evenimente care par dezagreabile sau banale să nu poată fi atribuite direct acesteia.”[5]
Cauzele nu sunt adevăratul făptuitor. În situația în care cauzele au vreo valoare adevărată, ele o percep ca fiind proiecții create de Frumoasele Nume Divine și care au trecut prin multe văluri. Prin urmare, dacă se va atribui vreo valoare cauzelor, aceasta ar trebui să fie în legătură cu Numele Divine. Pe de o parte, este greșit să se facă abstracție totală de cauze, întrucât acest lucru înseamnă fatalism. Pe de altă parte, o persoană care vede în cauze adevăratul făuritor al tuturor lucrurilor este nepăsătoare față de Creatorul cauzelor. Pentru a da un exemplu concret, să spunem că unul dintre voluntari merge într-un loc și eforturile sale se dovedesc rodnice: trandafirii înfloresc printre spini și privighetorile încep să cânte; acel loc se transformă practic în Paradis. Într-o astfel de situație, dacă un alt om remarcă: „Toate acestea nu s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi fost un astfel de prieten de-al nostru” și atribuie toate faptele bune acelei persoane, atunci acel om devine nepăsător față de Dumnezeu; el își expune prietenii aceluiași risc prin astfel de remarci. Dacă acel om nu este capabil să respingă respectivele remarci, atunci lauda la adresa lui va echivala cu frângerea gâtului, așa cum a afirmat Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa.[6]
Atribuirea faptelor bune realizate de un grup de oameni unei singure persoane este un alt tip de nepăsare. A atribui victoria unei întregi armate unui comandant înseamnă a fi nedrept cu soldații săi;1[7] roadele obținute prin eforturile concertate ale mai multor oameni nu pot fi văzute doar ca realizări ale persoanei care îi conduce. În plus, nu trebuie să uităm că ceea ce invită providența divină este spiritul colectiv de unitate al acelor oameni. Adică, Dumnezeu Cel Atotputernic le asigură succesul dacă este mulțumit de colaborarea lor armonioasă. Dacă ei lucrează împreună în ciuda mândriei și aroganței personale a fiecăruia dintre ei, El este mulțumit. A atribui acest succes unei singure persoane sau a nu vedea Creatorul cauzelor înseamnă a fi nepăsător.
Insolența de a nu ne cunoaște limitele
Când analizăm subiectul la o scară mai largă, vedem că există pericole și pentru un anumit grup de oameni. De exemplu, dacă cei care sunt afiliați unei anumite mișcări își atribuie roadele unor fapte bune pe care au încercat să le facă slujind credința și omenirea, înseamnă că sunt nepăsători. Această situație depinde de existența unui număr atât de mare de factori: existența unor condiții favorabile, incapacitatea celor rătăciți de a zădărnici faptele bune în ciuda invidiei lor, inimile care se deschid cu iubire față de voluntarii Săi, atmosfera general pașnică a lumii… și poate că ar mai trebui incluși alți cincizeci de factori. Dacă am calcula probabilitățile, șansele ar fi în jur de una la un milion. Dacă așa stau lucrurile, de ce faptele bune din prezent sunt reduse la consecința a câteva cauze simple? Chiar dacă vă trece prin minte un astfel de gând ca o idee de moment, trebuie să vă cereți iertare pentru el. Odată, când am scris ceva asemănător[8] unui cuplet, care urma să fie publicat pe coperta exterioară a revistei Sızıntı, mi-a trecut prin cap că versurile mele erau pe undeva bine alese. Imediat, m-am căit și mi-am cerut iertare de la Dumnezeu spunând: „O, Doamne, iartă-mă te rog! Ia viața acestui măgar și nu-l lăsa să se simtă mulțumit de ceea ce a făcut!” Din acest punct de vedere, o gândire de natura „Discursul pe care l-am ținut a atins într-adevăr inimile și i-a făcut pe oameni să treacă la acțiune” este o insolență prin faptul că omul nu își cunoaște limitele; o astfel de gândire atribuie unei cauze simple existența unei întregi imagini care depinde de mii de variabile.
