Dragostea1 este un elixir. Omul trăiește cu dragoste, dragostea îl face fericit, iar el îi face pe cei din jur fericiți prin dragoste. În vocabularul oamenilor, dragostea este viață. Ne simțim și ne percepem unul pe celălalt prin dragoste. Dumnezeu Cel Atotputernic nu a creat între oameni o legătură mai puternică decât dragostea, acest sentiment care ne apropie unul de altul. Pământul s-ar preface în ruină fără dragostea care îl reînoiește și îl ține viu. Djinnii și oamenii au sultanii lor; albinele, furnicile și termitele au regine; pentru fiecare dintre aceștia există un tron. Regii și reginele preiau puterea în diferite feluri și se urcă pe tronurile lor. Dragostea este sultanul care domnește pe tronul inimilor noastre fără a fi trebuit să dea vreo bătălie. Limba și buzele, ochii și urechile ne sunt de preț atâta vreme cât poartă steagul dragostei. Și totuși, dragostea are valoare în sine și prin sine. Inima, sălașul dragostei, este de neprețuit prin dragostea pe care o adăpostește. Poți cuceri fortărețe fără a vărsa o picătură de sânge, doar fluturând în fața lor steagul dragostei. Sultanii devin ostași ai afecțiunii odată cuceriți de ostașii dragostei.
Suntem crescuți într-o atmosferă în care izbânzile dragostei strălucesc în ochii noștri și sunetul de tobe al dragostei răsună în inimile noastre. Inima ne tresaltă de bucurie când vedem ridicându-se steagul dragostei. Dragostea este atât de strâns înlănțuită de noi, încât viețile ne sunt pe deplin subjugate de dragoste și ne închinăm sufletele dragostei. Cât trăim, trăim cu dragoste. Și când murim, murim cu dragoste. Cu fiecare răsuflare, o simțim parte a existenței noastre. Ea ne apără de geruri, și tot ea ne apără și de arșiță.
Dacă a mai rămas ceva curat și încă neatins în această lume înecată în poluare, în care răul există pretutindeni, atunci este dragostea. Printre podoabele ofilite ale acestei vieți, dacă mai există vreo frumusețe care și-a păstrat măreția și farmecul nepălite, atunci este tot dragostea. Nimic nu este mai real și mai durabil decât dragostea, pentru toate națiunile și toate societățile de pe acest Pământ. Ori de câte ori se aude susurul dragostei, mai dulce și mai cald decât un cântec de leagăn, toate vocile și toate instrumentele tac, și toate se unesc într-o contemplare a tăcerii, pe care o cântă pe strunele lor cele mai profund muzicale.
Creația este aprinderea firului din miezul lumânării dragostei, firul prin care te faci „cunoscut și văzut”. Dacă Dumnezeu nu ar fi iubit creația, nu am avea luni, nu am avea sori, nu am avea stele. Cerurile sunt toate poeme de dragoste, a căror rimă este Pământul. Impactul adânc al dragostei se simte în natură și, în relațiile dintre oameni, steagul dragostei se înalță spre a fi văzut de toți. Dacă există în societate vreo monedă care să nu-și piardă valoarea, atunci este dragostea și, încă o dată, valoarea dragostei se regăsește în sine. Dragostea cântărește mai mult decât aurul cel mai curat. Aurul și argintul își pot pierde valoarea pe o piață sau alta, într-un loc sau altul, dar porțile dragostei rămân închise în fața pesimismului și nimic nu poate schimba armonia și statornicia intrinsecă a dragostei. Chiar și în clipa de față numai oamenii cufundați în ură, mânie și dușmănie încearcă să se împotrivească și să lupte împotriva dragostei. Ce ironie… Singurul leac care le poate aduce alinare acestor suflete sălbatice este dragostea. Dincolo de comorile lumești sunt multe alte cufere pe care numai cheile mistice ale dragostei le pot deschide. Nicio altă valoare pe acest pământ nu poate învinge dragostea și nu se poate nici măcar măsura cu ea. Strângătorii de aur, de argint, de monezi sau de alte obiecte de preț sunt întotdeauna învinși în acest maraton de adepții devotați ai dragostei și ai afecțiunii. Când vine ziua, în ciuda măreției și splendorii vieții lor, adunătorii de comori lumești își văd cuferele goale și focurile stinse în vatră. Dar candela dragostei arde mereu, dând lumină și răspândind-o în inimile și în sufletele noastre.
Fericiții care au îngenunchiat în fața altarului dragostei și care și-au închinat viața răspândirii dragostei nu găsesc loc în vocabularul lor pentru cuvinte cum ar fi ura, mânia, uneltirea, resentimentul și nu se lăsat pradă dușmăniei nici dacă viața le-ar fi în joc. Capetele și le țin plecate cu smerenie, dragostea le umple întreaga ființă, nu întâmpină cu bucurie nimic altceva decât dragostea. Când își înalță capetele, dușmănia fuge și se ascunde, ura se zvârcolește cu furie sub loviturile dragostei.
