Este cât de poate de limpede că cine nu împărtășește aceleași valori ale trecutului, nici aceleași surse, nu ne înțelege tristețea și nu se poate arăta decât mirat de atitudinile noastre în general1. Cine privește prezentul și viitorul numai din punct de vedere material și abordează existența numai din punctul de vedere al aspectelor sale corporale, nu poate simți și nu poate gusta decât plăcerile trecătoare și deșarte ale trupului. Și, din aceeași perspectivă strâmbă, tot ce nu are legătură cu aspectele corporale sau cu trupul nu merită pomenit. Nici trecutul, nici viitorul nu au sens. Trecutul și viitorul sunt doar refugii în care se adăpostesc cei al căror prezent s-a pierdut. Pentru astfel de oameni esențial este prezentul; restul, o pierdere de vreme. Astfel de oameni, prizonieri ai unor viziuni atât de înguste, nu pot înțelege cuvinte ca acestea: „Dacă ai ști ce știu eu, arareori ai râde și ai plânge des.”2 Sultanul cuvintelor, Profetul, cel căruia îi datorăm acest hadith, știa bine de ce plânge. Tot așa cum spiritele mature, a căror bucurie este numai credința, cunoașterea și dragostea divină, sufletele pregătite pentru eternitate, știu de ce plâng și știu ce caută. Astfel de oameni au destule motive să plângă.
În afara credinței și a dorinței de găsi pacea — o preocupare a tuturor — sau a pericolului de a te cufunda în necredință, există o mulțime de probleme sociale, economice, politice și culturale care își așteaptă rezolvarea. Sunt nedreptăți care stau la baza tulburărilor sociale. Sunt drepturi care trebuie reconsiderate și redistribuite în armonie cu valorile umane și principiile echității și conștiinței. Mai sunt speranțele și idealurile noastre legate de eternitate și, în opoziție cu ele, obstacole antidemocratice greu de imaginat și propaganda puterii. În multe locuri, rațiunea este dominată de emoție și ordinele se dau în funcție de caracterul arbitrar al puterii. În multe părți ale lumii, erori și acțiuni umane considerate greșite încă se mai spală cu lacrimi și sânge. Oameni sunt propulsați către Paradis sau prăvăliți în infern fără a ține cont de opiniile lor personale sau de propria lor voință. Noi tabere apar în fiecare zi și fiecare se aruncă în luptă înarmată cu propriile sale puncte de vedere sau propriile instrucțiuni. Fiecare ideologie înfățișează un stil de viață corespunzător propriilor sale principii. Iar oamenii sunt obligați să se adapteze acestui șablon și să trăiască așa. Peste tot în lume, în sute și sute de locuri, se zdrobesc conștiințe individuale, voința comunității este nesocotită și ochii conștiinței sunt orbiți.
Calea cea mai scurtă pentru a le alina oamenilor durerea și a-i desface din lanțurile represiunii individuale și sociale este aceea de a le lăsa conștiințele libere și de a le arăta cum să trăiască bazându-se pe propria lor voință și conștiință. Numai când spiritul este viu și când voința și conștiința sunt respectate în societate pot oamenii să-și păstreze umanitatea și să fie îndrumați spre valorile umane. Omul ca individ poate fi considerat un adevărat cetățean numai atunci când are propria sa conștiință și voință, devenind astfel destul de matur pentru a-și ajuta semenii din punct de vedere spiritual. Altfel, societatea se va confrunta inevitabil cu nenumărate probleme sociale, politice, administrative și economice. O comunitate alcătuită din grupuri disparate, adunate împreună la întâmplare, nu se poate numi națiune. Și tot la fel, o masă de oameni care pare a fi o națiune, dar care s-a degradat dincolo de orice speranță de însănătoșire, nu poate avea un viitor fericit. Dacă vrem să ne salvăm ca societate, fiecare individ în parte trebuie să fie alert și motivat. Steaua norocului va răsări pentru societatea noastră și își va răspândi lumina liniștitoare dacă vom cere salvarea celorlalți, umăr la umăr, cu palmele deschise către cer.
