Profetul nostru și bătăliile sale: Alte războaie sfinte
Până acum ne-am străduit să relatăm despre numai trei din cele optsprezece războaie sfinte la care a participat Mesagerul lui Allah și ne-am oprit asupra capacității de comandant de oști a Profetului nostru. Iar acum să aruncăm repede o privire asupra altor războaie sfinte și să ne străduim să vedem rațiunea Lui de geniu.
Atunci când am analizat luptele de la Hudeybiye, în capitolul despre capacitatea superioară de conducător a Mesagerului lui Allah, am redat cum a rezolvat problema idolatrilor. Era sigur că va fi război la Hudeybiye. Mesagerul lui Allah, contrar faptului că nu exista un echilibru de forțe, dar prin mărinimia Celui Drept, a avut succes și a repurtat victorie, fără a avea nici o pierdere – căci partea adversă avea zece mii de oameni înarmați, în frunte cu luptători precum Halid, İkrime și alții, iar musulmanii aveau doar șase sute de oameni neînarmați, care veniseră pentru a efectua pelerinajul mic, cu veșminte corespunzătoare acestui ritual.
Era al șaselea an al hegirei. Nostalgia după locurile de baștină ardea sufletele companionilor. Bilâl-i Habeșî nu era din Mecca. Venise din Etiopia, dar se încadrase atât de mult orașului Mecca încât, atunci când a fost nevoit să emigreze în Medina zicea, gemând: O, Mecca! Oare te voi mai revedea vreodată? O, munte de lumină! Oare te voi mai admira încă o dată?
Chiar și un om cu o mare voință, Măritul Ebu Bekir, a fost zguduit și i-a blestemat pe cei care l-au îndepărtat de Mecca.[1] Dorul de vatra strămoșească ardea sufletele tuturor. Mecca, buricul acelor locuri…Cei care erau legați de oraș, visau momentul reîntoarcerii. Trecuseră șase ani și nu putuseră să aducă la îndeplinire ritualul de a înconjura Kaaba. Ultima oară Kaaba fusese renovată de către părintele lor, Măritul Avraam. Coranul cel Sfât zice: Cea dintâi casă de rugăciune a fost așezată pentru oameni la Bekka, drept binecuvântare și călăuzire a lumilor. (Âl-i İmran[Neamul lui İmran], 3/96). Kaaba era prima construcție făcută de mâinile Măritului Adam (ra). Din acest edificiu, realizat de primul profet și renovat de Măritul Avraam, da, din acest edificiu, cel mai onorat fiu, Măritul Mohamed Mustafa (sas) era alungat, timp de șase ani neavând posibilitatea de a-l vizita. Și El ardea de dorul patriei. Dorea să efectueze ritualul de a înconjura Kaaba, potrivit normelor İslamului, aflându-se în fruntea companionilor. În acea perioadă, Kaaba era plină de idoli. Chiar și în jurul Kaabei se aflau idoli. Înconjurul Kaabei, efectuat până atunci, nu putea fi considerat un ritual, ci o mascaradă.
Coranul cel Sfânt zice despre modul cum efectuau idolatrii înconjurul Kaabei: Rugăciunea lor în Lăcaș nu era decât fluierat și bătut din palme. (Enfâl[Prăzile], 8/35). Mai ales în timpul nopții, femeile își lepădau veșmintele și astfel înconjurau Kaaba, considerând că acest ritual nu poate fi efectuat cu veșminte întinate.[2]
Pentru femeile și bărbații aceia era foarte greu de explicat că era nevoie de un alt fel de ritual de înconjurare a Kaabei, într-o perioadă în schimbare și cu alte principii.
Iată că, Mesagerul lui Allah dorea să le arate cum se face înconjurul Kaabei, pelerinajul cel mic și primul obiectiv era acesta. În al doilea rând, voia să-i convingă de faptul că nu numai koreișiții sau meccanii au drepturi asupra Kaabei, ci și alții. Mai ales, Măritul Mohamed (sas) și sfânta Lui comunitate, datorită cărora urma să se restabilească faima și onoarea Kaabei, aveau mult mai multe drepturi decât alții.
De fapt, de mult Kaaba era ca un amvon despărțit de altar. Mesagerul lui Allah dorea ca amvonul întemeiat la Medina să fie adus lângă altar. Kaaba este sanctuarul nostru până-n ziua de apoi și, în primul rând, este sanctuarul Măritului Mohamed (sas). Datorită faptului că, înăuntru existau idoli, Mesagerul lui Allah își făcea namaz-ul cu față către Mescid-i Aksâ. Dar ochii Lui erau îndreptați către cer și nu mai suportase să-și întoarcă fața de la Kaaba. Allah (cc) îl consola zicându-i: Te-am văzut că ți-ai întors fața către cer ca să-ți dăm qıbla care să-ți fie pe plac. Întoarceți fața către Moscheea cea Sfântă! (Bakara[Vaca], 2/1440).
