Profetul nostru și bătăliile sale: Către Hamrâü’l-Esed
În momentul în care au ajuns la Medina, Nuaym İbni Mes’ud, un ghinionist care nu-și găsise calea, cel pe care cunoscuții îl numeau diavol, cel care își folosise puterea diavolească la Uhud, veni la Mesagerul lui Allah și zise: Ebu Süfyan vine cu o nouă forță. Nu luptați în zadar, predați-vă![1]
Numai că, nici un drept-credincios nu se sperie de acest lucru. Mesagerul lui Allah de-abia intrase în Medina și nici nu apucaseră să oblojească răniții. Atunci veni vestea că Ebu Süfyan s-a întors și vine asupra orașului cu o armată întărită. În această situație se aștepta ca foarte mulți să fie uciși, deoarece printre ei se aflau oameni ce nici nu puteau umbla din cauza rănilor primite la Uhud. Cu toate acestea, cu toții s-au ridicat și au pornit către Hamrâü’l-Esed. Aceasta urma să fie o nouă acțiune de autoritate în numele Mesagerului lui Allah și a musulmanilor. S-a emis porunca: Cine a fost cu noi ieri la Uhud, mâine să vină în locul cutare. Vom merge în urmărirea oștirii koreișiților![2]
Acei oameni, ce zăceau așteptându-și moartea, deodată s-au sculat ca treziți din morți și s-au adunat în locul stabilit. Da, prin glasul dătător de viață al Mesagerului lui Allah, morții înviau. Așa cum zice Buseyrî:
Dacă miracolele Lui ar fi mari precum persoana,
Până și oasele ar învia, deasupra rugi de s-ar sufla.
Peste tot se simțea amintirea frumoasă a Mesagerului lui Allah; se simțea și cele patru zări erau pline de zarvă. Era ca și cum İsrafil ar fi suflat din trompetă și toți alergau sculându-se din morminte. În legătură cu acest eveniment, istoria nu amintește de nimeni care să fi rămas în urmă. Printre ei se aflau oameni cu mâini rupte, oameni ce mergeau târându-și picioarele, dar nimeni nu rămânea în urmă.
Abdurrahman bin Avf zice: Erau oameni ce nu puteau umbla și noi îi purtam în spinare.
Unii nu aveau puterea de a-și purta săbiile și totuși, această oștire și-a atins scopul.[3]
Vestea apropierii oștirii Mesagerului lui Allah i-a zdruncinat pe koreișiți. Oștirea lor a intrat în panică și Ebu Süfyan și-a găsit scăparea în fugă. După o situație ce părea o înfrângere, oștirea musulmană a înaintat spre Hamrâü’l-Esed în uralele victoriei. Acolo au rămas o zi pentru odihnă, ablojindu-și rănile trupești și sufletești, apoi s-au întors la Medina.
În această ultimă acțiune, nimeni nu a avut de suferit. După aparențe, Ebu Süfyan parcă obținuse o victorie, dar văzându-l pe Mesagerul lui Allah că vine cu oștirea, a intrat în panică și s-a întors.[4]
Acum, eu pun întrebarea: La Uhud cine este învins și cine este învingător? Koreișiții care au fugit sau Oștirea Islamului?
Iată, într-un asemenea moment critic, nu este posibil să evidențiezi un al doilea comandant de oști, care să transforme o înfrângere sigură într-o victorie fără egal. Această victorie poartă amprenta strălucitei rațiuni a Mesagerului lui Allah.
Dragă cititorule! Într-o manieră clară, m-am străduit să valorific, în numele strategiei Mesagerului lui Allah, evenimentele de la Bedir și Uhud. S-ar putea, ca un om de rând, datorită faptului că am fost silit să relatez sarcina ce-i revenea unui comandant de oști, să fi folosit expresii care să vă zgârie urechile, să vă lezeze judecata și să vă mâhnească sufletește. Să mă ierte Allah (cc), iar voi să mă scuzați.
a. Strategia care se schimbă continuu
Acum mă voi strădui să vă relatez foarte pe scurt poziția Mesagerului lui Allah la Bedir și la Uhud, unde la început și la sfârșit a repurtat victorii, iar la mijloc a avut loc o zdruncinare.