Ceea ce îl ajută pe om în mod esențial să-și atingă maturitatea dorită este conștiința credinței, cu toate adâncimile sale, efortul și străduința în practicarea credinței, moralitatea în orice act întreprins, revigorarea spiritului, a conștiinței și a simțurilor, și cântărirea fiecărui lucru cu balanța unei inimi curate. Astfel însuflețiți, vom transcende limitele individualității, vom cere în baza acestor principii și vom fi pe deplin conștienți de ce anume cerem. Mai mult, vom lega totul de eternitate și vom evalua totul pe baza criteriilor supreme. Astfel, bucurându-ne de toate avantajele umanității, ne vom putea numi din nou ființe umane adevărate, „în formă și natură perfectă”3. Am credința că oamenii binecuvântați care înțeleg acest aspect fundamental vor încerca să-i călăuzească și pe ceilalți pe drumul drept, asigurându-și totodată și propriul viitor.
Simt nevoia de a spune din nou că orice proiect individual de redeșteptare care nu urmărește binele comunității este sortit eșecului. În plus, nu poți insufla în societate valori care au fost nimicite în inimile oamenilor, și nici în conștiință, și nici în voință. Proiectele de salvare individuală care nu țin cont de salvarea celorlalți nu sunt decât o iluzie, iar gândul de a putea atinge izbânda la nivel colectiv paralizând voința individului este o fantezie.
Astfel, odată ce am clarificat în conștiința și voința noastră individuală faptul că avem fiecare propriile noastre mâini, unindu-ne aceste mâini, putem rezolva orice problemă prin conștiința și voința colectivă. O astfel de atitudine ne dă speranța de a putea păstra și chiar spori rodnicia vieților noastre individuale, împărtășind totodată și altora din elixirul vieții și dezvoltând astfel valorile materiale și morale. Cu cât un proiect este mai altruist și cu cât urmărește mai mult binele celorlalți, cu atât este mai solid și mai promițător. Într-adevăr, ceea ce-l ține pe om în viață este năzuința de a-i ridica pe ceilalți. Din contră, interesul personal îl ucide pe om și îl paralizează ca ființă umană. Cei care își irosesc viața urmărindu-și propriile interese ajung mai devreme sau mai târziu corupți, chiar dacă nu se amestecă nemijlocit în politici murdare. Din contră, cei care trăiesc pentru a le insufla semenilor lor deșteptarea pășesc cu pasul sigur, răspândind elixirul vieții în locuri unde alții se spulberă ca frunzele în vânt. Ei sunt oamenii care vor cunoaște mulțumirea în această cursă de maraton, care se desfășoară atât în lumea de aici, cât și în lumea de dincolo.
Jovialitatea politicianului care pare să fi acceptat existența și dreptul la viață al altora numai pentru că îi servesc interesele personale nu trebuie crezută. Și nimeni nu e la adăpost de primejdie când asemenea oameni se simt încoțiți. Oameni ca ei nu se gândesc decât la interesele lor personale. De aceea îi flatează pe alții și chiar le fac pe plac. La nevoie, îi zdrobesc pe cei pe care îi pot zdrobi și complotează neîncetat împotriva celor de care au nevoie. Ajunși la putere, sunt tirani nemiloși. Când o pierd, devin servili și lingușitori. Pentru că sunt profund nesinceri, cad deseori victimă propriilor lor șmecherii și își pregătesc propria pierzanie. Își închipuie că pot minți și înșela pe oricine, crezând că e bine așa. Însă slabul lor simț politic îi pune într-o situație foarte curioasă, făcându-i să-și distrugă reputația de dragul carierei. O astfel de inteligență a minciunii, pe care o vedem la unii oameni, este o afecțiune psihologică gravă și incurabilă. Astfel de oameni, care își urmăresc mereu propriul interes, sunt oameni incapabili. Efortul lor nu le aduce o reputație sau vreun merit în carieră și toți sfârșesc în slugărnicie.
