Omul este o ființă care, pe lângă laturile sale superioare, are și foarte multe defecte. Până la el, nicio altă ființă vie nu a cuprins în sine atâtea contradicții. El este o ciudățenie care, în timp ce zboară cu aripile deschise prin cerurile Paradisului, poate coborî brusc, prin devieri neașteptate, până în cele mai adânci prăpăstii. A căuta relații coerente între aceste urcușuri și coborâșuri care se transformă în prăpăstii este zadarnic. Căci la ființa umană cauzele și efectele urmează un curs complet diferit.
Vine un moment în care se pleacă și se ridică fără oprire, asemenea unei plante bătute de vânt; iar altădată, deși pare un copac falnic, se prăbușește și nu se mai ridică niciodată. Au fost destule momente în care a stârnit invidia îngerilor, dar și clipe în care i-ar fi făcut de rușine chiar și pe demoni.
Pentru om, care are o fire atât de predispusă la urcușuri și coborâșuri, păcatul – chiar dacă nu este o regulă – este cel puțin o posibilitate. Murdărirea este ceva accidental, dar totuși probabil. Pentru o ființă care, prin astfel de căderi, își poate perverti firea, iertarea este totul.
A cere iertare, a spera în iertare și a plânge pentru oportunitățile pierdute sunt, fiind expresii ale conștienței și înțelegerii, la fel de valoroase pe cât este iertarea – sau chiar mai mult – un gest de noblețe și virtute. A gândi iertarea separat de virtute, iar virtutea separat de iertare este o greșeală clară. Toată lumea cunoaște și cât este de potrivit proverbul: „Greșeala e de la cel mic, iertarea de la cel mare.”
A fi iertat înseamnă o reparație, o întoarcere la esență și o regăsire a sinelui. Din acest motiv, cea mai plăcută conduită în fața Celui cu Mila Nesfârșită este aceea care se desfășoară în suspinurile acestei căutări și reveniri.
Întreaga creație, vie sau neînsuflețită, a cunoscut iertarea prin om. Așa cum Dumnezeu și-a manifestat capacitatea de a ierta prin om, tot El i-a așezat în inimă frumusețea iertării. Primul om, atunci când a rănit esența sa printr-o cădere care era în natura umană, a simțit în conștiință o plângere și o rugă fierbinte, iar răspunsul venit din cer la acel strigăt a fost… iertarea!
Omenirea a păstrat acest dar, primit prin primul ei strămoș, ca pe o speranță și o mângâiere vreme de secole. Ori de câte ori a greșit, s-a urcat pe acel „tron fermecat” și, ridicându-se din rușinea păcatelor și din disperarea pierderii speranței, a ajuns la nesfârșitele îndurări. Tot astfel, a arătat noblețea de a privi păcatele altora prin „vălul” acestei iertări.
Prin speranța iertării, omul poate urca dincolo de norii apăsători care îi învăluie orizontul și ajunge să își vadă lumea luminată. Cei norocoși, care cunosc aripile înălțătoare ale iertării, trăiesc întreaga viață în această melodie care dă liniște sufletelor.
Este imposibil să te gândești la o persoană legată de dorința de a fi iertată și să o consideri lipsită de spiritul iertării. Așa cum iubește să fie iertat, iubește și să ierte. Poate un om care știe că se eliberează de flăcările durerii aprinse de propriile greșeli prin a bea cu nesaț din izvorul iertării să nu ierte pe alții?
Mai ales dacă știe că drumul spre a fi iertat trece prin a ierta… Cei care iartă vor fi iertați. Cine nu știe să ierte, nu va fi iertat. Cei care blochează calea toleranței față de oameni sunt niște bestii care și-au pierdut umanitatea. Cei brutali, care niciodată nu s-au aplecat în introspecție asupra propriilor păcate, nu vor putea înțelege niciodată dulceața nobilă a iertării.
Profetul Isus (pacea fie asupra lui), în fața unei păcătoase aduse pentru a fi ucisă cu pietre, s-a adresat mulțimii cu piatră în mână astfel: „Cine este fără păcat, să arunce primul piatra!” Care om, înțelegând finețea acestei expresii, s-ar mai grăbi să lovească pe altcineva când are propria lui vină pe cap? Ce bine ar fi fost dacă și cei nefericiți de azi, care își irosesc viața analizând greșelile altora, ar fi putut înțelege acest lucru…! Desigur, cel vinovat trebuie pedepsit, iar în aplicarea unei hotărâri venite din înalt, niciun sentiment nobil – nici măcar compasiunea – nu poate fi un obstacol. Totuși, nu putem spune că există vreo sentință pentru a-i lapida pe cei pe care i-am condamnat în inima noastră, din ură și resentiment. Adevărul este că, dacă nu vom rupe idolul dinăuntrul nostru cu curajul unui Avraam, nu vom putea niciodată lua o decizie corectă – nici pentru noi, nici pentru alții…
Iertarea a apărut odată cu omul și a ajuns la desăvârșire tot prin el. De aceea, vedem în Cea mai Nobilă Ființă (Profetul Muhammad ﷺ) cea mai largă formă de iertare.
Ura și ranchiuna, în schimb, sunt semințele Iadului împrăștiate de suflete corupte între oameni. Față de aceste instigări ale urii și dușmăniei care transformă pământul în prăpastie, trebuie să alergăm în ajutorul omului nostru, împins de crize și suferințe către necunoscut, cu iertare și toleranță. Secolul sau cele două secole din urmă au fost întinate în cel mai murdar și neplăcut mod de izbucnirile celor care nu cunosc iertarea și nu acceptă toleranța. Iar gândul că viitorul ar putea fi dominat de acești nefericiți stârnește fiori. De aceea, cel mai mare dar pe care generațiile de astăzi îl pot oferi copiilor și nepoților lor este să îi învețe să ierte.
Să-i învățăm să ierte chiar și în fața celor mai grosolane comportamente, celor mai respingătoare întâmplări… Totuși, a te gândi să ierți acei monștri umani care au devenit cruzi, care găsesc plăcere în a provoca suferință, ar fi o lipsă de respect față de instituția iertării. Da, nu putem să-i iertăm și nici nu este potrivit să-i iertăm, căci o asemenea iertare ar însemna o lipsă de respect față de umanitate. Și nu știm pe nimeni care ar accepta și ar justifica o astfel de lipsă de respect. O generație crescută cu o anumită istorie, sub îndemnuri de ură, a fost împinsă în lumi întunecate și a asistat mereu la grozăvii și atrocități ca în niște arene. Chiar și când zarea începea să se lumineze, în cântecul cocoșilor care anunțau zorii, vedeau tot sânge și puroi. Ce ar fi putut învăța de la o asemenea comunitate, în care vocea, răsuflarea, gândirea și zâmbetul înseamnă sânge? Ceea ce i s-a oferit era complet opus dorințelor arzătoare din inima lui. Ar fi fost bine ca, în aceste clipe când dezordinea și corupția au devenit ca un potop, să fi reușit măcar să-l înțelegem! Vai, unde este acea clarviziune…
Noi credem că iertarea și toleranța vor vindeca o mare parte din rănile noastre. Cu condiția ca această armă cerească să fie în mâinile celor care îi înțeleg limbajul. Altfel, tratamentele greșite pe care le-am aplicat până acum spunând că vindecăm vor continua să creeze complicații și ne vor deruta și mai mult.
„Cunoaște boala, apoi începe tratamentul –
Crezi că orice leac este bun pentru orice rană?”
(Ziya Pașa)
Fethullah Gülen, Sızıntı, anul II, nr. 14, martie 1980