La Bedir folosind o strategie, la Uhud o altă strategie, iar la Hendek alta, și în celelalte campanii diferite strategii, Mesagerul lui Allah a indus în eroare dușmanii, fără a avea mari pierderi în rândul luptătorilor săi (gândiți-vă că, în toată epoca fericirii, pe frontul de luptă au căzut ca martiri doar o sută de oameni), fiind un lider fără egal, care a încheiat acea sacră epocă, aducând fericire și mulțumire.
Gândiți-vă că, declarând război unei întregi lumi vrăjmașe, cu puține pierderi, Mesagerul lui Allah a reușit să înfăptuiască lucruri foarte importante, punându-și amprenta pe epocă. Da, la Uhud au folosit o strategie, iar la Bedir una diferită. La Uhud au fost aleși voluntari speciali, cu însărcinări importante, iar arcașii au preîntâmpinat ofensiva dușmanului. El în persoană intra în coloanele de ostași, pentru a-i aranja, a-i impulsiona, a le insufla sentimentul de competiție. Mai precis, a atras unii companioni în acțiuni ce nășteau invidie. De exemplu, l-a entuziasmat pe Ebu Dücâne (ra), oferindu-i un paloș și văzându-l pășind țanțoș, a zis: Lui Allah nu-i va fi pe plac mersul tău, dar aici astfel se merge împotriva dușmanului.[5]
Unii erudiți ai religiei au încuviințat un asemenea comportament în timpul războiului, zicând: Pe câmpul de luptă, un om este cu atât mai apreciat cu cât afișează un aer orgolios, disprețuind moartea.
Mesagerul lui Allah a folosit această tactică nu la Bedir, ci la Uhud, chemând la competiție pe companioni. Toată lumea a dorit paloșul din mâna Lui, dar El l-a dat lui Ebu Dücâne (ra). Văzând cui i-a fost dată sabia, toți luptătorii au dorit să fie precum Ebu Dücâne (ra) și au făptuit acte de eroism.
O tactică ce nu a fost folosită la Bedir, ci la Uhud, a fost aceea că, aici au participat și femeile. Mai sus ne-am referit la lupta eroică dusă de Nesibe (r. anha).
Nu știm dacă Mărita Maică Fâtıma (r.anha) a participat personal la război. Cărți demne de respect consemnează faptul că, la sfârșitul luptei, ea a șters sângele de pe chipul tatălui ei, iar pentru a opri sângerarea, a oblojit rana cu rogojină arsă.[6] Prin urmare, Mesagerul lui Allah a adus femeile la Uhud pentru a ajuta răniții, a le ridica moralul.
b. Cauzele înfrângerii temporare de la Uhud
Trebuie să acceptăm faptul că, la Uhud, între două victorii au existat și unele fisuri. Putem menționa următoatele probleme drept pricinile acestora:
Prima: Dacă, ca răspuns la propunerea Mesagerul lui Allah de a adopta o strategie pozitivă, ducând o luptă de apărare fără a ieși afară, entuziasmul companionilor nu ar fi fost un obstacol pentru înțelegerea subtilității supunerii la ordin. Deoarece într-o asemenea problemă, ceea ce le revenea, era conformarea. Și în privința arcașilor, trebuie făcută aceeași apreciere. Această opoziție, chiar dacă este temporară, poate constitui prilej de înfrângere.
A doua: Acești oameni, care nu aveau aspirație și atașament față de lume și care au demonstrat acest lucru prin mutarea la Medina, când au emigrat lăsând totul în urma lor, intraseră în conflict cu propria natură și lume spirituală. Datorită faptului că, în această confruntare care-i aducea atât de aproape de ziua de apoi, ei s-au ocupat de lucruri lumești, este considerată o neglijență comisă de către cei apropiați de Allah, iar Cel Drept a folosit un mod de a-i pedepsi, lovindu-i în partea materială. Numai că, era o reală pedeapsă pentru acești oameni, care atinseseră nivelul de companioni. Da, unele situații, care pentru noi reprezintă fapte bune, pentru ei pot fi socotite păcate și, din această cauză, pot fi mustrați. „Binefacerile unora pot fi socotite greșelile celor apropiați de Allah.”