A fost tristă perioada în care Mesagerul lui Allah a făcut namaz cu față întoarsă spre Mescid-i Aksâ. Altarul acelui predicator era Kaaba, iar amvonul, Medina. Medina era solitară. Atunci când urma să fie adusă lângă altar, se completa funcția de imam a imamului. De fapt, funcția Lui de imam era completă. Dar, pentru ca și în practică să fie la fel, era neapărată nevoie ca lăcașul cel sfânt Kaaba să fie în mâinile drept-credincioșilor. Pentru prima dată urma să forțeze această poartă prin pelerinajul cel mic. De aceea zicea: În special să facem un pelerinaj mic. Un pelerinaj mic, bazat pe principiile İslamului, pe ideile İslamului, pe mentalitatea și spiritul İslamului. Pelerinajul încă nu se declarase obligatoriu. A fost efectuat pentru prima oară și doar o dată în timpul vieții Mesagerului lui Allah. Da, Profetul nostru a făcut pelerinajul obligatoriu doar o dată în viața Sa.
Coranul zice: Aceasta este Chemarea lui Allah și a trimisului său către oameni în ziua Marelui Pelerinaj. „Allah și trimisul său se leapădă de închinătorii la idoli. Dacă vă veți căi, va fi bine pentru voi, însă dacă întoarceți spatele să știți că nu Îl veți slăvi pe Allah.” Vestește-le celor care tăgăduiesc o osândă dureroasă. (Tevbe[Căința], 9/3).
În rândul oamenilor obișnuiți se spune că, în timpul pelerinajului mare, Arafat-ul (procedura de a vizita Muntele Arafat în ziua precedentă a Sărbătorii Sacrificiului) cade într-o zi de vineri, dar o asemenea interpretare își are originea în popor. Este sacru, este frumos ca această vizită să cadă într-o zi se vineri, dar întrucât marele pelerinaj se face în sezonul pelerinajului, al doilea pelerinaj este numit micul pelerinaj.
Mesagerul lui Allah dorea să aducă oștirea sfinților și s-o arate tuturor clanurilor. La trecerea ei, nimeni nu va avea de suferit, nu se va intra în grădina și livada nimănui și nu vor fi prădăciuni. Da, tuturor li se va arăta că această oștire este departe de asemenea acte.
Pe când, până în ziua aceea, cei care treceau prin deșert cu o asemenea forță se dedau la prădăciuni. Însă ei vor veni și vor trece ca o oștire ce aduce liniște și încredere. Era foarte important ca acest pelerinaj să simbolizeze İslamul și acest simbol să fie arătat tuturor arabilor, fiind adoptat de către ei. În același timp, pelerinajul purta semnificația unui mesaj al İslamului. Deoarece cei care îi vor vedea, vor zice: Noi nu am mai văzut până acum asemenea oameni pe pământ; ei trebuie să fie îngeri.
Iată, Profetul nostru pornise la drum cu asemenea considerații și nu avea de gând să facă altceva. De aceea, companionii porniseră la drum având asupra lor numai săbiile. Până la Hudeybiye nu au întâlnit nici un obstacol. Apropiindu-se de Hudeybiye, au fost vestiți despre pregătirile koreișiților: Cu toată forța și tot efectivul lor, koreișiții se vor așeza în fața voastră, zădărnicindu-vă înaintarea. Dar ei nu doreau să tulbure liniștea oamenilor, luptându-se cu ei. Căci nu acesta era scopul lor. Mesagerul lui Allah era trist datorită faptelor cu care se confrunta. El promisese companionilor: Vă voi facilita pelerinajul cel mic! Ei erau entuziasmați de vestea efectuării acestui nou și original pelerinaj împreună cu Mesagerul lui Allah, ce urma să se facă în baza principiilor İslamului și veniseră cu aceste gânduri și sentimente.
Ceea ce făcuseră până atunci nu putea fi numit nici pelerinaj, nici înconjurul Kaabei. Urma să se efectueze un pelerinaj mic după principiile İslamului, sistematizat conform surselor revelației; acest lucru îl va face Mesagerul lui Allah. Astfel, toată lumea va vedea și va învăța cum se face pelerinajul mic.
Mesagerul lui Allah a fost nevoit să staționeze în Hudeybiye împreună cu companionii săi. Făcea acest lucru pentru companioni, pentru cei care credeau în El, cu toată îndrăzneala, cu toată extraordinara Sa credință. Știa că, dacă va intra în luptă bazându-se pe Stăpânul său, va învinge dușmanul. Dar va trebui să aștepte. Obstacolul fiind evident, reînnoi jurământul de credință al companionilor. Ei au jurat să sacrifice orice, chiar și viața, în numele İslamului. Și iată vocea mulțumită de sus: Allah a fost mulțumit de credincioși atunci când i-au jurat credință sub Copac. El cunoaște ceea ce este în inimile lor. El a pogorât asupra lor pacea și i-a răsplătit cu o biruință grabnică și cu multă pradă pe care o iau. Allah este Puternic, Înțelept. (Fetih[Biruința], 48/18-19).
Allah (cc) a acceptat acest jurământ, deoarece ei au jurat credință Profetului sub Copac. El știa foarte bine gândurile lor, căci ei cugetau astfel: Dacă ne zice să murim, vom muri, dacă ne spune să rămânem, vom rămâne, dacă ne zice să înconjurăm Kaaba, o vom înconjura, dacă ne poruncește să ne aruncăm asupra acestei oștiri de oțel, ne vom arunca.
În timpul acesta, Allah (cc) le-a mai redus din entuziasm și într-un viitor foarte apropiat, în schimbul generozității lor, le-a făgăduit o victorie clară. Da, Cel Drept le promitea acest lucru în Coran.