Singurul „vrajă” care poate desface uneltirile Satanei este dragostea. Trimișii și profeții au putut stinge focurile urii și ale indiviei aprinse de faraoni, de Nimrozi și de alți tirani; și au făcut-o prin dragoste. Sfinții au încercat să adune sufletele neascultătoare și răzvrătite, împrăștiate precum paginile rupte ale unei cărți; au folosit dragostea drept mijloc de a induce în ceilalți comportamentul uman. Puterea dragostei a fost îndeajuns de mare pentru a rupe vrăjile lui Harut și Marut2 și a stinge flăcările Iadului. Iată de ce, omul înarmat cu dragoste nu are nevoie de altă armă. Într-adevăr, dragostea este destul de puternică pentru a opri glontele și chiar ghiuleaua de tun.
Preocuparea noastră pentru tot ce ne înconjoară și dragostea pentru omenire —cu alte cuvinte, capacitatea noastră de a cuprinde întreaga creație—depind de capacitatea de a ne înțelege propria esență, de a ne descoperi pe noi însine și de a simți legătura cu Creatorul. Descoperindu-ne adâncurile ființei și potențialul ascuns în esența noastră, vom înțelege că și în alții se regăsește același potențial. Și pentru că aceste valori interioare sunt direct legate de Creator, vom simți înflorind admirația pentru bogăția pe care o ascunde înlăuntrul său tot ceea ce a fost creat și vom începe să privim orice ființă într-un alt mod și dintr-o cu totul altă perspectivă. Ne înțelegem și ne prețuim unul pe altul în funcție de capacitatea noastră de a recunoaște calitățile și bogăția interioară care se regăsesc în fiecare om. Cuvintele Profetului redau esența acestui concept: „Credinciosul este oglinda altui credincios.” De aici, putem spune: „Omul este oglinda altui om.” Dacă ajungem să înțelegem și să prețuim bogăția ascunsă în străfundurile fiecăruia, vom înțelege că această bogăție vine de la El și că frumusețea și dragostea din acest univers îi aparțin Lui. Sufletul care pătrunde aceste sensuri va vorbi în limbajul inimii, tălmăcit nouă de Rumi3: „Veniți, veniți și alăturați-vă nouă, căci suntem oameni ai dragostei pentru Dumnezeu! Veniți, intrați pe poarta dragostei și așezați-vă lângă noi. Să ne vorbim unul altuia cu inimile. Să ne vorbim tainic, fără ca urechea să audă și fără ca ochiul să vadă. Să râdem împreună în tăcere, fără ca buzele să ni se miște, să râdem precum trandafirii. Ca gândul, să ne privim unul pe altul fără cuvinte, fără sunet. Pentru că suntem la fel, să ne chemăm unul pe altul cu inimile, nu cu buzele, nu cu limba. Și, luând în mâinile noastre mâinile celorlalți, să vorbim.”
O înțelegere atât de profundă a unor astfel de sentimente și valori umane se întâlnește rareori în cultura de azi. Nu le regăsești ușor nici în filosofia greacă, nici în gândirea latină, și nici în filozofia occidentală. În gândirea islamică, suntem fiecare o manifestare diferită a aceleiași Unicități, un aspect diferit al aceleiași realități. Oamenii care s-au reunit în jurul unor puncte de vedere comune, cum ar fi Unicitatea lui Dumnezeu, Profetul și religia, sunt asemeni membrelor aceluiași trup. Mâna nu se ia la întrecere cu piciorul, limba nu se ia la sfadă cu buzele, ochiul nu vede greșeala urechilor, inima nu se înfruntă cu mintea.
Pentru că suntem membrele aceluiași trup, să punem capăt acestei dualități care zădărnicește unirea dintre noi. Să dăm cale liberă unirii între oameni. Este calea cea mai însemnată prin care Dumnezeu le dă oamenilor izbândă în această lume și prin care preschimbă această lume într-un Paradis. Așa se deschid porțile Cerurilor larg ca să ne primească. Să dăm la o parte grabnic toate gândurile și simțămintele care ne îndepărtează unul de altul și să alergăm unul către celălalt, cu brațele deschise.
- Articol publicat în Işığın Göründüğü Ufuk (Orizontul unde răsare lumina), Nil, İstanbul, 2000, p. 34-38.
- Doi îngeri despre care se vorbește în Coran (Al-Baqara 2 : 102), care i-au învățat pe oameni magia, sfătuindu-i să nu o folosească nechibzuit.
- Mawlana Jalal al-Din al Rumi (1207-73), mare sfânt musulman. Adepții lui au fondat „Ordinul Mevlevi Sufi” al dervișilor rotitori.