A treia: Prezența în frontul opus a unui geniu militar precum Halid, poate fi socotită una din cauzele importante ale acestei zguduiri. Cel Drept a apărat și a păstrat și la Uhud calitatea de neînvins a lui Halid, care în viitor urma să aducă mari servicii, încât acest lucru înseamnă pentru sorocul binefacerii, un soroc al recompensei. Deoarece, în viitor, prin moralul și curajul pe care i le-a insuflat această calitate, Halid va cădea ca un baros asupra capetelor bizantinilor și a sasanizilor. Dacă Halid ar fi vost învins la prima luptă la care participa, atunci probabil că, nu ar fi reușit să înscrie pagini de aur pentru Islam.[7]
A patra: Cei care nu participaseră la luptele de la Bedir se rugau de Cel Drept pentru a-i face martiri. Și iată că, acele rugi fuseseră primite de către Allah (cc). În timp ce aveau loc zguduirile de la Uhud, Enes bin Nadır își fixase ochii pe cer și, arătându-i pe cei care intraseră în panică, zicea: Allah, cer iertare pentru ce au făcut aceștia!, apoi, cu glas tare reproșa: Voi pentru ce mai trăiți în locul în care a murit Mesagerul lui Allah!, aruncându-se asupra dușmanului și căutând calea de a ajunge la Profetul nostru.[8]
Da, rugile înălțate de cei care doreau să ajungă martiri fuseseră toate acceptate. De altfel, omul, dacă aceasta i-a fost dorința, când a fost privat de acest lucru? Iată că, după ce au trecut atâtea secole, și ruga Măritului Murad Hüdavendigâr a fost primită: Allah, onorează comunitatea lui Mohamed, iar pe mine trece-mă în rândul martirilor! Atunci musulmanii au repurtat victoria, iar marele om devine martir prin hangerul unui „Miloș”.
Cel Drept primește rugile rostite din inimă. Iată că, rugile înălțate de companioni de a deveni martiri, au fost primite la Uhud și mărturia de credință a atâtor oameni a fost percepută drept înfrângere.
A cincea: După cum a afirmat o înaltă Persoană, cei care au luptat la Uhud erau în majoritate companioni actuali și viitori companioni. Adică, la Uhud luptau cei care erau companioni în persoană și cei care urmau să devină companioni în viitor, precum: Amr b. Âs, İkrime, Halid b. Velid, İbn Hișam și alții. Pentru ca acești oameni, care în viitor urmau să candideze pentru a deveni susținători ai victoriilor İslamului și care, prin natura lor, nu tolerau înfrângerea, să intre în İslam fără ca onoarea lor să fie lezată, la Uhud s-a trăit o înfrângere temporară.[9]
A șasea: Zguduitura de la Uhud a generat și o lecție de unitate. Succesul de la Bedir poate că a determinat pe unii să caute existența unei cauze. În realitate, a te purta onorabil cu dușmanul este un sentiment nevinovat, dar, așa cum am relevat mai sus, faptul că ei au putut trăi un asemenea sentiment poate fi socotit un păcat pentru cei apropiați.
Victoria și înfrângerea sunt întru totul sub puterea lui Allah (cc). El a adus victoria de la Bedir. Dacă oamenii își atribuie o victorie fără a se gândi la încuviințarea și puterea Lui, se poate considera că i-au găsit un asociat. Dar ei sunt departe de așa ceva. Împreună cu acceptarea în gând a acestui lucru de către toți, Cel Drept, cu un exemplu concret, a dorit ca companionii să dobândească o credință pe măsura avantajului dreptății în această problemă și la Uhud, după o victorie, i-a adus pe musulmani în starea de învinși, chiar și temporar. Apoi, într-un moment neașteptat, le-a facilitat o victorie, amintindu-le de suveranitatea și voința Sa.
Versetul: Spune: Allah, Stăpân al Împărăției! Tu dai împărăția cui voiești și iei împărăția cui voiești. Tu înalți pe cine voiești și cobori pe cine voiești. În mâna Ta este binele.Tu ești Atotputernicul. (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3/26) a apărut cu acest conținut la Uhud și musulmanii au văzut cu ochii lor cele întâmplate și au trăit evenimentele. Poate la prima vedere au avut mici prejudicii, dar unitatea căștigată în numele credinței și taina unicității le-au micșorat.