La Hudeybiye doar un lucru nu putuse fi realizat din ceea ce-și propusese Mesagerul lui Allah. Urma să fie realizat după un an și a și fost înfăptuit. Atunci au venit și înconjurând Kaaba după principiile İslamului, și-au atins frunțile de Piatra Neagră.
În momentul acela, în afară de acest lucru, totul fusese îndeplinit. Ei au arătat și deșertul văzu că, în afară de prădătorii din deșert, există oștirea sfinților, care este simbolul încrederii și siguranței și care însămânțează germenele încrederii peste tot pe unde trece și că, peste doi-trei ani, acestea vor încolți. Da, iată că au ajuns din Medina la Mecca, etalând această imagine. Ei au trecut prin sate, orașe, prin corturile din deșert, s-au întâlnit cu diferiți oameni. După doi-trei ani, aproape toți acești oameni din acele locuri, vor veni la Ei și i se vor alătura și vor lupta pentru cucerirea Kaabei. De asemenea, toți idolatrii, în frunte cu koreișiții, au înțeles că, nu numai koreișiții au drept asupra Kaabei, ci toți oamenii…și, în special, Măritul Mohamed (sas), Tabloul de Onoare al omenirii și comunitatea Sa.
Cu adevărat, koreișiții au acceptat un asemenea drept în urma pactului încheiat la Hudeybiye, punându-și semnătura pe pagina semnată de Mesagerul lui Allah și zicând: Și voi puteți vizita Kaaba. În anul acesta dreptul ne revine nouă, iar la anul, vouă. În anii următori puteți veni în fiecare an să înconjurați Kaaba.[3] Acest lucru însemna acceptarea prezenței musulmanilor. Pe când, până atunci nu aveau acces în Mecca și Kaaba decât idolatrii și, în special, koreișiții. Toți ceilalți erau de acord cu acest lucru.
Toată lumea se conforma moralei și sistemului instituit de idolatri. Nimeni nu putea să inventeze un regulament special. Conform condițiilor pactului de la Hudeybiye, musulmanii puteau veni la Mecca și înconjura Kaaba, potrivit moralei lor. Astfel, Mesagerul lui Allah, în fața unei oștiri de zece mii de oameni, obținea o asemenea victorie cu o mie șase sute de oameni, înarmați doar cu săbii. O victorie, în urmă căreia toată lumea l-a acceptat.
De exemplu, Urve İbn-i Mes’ud, Süheyl İbn-i Amr au venit ca delegați, s-au întâlnit cu Mesagerul lui Allah, au fost martori la atașamentul companionilor față de El și au fost foarte impresionați de acțiunile Mesagerului lui Allah, de credința Lui în Allah (cc) și de conduita Lui profetică. Ca urmare, ei și-au schimbat convingerile. Acești oameni, în viitorul apropiat vor ajunge candidați în acceptarea İslamului. Când s-au întors la Mecca, ei au slăbit din severitate, au calmat atmosfera în favoarea musulmanilor. În timpul acesta, blândețea musulmanilor și asprimea idolatrilor deveneau cauza schimbării de poziții și acestea au exemple vii.[4]
Da, cei nehotărâți și cei derutați treceau de partea Mesagerului lui Allah. Poate că, în aparență, Hudeybiye era un pas înapoi, dar adusese multe avantaje. Puteau fi siguri că koreișiții nu-i vor ataca din spate. Desigur că s-au încheiat și tratate: între Benî Bekir și koreișiți, între Benî Huaâa și musulmani. Înțelegerea era ca aceștia să nu recurgă la agresiuni. Mesagerul lui Allah era foarte mulțumit deoarece timp de zece ani putea să facă simțită vocea İslamului în multe clanuri.
a. Hayber – cuib de intrigi
După ce s-a întors de la Hudeybiye, Mesagerul lui Allah a pornit împotriva Hayber-ului, un cuib de intrigi.[5] Aici evreii cloceau intrigi, uneori alăturându-se celor din clanul Katafan, alteori formând alianță cu cei din clanul Benî Nadır sau cu koreișiții. Dar, întotdeauna complotau împotriva musulmanilor. De altfel, tot ei erau cei care instigau și îi încurajau pe koreișiți. Ei îi incitaseră și la Bedir, la Uhud sau Hendek.
Sosise vremea să-i potolească. Mesagerul lui Allah pregăti tot o acțiune fulger. Cei care veniseră la Hudeybiye nu reușiseră să facă pelerinajul mic, dar puteau umple golul pelerinajului printr-un război sfânt. Profetul nostru trimise o parte din companioni împotriva celor din clanul Katafan.[6] Deoarece ei erau prieteni cu cei din Hayber. În această situație, cei din clanul Katafan, crezând că ei sunt ținta principală, erau preocupați de soarta lor și astfel, se produse o ruptură în legătura lor cu Hayber. Pe când, ținta Mesagerului lui Allah era Hayber. Într-un marș de o noapte, Mesagerul lui Allah se apropie de Hayber.
