Căsătoria este un lucru foarte important în islam și trebuie abordată cu toată atenția cuvenită. Cuplurile care doresc să se căsătorească sunt nu numai viitori părinți, ci și viitori educatori. De aceea, nimeni nu trebuie să se gândească la căsătorie până când nu ajunge la o vârstă potrivită, la care își poate asuma o responsabilitate atât de mare.
Imamul Ja’far le cerea discipolilor să nu se căsătorească de timpuriu, ci să mai aștepte. Iar Abu Hanifa nu l-a lăsat pe discipolul său Imam Abu Yusuf să se căsătorească devreme, spunându-i: „Mai întâi trebuie să-ți desăvârșești educația și să înveți bine tot ceea ce este de învățat înainte de căsătorie. Altfel, educația ta va rămâne neterminată. Trebuie totodată să ai o slujbă care să-ți permită să-i asiguri familiei tale o viață decentă. Odată ce ai îndeplinit aceste condiții, calea vieții ți se va deschide înainte, fără obstacole”. Așa îi vorbea Abu Hanifa tânărului său discipol – un discipol care apoi a urcat la rangul de Sheikh al-Islam în timpul dinastiei abbaside.
Marele Abu Hanifa, cunoscut ca fondator al principiilor de drept teoretice, a ales să procedeze în același mod. Imam Ja’far, care la rândul său își învăța discipolii să nu se căsătorească în grabă și de timpuriu, a fost unul din descendenții Trimisului lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să înțelegem este că instituția căsătoriei se abordează cu multă grijă și atenție. Când luăm decizia de a ne căsători, trebuie să ne punem următoarele întrebări: „Persoana aceasta este în stare să educe un copil așa cum ar face un învățător sau o învățătoare? Este suficient de matură ca să-și împartă viața cu cineva? Este îndeajuns de înzestrată ca să-și crească și să-și modeleze copiii pentru a urma calea pe care noi o urmăm?” Dacă răspunsul la aceste întrebări este afirmativ, cei doi sunt pregătiți pentru căsătorie. Dar dacă nu știu să se stăpânească și să se înțeleagă cu cei din jur, și dacă nu fac mereu decât să creeze probleme, atunci nu se poate spune că sunt pregătiți pentru a se căsători și a crește copii. O contribuție reală la viitorul musulmanilor – țelul oricărui musulman – depinde de existența unor oameni desăvârșiți și a unor familii desăvârșite. Un asemenea țel poate fi atins numai de oameni cu inima la fel de curată cum e Ka‘ba, cu o valoare umană la fel de înaltă ca Muntele Everest și cu o spiritualitate care îi poate purta până la Sidrat al-Muntaha1. Nu este o sarcină care să stea în puterile celor care se pun împotriva Celui Atotputernic, a oamenilor cu gânduri întinate și o conștiință coruptă. Generațiile luminate, care au ajuns la o maturitate interioară și exterioară prin Grația și cu Ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic, vor atinge acest ideal. Vom repeta aici ceea ce Trimisul lui Dumnezeu i-a spus lui Habbab ibn Arat, când acesta i-a cerut să se roage pentru victorie: „Dumnezeu o să v-o dăruiască, dar voi trebuie să îndepliniți ce vi se cere” (Bukhari, Manaqib, 25; Ikrah, 1).
Versurile marelui învățat Alvarli Efe2 spun mai bine ceea ce încercăm să spunem noi:
„Când lacrimile ți se fac pârâu
Și plângi precum cum a plâns Ayyub (Iov),
Și inima ți-e greu mâhnită,
El oare nu se va-ndura?
Și dacă vii la ușa Lui,
Gata de a-ți jertfi și scumpa viață,
Și Îl slujești așa cum El a poruncit,
Oare El nu-ți va da răsplată?”
Așadar, dacă lacrimile ni se fac pârâu, dar nu ne oprim nicicând din căutarea noilor lumi care așteaptă să fie descoperite, vom avea parte de vești bune la fiecare popas, vom simți binecuvântările lui Dumnezeu de fiecare dată și vom continua să mergem cu pasul neșovăitor pe Calea care duce către El. Aceasta este credința noastră în Cel Atotputernic. El ne va arăta că am făcut bine să căutăm binele.
Dacă părinții vor un anumit comportament la copiii lor, este foarte important ca ei înșiși să îl adopte. Și pentru aceasta, părinții trebuie să fie blânzi, apropiați și buni. În acest fel, căminul se transformă într-o școală.
- Jujubierul de la capăt. (TO DEVELOP)
- Alvarli Efe (1866-1956) a fost un reputat învățat sufi și unul din profesorii lui Fethullah Gülen.