Desigur că, folosirea paloșului și a unei tactici au o justificare și acest lucru poate duce la succes, dar fundamentul îl reprezintă numai și numai voința lui Celui Drept. Deoarece El este cel care deține puterea. Da, parcă Cel Drept le zice drept-credincioșilor, în urma evenimentelor neplăcute de la Uhud: Nu puteți ajunge nicăieri fără a lua în considerare puterea lui Allah (cc). Iată, ați văzut că, după o victorie oamenii pot avea și înfrângeri. Așa cum victoria nu poate fi obținută fără dorința lui Allah(cc), tot astfel nu este posibilă evitarea unei înfrângeri. Cât de necesar este pentru un drept-credincios să ia astfel de lecții de unicitate din practică. Poate că companionii au devenit mesagerii acestei învățături, pe care au dorit să ne-o transmită.
Îndeosebi, prin această pedeapsă temporară aplicată Mesagerului lui Allah, drept-credincioșii au devenit mai vigilenți și astfel, atunci când vor mai emite idei potrivnice Profetului nostru, vor ajunge să despice firul în patru. Această învățătură obținută nu era un câștig puțin.
În acea zi și după aceea, zilele au stat în puterea lui Allah, precum zice Coranul: Noi facem, pentru oameni, ca zilele să vină una după alta ca Allah să-i cunoască pe cei care cred și să-și ia dintre voi martori. Allah nu-i iubește pe cei nedrepți. (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3/140). Numai urmarea, consecințele sunt în favoarea oamenilor. De aceea Coranul zice: Cei care se tem de Allah vor avea un rezultat bun. Numai astfel scăpăm de haos și în viitor vom avea un climat de liniște. La Uhud s-au trăit asemenea momente, drept-credincioșii câștigând victoria. Da, chiar dacă a fost vorba de o mică dificultate, clădită pe diferite cauze, Uhud nu înseamnă o înfrângere. Nu, Uhud este o victorie ascunsă.
c. Înlăturarea psihologiei înfrângerii
Plecând de la Uhud, Mesagerul lui Allah, prin ultima manevră pe care a impus-o oștirii sale, readucând oamenilor săi vechea putere morală, s-a reîntors la Medina. Acum musulmanii erau mai experimentați ca înainte și înțeleseseră subtilitatea vorbelor Mesagerului lui Allah. Înfrângerea temporară din timpul luptelor de la Uhud fusese aflată imediat în împrejurimi și acest lucru crescuse apetitul unor clanuri arabe și evreiești. Refacerea onoarei atinse la Uhud și faptul că musulmanii și-au făcut simțită forța și puterea, era o realitate evidentă, nu le îngăduia să întârzie.
În al patrulea an al hegirei, Mesagerul lui Allah a pornit împotriva celor din clanul Nadıroğul, care se asociaseră cu idolatrii de la Mecca. Acest clan de evrei se comportase foarte obraznic cu Mesagerul lui Allah și de două ori inițiaseră tentativa de a-l ucide. Crezând în ajutorul ipocriților și al idolatrilor din Mecca și declarând război împotriva Mesagerului lui Allah, cei din clanul Nadıroğul credeau că totul se va rezolva dacă se vor ascunde în spatele zidurilor consolidate. Dar, după o încercuire de cincisprezece zile, s-au predat și, cu condiția să ia cu ei lucruri cât pot să care, au fost de acord să-și părăsească locurile de baștină și să se mute în altă parte. Ei se bucurau că au scăpat de moarte. Plecau cu atâta voioșie, încât era o veselie fără asemănare în Medina. Ce fel de dispreț era acesta, încât, despărțindu-se de căminele lor, în loc să se întristeze, ei râdeau și se veseleau![10]
[1] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/57
[2] İbn Hișam, Sîre, 3/107; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/56
[3] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/56
[4] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/58-59
[5] İbn Hișam, Sîre, 3/71
[6] Buhârî, Vudu, 72; Cihad, 80
[7] Bediüzzaman, Lem’alar, 7. Lem’a
[8] İbn Hișam, Sîre, 3/88; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/35-36
[9] Bediüzzaman, Lem’alar, 7. Lem’a
[10] İbn Hișam, Sîre, 3/190