Pentru cei din Hayber, acea zi nu era cu nimic mai deosebită decât altele. Pentru a se ocupa de treburile obișnuite, toată lumea urma să meargă în livezi și grădini, cu uneltele agricole în mâini. La ieșirea din cetate, rămaseră muți de uimire. În fața lor se afla o oștire înarmată în frunte cu Mesagerul lui Allah. Începură să fugă înapoi. În timpul acesta, musulmanii strigau din toate puterile: Allah este Mare! S-a sfârșit cu Hayber![7] Se isprăvise cu Hayber, trebuia să se predea. Era nevoie de un atacator înverșunat, care să dărâme poarta Hayber-ului ca un baros și astfel să fericească oștirea musulmanilor.[8]
Astfel s-a și întâmplat; Hayber a fost cucerit cu brațele Măritului Ali(ra). În acea zi, lui i s-a dat stindardul, iar Mesagerul lui Allah a anunțat că el este cel mai iubit, neexistând alt om mai iubit de către Allah și Mesager și care, la rândul său, iubește în egală măsură pe Allah și pe Mesager.[9] Și astfel, în cel mai scurt timp, cu cele mai mici pierderi, Hayber se preda mâinii strălucitoare a İslamului. [Măritul Ali (ra)].
Printre prizonierii luați la Hayber se afla și Mărita Maica noastră Safiyye (r.anha). Această renumită femeie, care a avut fericirea de a se cununa cu Mesagerul lui Allah, avea o prezență istorică aparte.[10] Împreună cu această femeie, Mesagerul lui Allah a cucerit Hayber-ul din interior. Deoarece de atunci, Maica noastră Safiyye va folosi întreaga populație în avantajul İslamului.
b. Epopeea despre Mu’te
Cu tot vidul lăsat prin neparticiparea Profetului nostru, este o epopee plină în sine.
Nu putem merge mai departe fără a menționa epopeea despre Mu’te, cu toate că Mesagerul lui Allah nu a putut participa, dar evenimentele de acolo au fost pricina difuzării İslamului în lume. În Mu’te au devenit martiri oamenii cei mai iubiți de către Mesagerul lui Allah, fiind îngropați acolo. Din Mu’te au zburat spre rai Zeyd b. Harise (ra), Cafer b. Ebu Tâlib, Abdullah b. Revaha (ra). În același timp, Mu’te este epopeea apariției în lume a unui geniu militar.
La Mu’te, pentru prima oară în rândurile İslamului, Halid s-a dovedit a fi sabia lui Allah (cc).[11]
În perioada de pace, Mesagerul lui Allah a chemat la İslam suveranii lumii. De la unii a primit răspuns pozitiv.[12] Dar unii au refuzat și, încălcând toate granițele bunei-cuviințe și etalându-și caracterul, s-au comportat cu impertinență și au dat răspunsuri impertinente.[13]
Șurahbil, emirul din Busrâ, făcea parte din ultimul grup. Acesta, cu toate că la origine era arab, trecuse la creștinism și își arătase fanatismul religios, ucigând pe emisarul Hâris b. Umeyr. Uciderea solului trimis de către Mesagerul lui Allah nu era o faptă ce putea fi iertată. Îndeosebi, faptul că dădea idei și celorlalți suverani, era considerată o mare vină.
Profetul nostru pregăti o oștire formată din trei mii de oameni, în fruntea cărora îl puse pe Zeyd b. Harise (ra), fiul Său spiritual. Apoi porunci: Dacă i se întâmplă ceva lui Zeyd, comanda s-o ia Cafer, dacă și lui i se întâmplă ceva, să vină Abdullah b. Revâha, dar dacă și el pățește ceva, atunci comanda s-o ia unul din săbiile lui Allah (cc). Numele celui din urmă nu fusese pomenit, dar evenimentele vor scoate la iveală faptul că acesta era Halid.[14]
Apropiindu-se de Mu’te, oștirea musulmană nu se aștepta să întâlnească o armată formată din o sută de mii de oameni. Diferența dintre cele două numere te înfiora: de o parte trei mii, iar de cealaltă parte, o sută de mii.
Cu toate acestea, au luat hotărârea de a se lupta, zicându-și: Dacă nu vom obține victoria, cel puțin vom deveni martiri. Astfel, trei comandanți au devenit martiri unul după altul. Stindardul, purtat până atunci de diferiți viteji, a ajuns în mâinile lui Halid. În ziua aceea, în mâinile lui Halid se rupseseră nouă săbii.[15] Halid (ra) pe de o parte lupta, iar pe de altă parte, prin diferite manevre iscusite, căuta calea de a duce oștirea la Medina fără pierderi. Din punct de vedere al tehnicii militare, acest lucru era un mare succes.
În realitate, sufletul companionilor era tulburat de acest lucru, dar conform prevederilor Coranului, așa trebuia să fie. Buhari și Müslim relatează evenimentul de la început până la sfârșit astfel: Stând în mijlocul companionilor Săi, Mesagerul lui Allah a relatat întocmai evenimentul care a avut loc la Mu’te. Iată, steagul l-a luat Zeyd İbn-i Harise (ra), și-a mânat calul, dar a fost lovit, a căzut, a devenit martir. Apoi steagul l-a luat Ca’fer İbn-i Ebu Talib (ra), dar și el deveni martir, după care l-a luat Abdullah İbn Revâha (ra), care ajunse și el în rai. Și acum, l-a luat unul din săbiile lui Allah, neșansa s-a transformat în șansă.[16]
Conform altei surse, după un timp a zis: Eu i-am văzut pe cei trei martiri mergând în rai. Doi dintre ei aveau lanțuri la gât, care îi împiedicau să-și întoarcă capul în stânga sau dreapta. Ca’fer (ra) nu avea nimic la gât și mergea drept. Deoarece el, atunci când a năvălit asupra dușmanului, a mers drept, fără să clipească, fără să-și întoarcă capul în stânga sau dreapta.[17]
Chiar dacă erau companioni, în unii dintre ei poate exista neliniștea în fața morții. Desigur că, cele văzute de Mesagerul lui Allah sunt tablouri pilduitoare.