Există și o altă latură a acestei probleme. După cum am menționat, a nu ține cont de Creatorul cauzelor este un exemplu de nepăsare. Pe de altă parte, a nu ridica moralul celor care se zbat pe această cale și a-i face să își piardă entuziasmul constituie o greșeală diferită. În schimb, te poți ruga pentru ei spunând: „Dumnezeu să fie mulțumit de voi pe vecie. Dumnezeu Cel Atotputernic vă face să îndepliniți o lucrare atât de bună. Dacă El nu v-ar fi prețuit, nu ar fi dat acest rol ca parte a destinului Divin și nu v-ar fi folosit în distribuție. Așadar, Dumnezeu v-a favorizat. Fie ca El să Își țină în continuare favoarea asupra ta!” Acest lucru îi poate ajuta să își ridice moralul fără a atribui Divinitatea cauzalității. În acest moment, există un principiu pe care ar trebui să îl respectăm: în loc să atribuim atribute mărețe, cum ar fi sfințenia, oamenilor care slujesc pe această cale de treizeci sau patruzeci de ani și care par a fi în fruntea acestei mișcări, ne putem exprima părerea noastră bună despre ei sub forma loialității și credincioșiei față de ei. Chiar dacă îi vedem căzuți, trebuie să îi ridicăm îndată, să îi ridicăm de unde au căzut, să ștergem praful de pe ei și să îi îmbrățișăm. De aceea, a-L recunoaște pe Creatorul cauzelor nu înseamnă neapărat a refuza să-i vedem pe cei care se străduiesc să slujească omenirea; dar această observare trebuie făcută într-un cadru logic.
Incapacitatea de a interpreta creația, de a extrage sensuri adevărate din fenomene și de a-L găsi pe Dumnezeu prin intermediul acestora este un soi de nepăsare. Într-un verset relevant pentru discuția noastră, Dumnezeu Cel Atotputernic arată: „Și câte semne sunt în cer și pre pământ, pe lângă care (oamenii) trec, întorcându-și fața de la ele!” (Yusuf 12:105). Fiecare dintre tipurile de nepăsare pe care le-am menționat poate fi mai important în comparație cu altele. Cu alte cuvinte, gradul lor de importanță poate prezenta variații în funcție de aptitudinile și abilitățile personale. Oricare dintre ele poate fi o componentă serioasă a testării pentru diferite persoane. Dacă privim problema din punctul de vedere al credinței Islamice, fiecare tip de nepăsare constituie o idee satanică și trebuie îndepărtată. Eliminarea lor depinde de fapte și acțiuni ale inimii și spiritului, cum ar fi să acționezi întotdeauna cu perspicacitate, să fii atent, să încerci să vezi adevărul fenomenelor, să ții întotdeauna „ochii inimii” deschiși, să vezi în timp ce privești, să asculți în timp ce auzi, să simți în timp ce atingi și să provoci conștiința să simtă toate acestea.
[1] Al-Qalam 68:4
[2] Sahih Muslim, Salatu’l-Musafirin, 139; Sunan Abu Dawud, Tatawwu, 26; Sunan an- Nasa’i, Qiyamu’l-Layl, 2
[3] Creatorul cauzelor: Musabbib al-Asbab, sau Dumnezeu Atotputernic
[4] Nursi, Al-Mathnawi al-Nuri, p. 4
[5] Nursi, The Letters, p. 446
[6] Sahih al-Bukhari, Shahada, 16; Adab, 54, 95; Sahih Muslim, Zuhd, 65
[7] Nursi, Şuâlar, p. 349
[8] Este caracteristic domnului Gülen să se refere la lucrurile pe care le-a făcut personal cu astfel de expresii, ca dovadă a atitudinii sale modeste. De exemplu, el spune: „Am ținut ceva asemănător unei predici…” pentru a insinua că „O persoană incompetentă ca mine nu poate ține cu adevărat o predică”.