Pe de altă parte, ce stă la baza comportamentului oamenilor care se pun în serviciul semenilor lor este o lungă pregătire și multă suferință, urmate de un apel la îndurare în căutarea drepturilor umane. Acest apel se situează întotdeauna dincolo de responsabilitatea individuală, transcende limitele conștiinței responsabilității sociale printr-o adâncă sinceritate și este misiunea care i se potrivește unui om de inimă. Oamenii de inimă sunt forța motrice a oricărui act de caritate, stilul lor propriu se oglindește în tot ceea ce fac, sunt deschiși și cinstiți în tot și în toate. Fie necontenit de vitrege circumstanțele, acești oameni sunt hotărâți să nu se abată de la drumul lor și, sprijinindu-se pe propriile lor temelii, nu se clatină niciodată. Cu întreaga lor ființă interioară și exterioară sunt făcuți pentru a-L vedea și a-L auzi pe Dumnezeu într-un anume fel, pentru a-L cunoaște și pentru a fi alături de El. Sunt oameni din această lume și din lumea de dincolo, oameni a căror apropiere, din acest punct de vedere, este asemeni apropierii de Dumnezeu. Poți vedea zenitul Lumii de Apoi în această viață lumească. Viața liberă și curată pe care o trăiesc acești oameni, în toate ipostazele sale, le îngăduie bucuria de a zări un crâmpei din oaza de liniște a Lumii de Dincolo. Într-adevăr, aceste inimi dintre cele mai pure au atins fericirea pe care alții nu o pot visa decât după milioane și milioane de ani de strădanie. Putem spune că au ajuns în preajma lui Dumnezeu și s-au așezat alături de oaspeții cei mai aleși ai Raiului, coapsă lângă coapsă, umăr lângă umăr, arâtând că sunt învingători eterni. Totdeauna sinceri și profunzi, astfel de oameni de inimă urmăresc mereu noi proiecte mărețe și noi culmi. Gândesc despre îndurare, vorbesc despre îndurare și caută moduri de a se exprima prin îndurare. Se străduiesc cu atâta însuflețire în a-i călăuzi spre fericirea infinită pe toți, fără a face diferențe, încât sacrifică plăcerile lumii viitoare și puterea spirituală, ca să nu mai vorbim despre interesele materialiste și poziția socială. Din atitudinea lor spirituală și relația cu ceilalți se vede că sunt în prezența Puterii Supreme. Și acolo unde alții pier, ei renasc mereu.
În spiritul și dincolo de cuvintele înțelepte „Nu dori altora ceea ce nu-ți dorești ție însuți”, astfel de oameni de inimă se străduiesc neîncetat în a-i face și pe ceilalți să se bucure de ceea ce ei au aflat folositor. Prin vastul lor orizontul, astfel de oameni pot face să renască simțământul de îndurare în inimile tiranilor. Și tot ei mai cred că a le sta alături celor oprimați este a-I sta alături lui Dumnezeu și de aceea nu pregetă în a-i sprijini.
A trăi pentru ceilalți este factorul determinant în comportamentul acestor oameni. Grija lor cea mai mare este eligibilitatea pentru o astfel de misiune, iar caracteristica lor prevalentă stă în voința supremă de a primi încuviințarea lui Allah. În străduința de a-i lumina pe ceilalți, nu simt durere și nici satisfacția de a fi ei cei care îi luminează. Realizările lor sunt considerate revelații ale ajutorului Său sfânt, iar ei își inclină capul cu modestie, smerindu-se iar și iar, zi de zi. Mai mult, se cutremură la gândul că propriile emoții s-ar putea amesteca în lucrarea pe care au pornit-o și rostesc din adâncul ființei: „Tu ești totul pentru mine.”
De veacuri așteptăm cu nerăbdare ca mâinile binecuvântate ale unor astfel de oameni să transforme ceea ce am putea numi „ținuturile pustiite, casele surpate și îndepărtatele deșerturi” într-un tărâm cu totul nou. Și suntem gata să mai așteptăm încă mulți ani, cu credință, dorință și hotărâre. Fie ca speranța în infinita îndurare pe care o au aceste inimi pure, pline de compasiune, să nu rămână fără răspuns.
- Articolul a apărut inițial în Işığın Göründüğü Ufuk, (Orizontul la care răsare lumina), Nil, Istanbul, 2000, p. 189-195.
- Bukhari, Kusuf, 2; Muslim, Kusuf, 1; Tirmidhi, Zuhd, 9; Ibn Maja, Zuhd, 19.
- „Am creat omul cu adevărat în forma și natura sa perfectă” (at-Tin 95:4).