Cei din clanul Benî Asfar erau înfricoșați. O oștire formată din trei mii de oameni putuse să înainteze până la Medina fără nici un fel de incidente, în urma manevrelor efectuate de către Halid (ra). După afirmațiile lui İbn-i Hișam, în acel război au căzut martiri doar doisprezece oameni.[18]
La sfârșitul luptelor de la Mu’te, se acceptase existența İslamului și cei din clanul Benî Asfar cunoscuseră numele de İslam. Măritul Mohamed (sas) le lăsase o amintire frumoasă. Cu toții foloseau expresia: Mohamed este Mesagerul lui Allah.
După aceste preliminarii cu semnificație generală, venise timpul îndeplinirii visului. Coranul zice: Allah întărește trimisului Său vedenia întru Adevăr: veți intra în Moscheea Sfântă – dacă Allah voiește – cu capetele rase și cu părul scurtat. Nu vă fie teamă, căci Allah știe ceea ce voi nu știți. El v-a dăruit cândva o biruință grabnică.
El este Cel ce l-a trimis pe trimisul Său cu călăuzirea și cu Legea Adevărului ca să fie pusă deasupra tuturor legilor. Allah este de ajuns ca martor. (Fetih[Biruința], 48/27-28).
c. Spre cucerirea orașului Mecca
Visele Mesagerului lui Allah sunt adevărate. Maica noastră Âișe relatează despre visele pe care le-a avut Mesagerul lui Allah în primele șase luni ale profeției, că ele erau clare ca lumina zilei și faptul că, ceea ce vedea noaptea, ziua se realiza.[19] Iată visele Profetului nostru! El urma să intre în Moscheea Sfântă așa cum era zugrăvit în Coran. Acest vis pe care i l-a arătat apropiatului Său, Cel Drept îl confirma prin versetul pe care l-am redat mai sus.
Visele Profetului nostru, fiind efectul revelației, pot avea și înțeles de „vedere”, cuvântul „rüya” (vis) având rădăcina în cuvântul „rü’yet” (vedere). Adică, uneori cum îi arătase Cel Drept raiul, iadul, al nouălea cer, Tabla Păstrată și cum uneori i-a așternut în fața ochilor evenimentele ce vor avea loc până-n ziua de apoi. La fel i-a arătat cum într-o zi se vor duce la Moscheea Sfântă cu încredere și siguranță, luând parte la pelerinajul cel mare și mic. Acestea pot fi arătate foarte clar și în vis; acest lucru înseamnă o orientare…dacă vrem, putem accepta visul după înțelesul aparent al cuvântului sau sub semnificația de „vedere”, deoarece rezultatul nu se va schimba. Important este faptul că, tabloul înfățișat Mesagerului lui Allah s-a desfășurat întocmai. Acest tablou include cucerirea orașului Mecca și evenimentele deja duceau pe musulmani spre acest rezultat.
Mai sus arătasem cum, după înțelegerea de la Hudeybiye, s-a încheiat un pact între clanurile unite cu koreișiții și clanurile care erau de partea musulmanilor. În urma atacării și măcelăririi celor din clanul Benî Huzâa, aflați de partea musulmanilor, de către clanul Benî Bekr, unit cu koreișiții, înțelegerea de la Hudeybiye a fost distrus, iar articolele înțelegerii erau nule. Înțelegând gravitatea situației, Ebu Süfyan sosi la Medina, străduindu-se să asigure valabilitatea prevederilor înțelegerii, dar propunerile lui nu au fost acceptate.[20]
Deja săgeata pornise din arc și Mesagerul lui Allah era în toiul pregătirilor de război. Ca de fiecare dată, ținea ascunse scopul și întențiile Sale. De data aceasta, le tăinuise și de vizirii și prietenii Săi. Astfel că, într-o zi Măritul Ebu Bekir, ducându-se în casa fiicei sale Âișe (r. anha), o găsi făcând pregătiri de călătorie și întrebând-o unde intenționează să se ducă Mesagerul lui Allah, a primit următorul răspuns: Tată, zău că nici eu nu știu![21]
Da, acțiunea era atât de secretă. Măritul Ebu Bekir era omul cel mai apropiat și cel mai iubit de Mesagerul lui Allah. În timpul hegirei îl alesese tovarăș de drum. Cu toate acestea, scopul pregătirilor de luptă fusese ținut în secret chiar și față de el. Acest lucru este o altă dimensiune a faptului că Mesagerul lui Allah era un conducător de oști de neegalat. Cuceritorul – Fatih (İstanbulului), care luase învățătură de la Mesagerul lui Allah, va zice într-o zi: Dacă barba mea îmi va afla taina, o tai și-o arunc. Iată un luptător fericit din rândul urmașilor Mesagerului lui Allah!
Mesagerul lui Allah a tăinuit și scopul manevrelor militare. A ascuns obiectivul de bază și a atras atenția asupra altor indicii. Cred că nici comandanții militari din timpurile moderne nu gândesc altfel. Dacă vor să atace de undeva, vor face în așa fel, încât să facă zgomot în altă parte. Se vor folosi de acțiuni alternative, ascunzând adevăratul obiectiv. De unde vor ataca? Din spatele movilei „A”, a movilei „B” sau „C”? Nu se știa. Dar, toate acestea sunt lucruri legate de tehnica militară ce se va dezvolta după patrusprezece secole… Adevăratul inovator al acestor tactici este Măritul Mohamed Mustafa (sas). El este un „ulema” ce nu a avut parte de nici o instrucție, toată învățătura venindu-i din partea Celui Drept. Acest lucru ne face să spunem încă o dată: Mohamed este Mesagerul lui Allah.
Da, își ascundea scopurile, nu lăsa să zboare nici o pasăre în deșert și, prin rețeaua de informații pe care o formase, știa cine ce aduce și cine ce duce. Realiza acestea fie pe calea revelației, fie pe calea intuiției, nu contează; contează faptul că, El putea supraveghea deșertul ca-n palmă.
Iată un exemplu: Un companion, aflat la Bedir, în ultimele momente ale manevrelor, înțelegând că se merge spre Mecca, trimite o scrisoare ce relata această situație. Scrisoarea o ducea o femeie care căra apă cu sacaua. Imediat Mesagerul lui Allah îi cheamă pe Măritul Ali și Zübeyr b. Avvâm, le aduce la cunoștință situația, iar aceștia se duc ca fulgerul, iau scrisoarea și o aduc.[22] Taina este menținută până aproape de Mecca și nimeni nu știe de venirea oștirii.
Atunci când Ebu Süfyan a fost chemat prin intermediul Măritului Abbas (ra), nu mai rămăsese nimic de făcut pentru meccani. Chiar dacă ar fi încercat să fugă călare pe cei mai iuți cai și cămile, nu aveau cum să scape.
Mesagerul lui Allah era precaut. Acest lucru era valabil pentru ambele tabere. Nu dorea pierderi nici din partea ostașilor săi și nici din partea meccanilor. Datorită acestei precauții, în timpul cuceririi Meccăi căzuseră martiri numai trei oameni. Existau și unii meccani care încă doreau să se lupte cu Mesagerul lui Allah, oameni ce făceau parte din categoria celor care ziceau: „orice luptă poate aduce prosperitate.”
Pe când acum doi ani venise cu o mie șase sute de oameni și se întorsese înapoi, acum Profetul nostru venea cu zece mii de ostași. Valorificând această forță, Mesagerul lui Allah a poruncit ca fiecare om să aprindă un foc într-un loc vizibil pentru meccani. Aceștia știau că se aprinde un foc pentru fiecare cort.[23] Când au văzut că s-au aprins zece mii de focuri, au crezut că sunt asediați de cel puțin treizeci de mii de ostași și această situație i-a paralizat total. De aceea nu găseau altă cale decât să se predea. De altfel, și Ebu Süfyan le recomanda acest lucru. Deoarece privise aceste focuri precum privești stelele de pe cer și pierduse orice împotrivire. Seara aceea era ultima seară a ignoranței și până la victoria musulmanilor rămăsese doar acea noapte.
Mesagerul lui Allah își continua strategia alternativă. Intrând în Mecca, și-a împărțit oștirea în șase și s-a înaintat pe șase flancuri. Doar aripa care avea în frunte pe Halid b. Velid (ra) a fost nevoită să se confrunte cu İkrime și cu cei din preajma acestuia. Celelalte unități au intrat în Mecca fără să întâmpine vreun obstacol.[24]
În acea zi, singurul om care putea să creeze probleme în Mecca era Ebu Süfyan. Mesagerul lui Allah îl liniștise cu următoarele cuvinte: Cei care s-au refugiat în casa lui Ebu Süfyan sunt protejați.[25] Acest lucru fusese de ajuns pentru a-l lega de mâini pe Ebu Süfyan, încât după aceea el era omul care îndemna cel mai mult la capitulare. Desigur că, nu toți meccanii căutau refugiu în casa lui Ebu Süfyan. Casa lui Allah (cc) era mai potrivită pentru a fi protejați. Mesagerul lui Allah porunci astfel: Sunt protejați și cei care s-au refugiat în Kaaba. Pentru prima oară în istorie, se instituia restricția de a ieși afară. Acest lucru era necesar pentru siguranța vieții, dar și în vederea desfășurării în liniște a acțiunilor armatei. Mesagerul lui Allah zicea: Sunt protejați cei care s-au ascuns în casele lor.[26] Astfel era preîntâmpinată orice opoziție din partea meccanilor.
Făcând abstracție de celelalte bătălii căștigate de Profetul nostru, cred că, numai cucerirea Meccăi și strategia militară și politică aplicată aici, sunt suficiente pentru a demonstra faptul că Mesagerul lui Allah era un mare geniu militar. Da, numai cucerirea Meccăi este un mare eveniment ce ar putea să facă întreaga comunitate să zică: Mohamed este Mesagerul lui Allah.
Fiecare etapă a planului de cucerire a Meccăi a fost aplicată cu atenție, încât tot programul conceput în mintea Profetului nostru a fost respectat până la virgulă. El a realizat tot ceea ce era de realizat. Desigur că, îndurarea ce a urmat cuceririi și larga mărinimie arătată, au determinat oamenii din Mecca să se predea și să îmbrățișeze İslamul. Ce plăcut mod de a obliga, încât să determine pe toți meccanii ca într-o singură zi să treacă de partea İslamului.
Acum venise timpul ca acest potențial nou să fie transformat în acțiune. O, Allah! Ce răsturnare extraordinară de situație se întâmplase, încât cei care ieri Îl dușmăneau, astăzi erau gata să-și dea viața în fața dușmanilor Lui! Da, pe cine atingeau privirile Mesagerului lui Allah, acela se tranforma în diamant din starea de cărbune. Mai este necesară o altă comparație? Nu-și comparase El companionii cu stelele de pe cer?[27] Da, în scurt timp, Mesagerul lui Allah i-a înălțat spre bolta cerească ca niște stele pe acești oameni, care înainte se zbăteau în gropi, cu sufletele întinate. Și nu s-a oprit aici, ci le-a insuflat spiritul de a deveni exemple până-n ziua de apoi.
d. Și, dificultatea de la Huneyn
Odată cu cucerirea Meccăi, clanurile care până atunci stătuseră în expectativă și care înclinau spre partea care obținea victoria, au început să se apropie de İslam unul după altul. Această evoluție fusese pricina nestatorniciei între clanurile Sakîf și Havâzin. Pentru a nu da prilej la extinderea instabilității, au trecut la acțiune și, împreună cu prădătorii din deșert, au alcătuit o oștire formată din douăzeci-treizeci de mii de oameni.[28]
Pentru a culege informații, Mesagerul lui Allah îl trimisese în mijlocul acestor clanuri pe Abdullah b. Ebi Hadred (ra). Cu toate datele obținute, Abdullah veni la Mesagerul lui Allah și îi prezentă situația. Clanurile Sakîf și Havâzin ocupaseră poziție la Huneyn cu o mare oștire.
Ambele clanuri erau vestite pentru curajul și trăgătorii lor. Oamenii lor erau meșteri în slobozirea săgeților. Împotriva acestora aveau de ripostat cu o oștire tânără, în majoritate formată din cei ce trecuseră recent la islamism.
Mesagerul lui Allah dădu ordin de înaintare spre Huneyn. Altfel, totul putea să se întoarcă împotriva musulmanilor. Deoarece dacă aceste clanuri vor găsi prilejul de a veni până la Mecca, se oferea ocazia celor care așteptau să se creeze panică în Mecca. În același timp, noii musulmani din Mecca, atinși în amorul lor propriu, dacă vor riposta în fața dușmanului, acest lucru, chiar dacă va fi o posibilitate îndepărtată, va preîntâmpina o zdruncinare și va accelera instalarea İslamului în inimile lor.
În Huneyn s-a intrat cu douăsprezece mii de oștași. Dintre aceștia, două mii nu erau musulmani convinși. Ceilalți erau tineri și fără experiență. În fruntea acestor tineri se afla Halid b. Velid (ra). Dușmanul se așezase în poziție de „U”. Avangarda armatei musulmane a intrat în mijlocul acestui „U”, fiind conștientă sau nu de acest lucru. Dar au fost nevoiți să se retragă în fața ploii de săgeți, deoarece mulți nu aveau scuturi, iar săgețile veneau cu putere. Dacă se intrase cu bună știință în interiorul lui „U”, atunci retragerea era o tactică de luptă. De altfel, arcașii, văzându-i pe musulmani că se retrag, au țâșnit din locurile lor cu strigăte de bucurie și au început să-i urmărească pe fugari. Fără să-și dea seama, intraseră într-un clește. Aceste forțe aflate în ofensivă au fost obligate să se retragă. În tot acest timp, mulți au murit, iar alții au fugit și au fost nevoiți să se refugieze la Taif.[29]
La începutul luptelor de la Huneyn, avusese loc o înfrângere la fel ca aceea suferită la mijlocul luptelor de la Uhud. Dar Mesagerul lui Allah, chiar și în cele mai grele situații, datorită curajului Său și extraordinarei rațiuni, a schimbat cursul evenimentelor și, cu ajutorul Celui Drept, a știut să transforme o înrfângere iminentă într-o victorie strălucitoare.
În momentul de panică al oștirii musulmane, Mesagerul lui Allah s-a aruncat în față, iar Măritul Abbas (ra) a ținut cu mare greutate zăbala calului pe care călărea Profetul nostru, luptându-se să-L împiedice și să intre în șirul dușmanului. În timpul acesta, Mesagerul lui Allah striga cu o voce puternică: Eu sunt profet, nu-i minciună. Eu sunt nepotul lui Abdülmuttalib![30]
În timpul acesta, Măritul Abbas (ra) striga și el cu voce puternică: O, companioni ce ați jurat sub Copac! Unde sunteți? Mai târziu, toți musulmanii care au auzit chemarea Mesagerului lui Allah, s-au strâns în jurul Lui, înfrângerea a fost oprită și a fost obținută victoria.[31]
Acum nu pot trece fără să atrag atenția asupra unui punct: Mesagerul lui Allah a luat parte la optsprezece bătălii și în toate a obținut mari victorii. Dar, convingerea mea este că, luptele de la Uhud și Huneyn, din punct de vedere al evidențierii geniului Său militar, sunt mai strălucitoate și mai grandioase decât altele. Deoarece în alte lupte, datorită faptului că, tot ceea ce planifica în minte se îndeplinea, Mesagerul lui Allah, fără mari eforturi, ajungea la rezultatul dorit. Pe când, în aceste două războaie, au apărut evenimente neprevăzute, care i-au dejucat planurile, prilejuind dușmanului anumite ocazii, dar cu toate acestea, rezultatul a fost punctat tot cu o victorie.
Luptele de la Uhud și Huneyn, care au marcat o mare victorie în urma depășirii unei înfrângeri iminente, reprezintă cea mai strălucitoare dimensiune a geniului militar al Onoratului Comandant.
e. Tebuk
Una din acțiunile fulger realizate de Mesagerul lui Allah este campania de de la Tebuk. La un moment dat, se răspândi vestea că Imperiul Bizantin pregătește o mare armată în vederea înaintării spre Medina. Această situație îi deranja pe musulmai, dar le dădea speranțe clanurilor dușmane din împrejurimi. Toată lumea cunoștea intrigile țesute de cei din clanul Gassânî.
Mesagerul lui Allah, care până acum înfăptuise totul în secret, de data aceasta a proclamat conflictul în mod deschis și, prin oamenii pe care i-a trimis, a cerut ajutor militar și material din partea triburilor din împrejurimi. În anul acela, în împrejurimi și în Medina se trăiau zile foarte grele. Era foarte cald și seceta pârjolea totul în jur. Trecuse și vremea secerișului. Cu toate acestea, Mesagerul lui Allah anunțase mobilizarea și începuseră pregătirile de plecare.Toată lumea se întrecea să ia parte la mobilizare.[32]
Erau unii musulmani, care veneau la Mesagerul lui Allah cu emoția participării la mobilizare, dar care nu erau admiși datorită numărului redus de animale de călărit. Aceștia plecau plângând ca niște copii. Coranul îî descrie ca exemple pilduitoare: Nici celor care au venit la tine să le dai un animal de călărit și cărora tu le-ai spus: „Nu găsesc nic un animal să vă dau”, iar ei au plecat cu ochii înotând în lacrimi, mâhniți că nu au putința să dea și ei ceva. (Tevbe[Căința], 9/92).
În timpul acesta nici ipocriții nu stăteau degeaba. Pentru a-i determina pe musulmani să nu participe la mobilizare, recurgeau la tot felul de șiretlicuri.
În sfârșit, Mesagerul lui Allah a pornit spre Tebuk cu o oștire formată din treizeci de mii de oameni, rămânând acolo douăzeci de zile. Imperiul Bizantin nu a avut curajul să riposteze. Ca urmare, la Tebuk nu a avut loc nicio luptă, dar a avut o imfluență foarte mare asupra celor care au auzit de acest eveniment. A fost o asemenea amenințare la adresa dușmanului, încât acesta putea fi îngenunchiat astfel numai în urma unei înfrângeri într-o luptă deschisă. Clanurile creștine din împrejurimi s-au supus și au acceptat să plătească tribut Mesagerului lui Allah. Mulți au ales ca religie İslamul.[33] Din acest punct de vedere, evenimentele de la Tebuk pot fi considerate una din victoriile Stăpânului Lumilor.
Până acum, relatând unele evenimente, ne-am străduit să vedem ce fel de comandant de oști era Mesagerul lui Allah. Iar acum, menționând particularitățile pe care trebuie să le aibă un comandant, mă voi referi la geniul militar al Mesagerului lui Allah, mai precis, la dimensiunea rațiunii în această privință.
[1] Buhârî, Menkıbu’l-Ensar, 46
[2] Müslim, Tefsir, 25
[3] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/192-193
[4] İbn Hișam, Sîre, 3/325-326
[5] İbn Hișam, Sîre, 3/342
[6] İbn Hișam, Sîre, 3/244
[7] Buhârî, Salât, 12; Ezân, 6; Müslim, Cihad, 120
[8] İbn Hacer, İsabe, 2/508-509
[9] Buhârî, Meğâzî, 38
[10] İbn Hacer, İsabe, 4/346-347
[11] İbn Hișam, Sîre, 3/377-380
[12] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/298
[13] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/306
[14] İbn Hișam, Sîre, 4/15, 22; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/291
[15] Buhârî, Meğâzî, 44
[16] Buhârî, Meğâzî, 44
[17] Mecmau’z-Zevâid, 6/161
[18] İbn Hișam, Sîre, 4/30; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/295
[19] Buhârî, Bedü;l-Vahy, 3
[20] İbn Hișam, Sîre, 4/31
[21] İbn Hișam, Sîre, 4/39
[22] İbn Hișam, Sîre, 4/41
[23] İbn Hișam, Sîre, 6/41-45; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/330
[24] İbn Hișam, Sîre, 4/49-50
[25] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/331-332
[26] İbn Kesir, el-idâye, 4/331
[27] Aclunî, Keșfu’l-Hafâ, 1/147
[28] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/368-372
[29] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/373
[30] Buhârî, Cihad, 52; Müslim, Cihad, 78
[31] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/373
[32] Buhârî, Tefsir, Sure (9) 18
[33] İbn Kesir, el-Bidâye, 5/13
